Trebuie să trăiască și el ca Iisus
Ioan Opriș - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 In 2, 15).
Fratele meu și sora mea, mă adresez tuturor, de la cel mai mic și neînsemnat copil, până la cel mai bătrân, dar mai ales tineretului, celor tineri, pentru ca să nu duc cu mine în groapă osânda că n-am spus.
„Trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus.”
Nu spune că trebuie să vorbească și el cum a vorbit Iisus. Ci spune că trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus.
Poate va zice cineva: „E prea de tot!... E imposibil să trăiască cineva cum a trăit Iisus”. Dacă zicem așa, dacă credem așa, atunci ne înșelăm zadarnic, pentru că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune așa, în 1 Petru 1, 16: „Fiți sfinți precum și Părintele vostru din ceruri sfânt este”.
Eu aș putea să zic: Sfinte Apostol Petru, ție ți-a fost ușor să spui „fiți sfinți”, dar eu trăiesc într-o lume rea, într-o lume stricată, într-o lume nenorocită, plină de nervi, plină de ambiții, plină de orgoliu, plină de nepăsare de cele sfinte... Și deci eu nu pot, nu pot ca să trăiesc o viață de sfânt cum zici tu, Sfinte Petru.
Dar Sfântul Petru, dacă ar fi de față, ne-ar răspunde și ar zice: Fiule, iubitule, nu eu am spus lucrul acesta, ci Duhul Sfânt a spus prin gura mea. Duhul Sfânt l-a spus. Și Duhul Sfânt e Dumnezeu.
Și un tată nu pune o povară peste măsură pe umărul copilului său. Și dacă Dumnezeu a spus „fiți sfinți”, El nu numai spune, nu numai că spune...
Se spune în primul capitol din Faptele Apostolilor că „Iisus a început să facă și să învețe”. Sfântul Luca așa spune: „Iisus a început să facă și să învețe”.
Cea mai eficace, cea mai dumnezeiască, cea mai minunată predică este atunci când tu ai început să faci ceea ce te-a învățat cel de dinainte de tine: Sfinții Prooroci, Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți, sfinții și plăcuții lui Dumnezeu, pe care poate că pe unii i-ai cunoscut și tu personal.
Ei toți au început întâi să facă și apoi să vorbească.
Noi vorbim... Și apoi, de făcut, mai facă altul...
Sfântul Petru ne va răspunde: Eu nu-ți pretind să fii sfânt, să trăiești o viață de sfânt.
„Fiți sfinți precum și Părintele vostru din ceruri sfânt este.” Eu nu spun lucrul acesta de la mine. Căci și un păcătos, și un rău este și el un om, o suflare de viață, un vierme care se târăște pe pământ... Dar Duhul Sfânt e Dumnezeu și El vorbește prin gura aleșilor Săi și ne-a spus nouă... Și când ne spune Duhul Sfânt să trăim în sfințenie, ne dă și puterea de înfăptuire. Căci Duhul Sfânt dă și puterea, nu dă numai învățătura.
Domnul Iisus învăța „ca Unul care avea putere”, ne spune Sfântul Cuvânt. Nu ca și cărturarii și învățații care dădeau numai sfaturi, numai învățături. „Ca Unul care avea putere”, așa era Domnul Iisus.
Duhul Sfânt îți dă și ție puterea să poți trăi în sfințenia cerută de Dumnezeu. În sfințenia cerută de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, de Sfânta Scriptură. Căci Sfântul Cuvânt este viu și lucrător și mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri, până acolo că despică carnea de pe oase, despică măduva din oase.
Fii atent, frate, fii atentă, soră! În fața Lui, totul este gol și descoperit. În fața Dumnezeului cu Care avem de-a face. Tu, frate, de mine și de o lume întreagă te poți ascunde, te poți dosi, dar de Dumnezeu nu te poți ascunde.
Cum a trăit Iisus? Sfintele Scripturi sunt martore. El n-a râs niciodată... Dar de plâns, a plâns mereu. Cine ar fi în stare să spună de câte ori a plâns Domnul Iisus? Dacă a plâns și pentru păcătoși, pentru cei din urmă căzuți... Dar de râs, n-a râs niciodată. Numai în Psalmul 2 spune că „Dumnezeu râde de cel rău, de cei necredincioși; Își bate joc de ei” (Ps 2, 4). Și spune cauza: căci știe că vine ceasul fără de capăt al răului ce acum dă cu barda în lună, răstoarnă globul pe dos cu atâta putere... Dar îi vine vremea, îi sosește ceasul!
Câți n-am văzut cu ochii noștri dintre cei care se înălțau, cum zice Proorocul David: „Se înălțau ca cedrii din Liban”. Sau cum zice prin Psalmul 73: „Sunt grași, sunt puternici, limba le cutreieră pământul, au mai mult decât le dorește inima. Vorbesc cu răutate, vorbesc de sus. Dar când am privit în urma acestor oameni, am văzut că vântul îi duce așa în prăpastie, că nu se mai scoală niciodată”.
