Isus plângea.
Nu există alt tablou mai sfâșietor decât acesta: Isus plângând...
O, câtă durere și câtă dragoste care ne cutremură sufletul, se desprinde din priveliștea aceasta: Isus plângând.
Ce inimă nemărginit de simțitoare și plină de dragoste și de bunătate și de prietenie și de milă, are Domnul nostru Preaiubit și Bun.
Domnul Isus n-a plâns niciodată de lovituri, în primejdii, în amenințări, în foamete, în lipsuri...
El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimilor și morții Sale,
- dar lângă durerea și lângă lacrimile și lângă inimile zdrobite ale celor iubiți ai Săi, Isus plângea, Preaiubitul Prieten și Mântuitor suferea și plângea.
Plânsul în fața vrăjmașului sau în fața greutăților, este o rușine și o dovadă de nevrednicie pentru un suflet credincios, -
dar plânsul pentru cei iubiți, lângă cei iubiți și zdrobiți, este cea mai înaltă dovadă de simțire, de iubire, de alipire de ei.
Participarea cu lacrimile și cu simțirea inimii noastre la durerea și la pierderile celor dragi ai noștri, este o datorie de conștiință și de suflet și de iubire pentru ei.
Cine poate sta nepăsător lângă niște inimi zdrobite chiar dacă acestea nu-ți sunt dintre cele mai apropiate, dar cu atât mai mult lângă acestea, - este un ghețar, este o piatră, nu un om.
Cine nu poate vărsa o lacrimă fierbinte și sinceră când familia sa suferă o grea pierdere, nu are o inimă de om, ci de fiară.
Cine nu aleargă, cu câtă mângâiere poate, în casa unde a fost primit cu cea mai mare prețuire și căldură - când casa aceasta este îndurerată,
acela se dovedește un suflet nerecunoscător, un suflet crud, un suflet rău.
ne este o veșnică și Dumnezeiască pildă, mai ales în privința comportării față de cei iubiți, ajunși la durere.
O, ce adânc grăitoare pildă, ne este Domnul nostru Preaiubit, acum aici în Betania, lângă mormântul iubit și lângă durerea sufletelor iubite.
Un suflet credincios nici nu poate să fie închipuit fără lacrimi acolo unde este durere, despărțire și moarte.
Cred că nu este o mai bună dovadă a credinței, nici a iubirii, nici a bunătății adevărate, decât lacrimile, între ai tăi și între întristările lor.
Căci într-adevăr ce este o mângâiere fără de lacrimi?
Sau ce valoare poate să aibă o propovăduire fără de lacrimi?
Sau ce nădejde de vreun folos are o mustrare fără de lacrimi?
Sau o frumusețe, o cântare fără lacrimi?
Sau ce răspuns să aștepte o rugăciune fără lacrimi!
Sunt locuri și stări în care dacă nu poți merge cu lacrimi, e mai bine să nu mergi deloc.
Acolo unde este o moarte, de orice fel ar fi, la moartea aceasta nu se merge și nu trebuie să se poată merge, decât cu lacrimi.
Sunt suflete cu care nu poți vorbi, sau n-ar trebui să putem vorbi, decât lăcrimând...
lăcrimând de durere, ori lăcrimând de milă,
ori lăcrimând de căință, ori lăcrimând de teamă,
ori lăcrimând de iubire, pentru mântuirea lor.
Suflete al meu, învață de la Dulcele tău Mântuitor cum să iubești pe cei care ți-au făcut bine,
și cum să prețuiești pe cei care ți-au fost apropiați
și cum să te apropii de cei zdrobiți,
și cum să te îndrepți spre cei morți,
și cum să întâmpini pe toți cei loviți de nenorocire...
Să faci toate acestea numai cu ochii scăldați în lacrimi.
Suflete al meu, fii gata totdeauna să poți plânge lângă toți, cu toți și pentru toți.
Scaldă-ți în lacrimi ca omul lui Dumnezeu orice sfat sau mustrare sau îndemn pe care îl dai fraților (Fap. Ap. 20, 31).
Căci numai în felul acesta, ceea ce le scrii fraților, le vor folosi.
Numai așa sfaturile, mustrările și îndemnurile vor fi binecuvântate.
Numai așa rugăciunea va fi ascultată,
numai așa sămânța va rodi,
și numai așa întâlnirea va fi nemaidespărțită.
O, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Cel Slăvit și Bun, Isuse Doamne, Tu Cel care ești mai Nemărginit decât cerurile veșnice, dar ești atât de aproape de fiecare din noi...
Tu care stăpânești toate lucrurile, și totuși ești atât de robit dragostei,
Tu Cel care ești Negrăit de Puternic și totuși Te îmbraci în slăbiciunile noastre, până la cea mai adâncă umilință, la cea a lacrimilor,
- cum să nu Te binecuvântăm noi și cum să ne putem arăta, cât de înaltă slavă se cuvine nemărginitei Tale iubiri față de noi!
Cu cât Te urmăm Doamne Isuse spre înălțimea luminii, cu atâta ne devii tot mai luminos și mai cu neputință de atins și de scump.
Pe măsură ce adâncim luminoasele înțelesuri ale Cuvintelor și faptelor Tale, inimile noastre sunt tot mai cutremurate,
și recunoștința noastră este tot mai adâncă
și prețuirea noastră tot mai nemărginită
- iar cuvintele cu care Te-am lăudat și Ți-am cântat până atunci, nu ne mai mulțumesc ci căutăm altele, mereu altele mai înalte, mai noi, mai fierbinți,
- dar până unde vom găsi?
Căci nici cele mereu tot mai noi și mai frumoase cântări vedem că nu-s de-ajuns de noi și de frumoase ci se învechesc așa repede, pe când harul Tău e tot mai nou și mai frumos...
O, Nemărginit de Bun și Iubitor Mântuitorul nostru, tot ce putem spune este neîndestulător...
Slavă veșnic și negrăit de frumoasă și de înaltă Ție Viața și Învierea noastră, Isus Hristos.
Amin.