O, când mă-ndemni...

O, când mă-ndemni să cânt din nou

punându-mi harfa-n mână,

cerescul slovelor ecou

spre-al Tău lăcaş mă mână.

Cu ochii duşi mă-nalţ pe zări

şi taina mă încântă

izvorul veşnicei cântări

cu unda-i mă-nveşmântă.

Aud cum cântă strălucind

Lumina Feţei Tale

cum ceruri după ceruri prind

acordurile Tale.

Ascult uitat şi strâng să ţin

lumini şi frumuseţe

ce-n coruri după coruri vin

şi trec în mii de feţe...

- Dar când mă-ntorc şi-ncerc s-adun

tot ce-am păstrat din soare

vai, sărăcia care-o spun

mă frânge şi mă doare!

Cu răbdare şi credinţă stai pe locul unde-ntâi

n-ai îndemn sau n-ai putere, nici să pleci nici să rămâi,

pentru toate este-o vreme hotărâtă, şi-ai să vezi

că din toate ai ieşire, de-ai răbdare şi de crezi.