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”... De ce? Căci „în lume este pofta ochilor, pofta gurii și lăudăroșia vieții. Și acestea nu-s de la Tatăl, ci de la lume. Și lumea trece, ca și pofta ei; dar cel ce face voia Tatălui rămâne în veac” (1 In 2, 15-17).
Sau cum zice în capitolul 3: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copiii lui Dumnezeu. Ce vom fi încă nu s-a arătat, dar știm că atunci când Se va arăta El vom fi ca El și că Îl vom vedea așa cum este”.
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”... Doamne Iisuse!... Sfinte Ioane, cel care te-ai culcat în seara Cinei cu capul pe pieptul Mântuitorului, ucenic al dragostei!... Hai, spune-ne ce te-a determinat pe tine să ne scrii și să ne spui: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume, că în lume este pofta ochilor, pofta gurii și lăudăroșia vieții”. Iată ce stăpânește în lume. Întâi pofta ochilor și apoi mâncările, pofta gurii, și apoi lăudăroșia vieții. Sfinte Ioane, te rugăm frumos să ne spui de ce zici tu că nu e bine să iubim lumea. Atunci noi ce să iubim? Nici măcar noi, cei tineri, să nu iubim lumea? Păi lumea e așa de frumoasă, o vedem mai trandafirie până ce suntem tineri. Dar când ajungi bătrân și bolnav, nu mai vezi lumea în culorile acestea trandafirii. Atunci se vede cu totul altfel, așa cum este, de fapt.
Când ești tânăr, crezi că tot ce zboară e de mâncare... Dar vin anii bătrâneții, vin anii neputințelor, vin... La unii nici nu mai vin, căci mor în floarea vieții și nu mai gustă din bătrânețe, din hainele bătrâneților.
Fraților și surorilor, nu uitați! Sfântul Ioan spune: „Nu iubiți lumea”... Dar ce să iubim atunci? Ce să iubim, dacă nu iubim lumea, care e în toate culorile, care pare așa de frumoasă, așa de îmbietoare, care e așa de amăgitoare, care ne dădăcește și ne încarcă cu toate plăcerile... Și noi să n-o iubim?
Aceasta e porunca Domnului, eu atât am avut să vă spun: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”.
Poate că va zice cineva: „Eu nu iubesc lumea. Însăși mâna mea, pașii mei dovedesc că eu nu iubesc lumea... Haina, ținuta mea, îmbrăcămintea mea dovedesc că eu nu iubesc lumea. Dar să vedeți că versetul nu s-a terminat, ci adaugă: „nici lucrurile din lume”... Nici pe acestea să nu le iubești.
Cu acestea cum stai, fratele meu? Cu acestea cum stai, sora mea? Când cu ochii umbli în toate vitrinele. „Îți scapără ochii - cum zicea Sfântul Prooroc Ieremia îți scapără ochii de preacurvie”.
Vreți și voi așa?
Preacurvie înseamnă neînfrânare și vine de la cuvântul frână, dar preacurvia e fără frână. Și dacă tu îți permiți de toate, dacă tu le vrei pe toate, atunci tu nu mai ești înfrânat, ci ești desfrânat, pentru că îți permiți ceea ce nu trebuie să îți permiți.
Mă gândesc la un cuvânt al înțeleptului Solomon din capitolul 11 , versetul 9 din Eclesiast, ce vorbește tinerilor, dar e și pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta și plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”.
Și ultimul verset din capitolul 12 spune așa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”.
Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg... Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”
Iubitule, iubito care ești aici de față și mă privești, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”.
Astea ies la judecată, astea ies la suprafață - și cele bune și cele rele -, ca să dăm socoteală.
Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună și credincioasă, căci peste puține lucruri ai fost credincios și peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”.
Dar pentru cele rele vom da socoteală și vom auzi înfricoșatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veșnic”.
E mult de atunci, sunt zeci de ani de când am auzit un frate predicând și spunând: „Fratele meu, când vei ajunge acolo, în fața Judecății lui Dumnezeu, nimeni nu te mai cunoaște, nici cel mai drag și mai scump, și mai intim frate sau părinte al tău... Nu te mai cunoaște nimeni. Acolo toți duc lipsă de ajutor, toți tânjesc după o mână care să-i mângâie, după un cuvânt care să-i îmbărbăteze”...
Și tu vei fi acolo un străin printre străini, vei fi înconjurat de mulți oameni, de mulțimi nenumărate. Acolo ai să te vezi singur-singurel stând în fața lui Dumnezeu, a Dreptului Judecător, pe Care ni-L arată Sfântul Matei în capitolul 25, unde spune despre Împăratul care va apărea pe cer judecând... Împăratul până aici Miel, blând, iertător, Cel care îngrijea de orfani, de văduve, de necăjiți, de amărâți, de neîntorși... El, Împăratul, Care pentru toți avea de spus un cuvânt de mângâiere... Acum s-a terminat... S-a sfârșit mila.
Împăratul se prezintă Judecător, în haină de Judecător, și atunci va sta de vorbă cu tine individual. Și după această întâlnire vei auzi doar o sentință: „Vino!” - ori „Du-te!”.
Tu, care vei auzi: „Du-te!” - știi unde te vei duce? În focul cel veșnic, care-i pregătit diavolului și îngerilor lui. Pentru că „am fost” am fost”... „am fost”... De șase ori spune „am fost” - de șase ori spun sfintele Evanghelii:
„Am fost flămând”...
„Am fost însetat”...
„Am fost dezbrăcat”...
„Am fost fără casă”...
„Am fost bolnav”...
„Am fost în temniță”...
Fraților dragi, mulți ani de zile n-am înțeles cuvântul acesta: „Și în temniță am fost și n-ați venit la Mine”. Am fost cândva la Sibiu, la un întemnițat, să-i duc ceva daruri, să pot să străbat la el, că nu-l cunoșteam. Auzisem că e doctor și că e credincios și am dorit să mă duc și eu să schimb două cuvinte cu dânsul.
Pe drum mi s-au luat darurile și mi s-a spus că i se vor înmâna doctorului, dar mie nu mi-au dat voie nici măcar să-l văd, măcar printr-o perdea... Și am fost mâhnit mulți ani de zile: „Oare cum? Nu pot să intru nici măcar cinci minute, să stau de vorbă?...”
Păi cum ai spus Tu, Doamne, că ai fost în temniță și noi n-am venit la Tine... Că uite, Doamne, eu am vrut să vin și mulți alții ar vrea să vină, dar nu se poate intra acolo.
Odată mă găseam la Ghencea, la București, la închisoare... După ani de zile de când voiam eu acest lucru; și odată mi s-a deschis cum se deschide o ușă sau o perdea se dă în lături - și un glas îmi spune: „Tu ai dorit să intri la acei deținuți, să le duci daruri, să le spui două cuvinte, să-i mângâi, ca să răsufle și ei... Și ai fost mâhnit că nu ai putut să intri; dar iată că te-am trimis aici în mijlocul lor, să stai aici ani de zile. Să stai ani mulți, să stai de vorbă cu ei, cu fiecare, să-i îmbărbătezi și să-i mângâi”...
Aceasta a fost cu mine... Dar ce facem cu ceilalți? Cu marea mulțime de oameni care nici nu trec pe la porțile temnițelor, căci versetul acesta îi privește și pe ei: „Am fost în temniță și n-ați venit la Mine”...
Du-te, frate și soră, la un frate paralizat...
Du-te la un frate fără picioare...
Du-te la un frate care zace în pat, cum am avut noi pe unul care zăcea de 23 de ani. De 23 de ani nu putea nici să se ridice...
Oare nu-i acesta un întemnițat? Nu-i acesta în temniță? Oare nu are el lipsă de îmbărbătare, de mângâiere, de un mic ajutor?
Câți nu zac așa! De 2 ani, de 3 ani, de 5 ani, de 10 ani, de 25 de ani...
Fraților dragi! De șase ori a spus Domnul: „Am fost”...
„Am fost flămând, voi nu Mi-ați dat să mănânc”...
„Am fost însetat, voi nu Mi-ați dat un pahar de apă”...
Că poate ați auzit că și un pahar de apă nu va rămâne nerăsplătit. Adesea nu știm ce-i aceea. Cum am întrebat-o odată pe o doamnă presbiteră, când părintele, soțul ei, era arestat:
- Dar dumneata din ce trăiești cu cei doi copii? Te ajută oamenii pe care îi păstorești?
- Nu, mi-a răspuns, ci fiecare pentru el. Mi-a dat să înțeleg că fiecare are curtea lui, gospodăria lui, pâinea lui.
Nu uitați, iubiților, că în șase locuri ne trimite Dumnezeu: la cei flămânzi, la cei însetați, la cei goi, la cei fără casă, la cei bolnavi, la cei din temniță.
Ia gândiți-vă la cei din țările africane, unde nici apă nu se găsește, de care au lipsă de atâtea ori. Gândiți-vă atunci cât prețuiește un pahar de apă.
Mi-aduc aminte că eram o grămadă, prin anul 1935, pe la Sibiu, și am mers la Muntele Găina. Și pe vârful muntelui muream de sete și abia găseam o cană de apă clocită, că era purtată în spate de multă vreme în vase. Abia acolo ni s-a dat apă. Vai de mine cât de ieftină a fost apa asta, deși am plătit-o, dar nu ni se părea scumpă, pentru că ne topeam de sete și eram obosiți.
Ia gândiți-vă atunci la oamenii care sunt fără case! Tu poate ai lăsa pe cineva să intre și să doarmă la tine și unii te lasă și te îmbie, și te cheamă... Și pe doi, și pe zece. Chiar unde am dormit azi noapte erau cincizeci; în alte părți, patruzeci. Și un alt frate spunea: „Și noi am avut azi noapte treizeci de frați”. Slavă lui Dumnezeu, e bine așa!
Dar știm noi oare că mai sunt unii pe care nu-i cheamă nimeni, nu-i primește nimeni? Toți au poate loc în casă, dar El, cel singuratic, rămâne singur în vreun colț, uitat de toți și nebăgat în seamă de nimeni.
Fraților dragi, Evanghelia Domnului Iisus este să facă întâi - și apoi să vorbească.
Slăvit să fie Domnul!