Isus plângea.
Nu există alt tablou mai sfâşietor decât acesta: Isus plângând...
O, câtă durere şi câtă dragoste care ne cutremură sufletul, se desprinde din priveliştea aceasta: Isus plângând.
Ce inimă nemărginit de simţitoare şi plină de dragoste şi de bunătate şi de prietenie şi de milă, are Domnul nostru Preaiubit şi Bun.
Domnul Isus n-a plâns niciodată de lovituri, în primejdii, în ameninţări, în foamete, în lipsuri...
El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimilor şi morţii Sale,
- dar lângă durerea şi lângă lacrimile şi lângă inimile zdrobite ale celor iubiţi ai Săi, Isus plângea, Preaiubitul Prieten şi Mântuitor suferea şi plângea.
Plânsul în faţa vrăjmaşului sau în faţa greutăţilor, este o ruşine şi o dovadă de nevrednicie pentru un suflet credincios, -
dar plânsul pentru cei iubiţi, lângă cei iubiţi şi zdrobiţi, este cea mai înaltă dovadă de simţire, de iubire, de alipire de ei.
Participarea cu lacrimile şi cu simţirea inimii noastre la durerea şi la pierderile celor dragi ai noştri, este o datorie de conştiinţă şi de suflet şi de iubire pentru ei.
Cine poate sta nepăsător lângă nişte inimi zdrobite chiar dacă acestea nu-ţi sunt dintre cele mai apropiate, dar cu atât mai mult lângă acestea, - este un gheţar, este o piatră, nu un om.
Cine nu poate vărsa o lacrimă fierbinte şi sinceră când familia sa suferă o grea pierdere, nu are o inimă de om, ci de fiară.
Cine nu aleargă, cu câtă mângâiere poate, în casa unde a fost primit cu cea mai mare preţuire şi căldură - când casa aceasta este îndurerată,
acela se dovedeşte un suflet nerecunoscător, un suflet crud, un suflet rău.
ne este o veşnică şi Dumnezeiască pildă, mai ales în privinţa comportării faţă de cei iubiţi, ajunşi la durere.
O, ce adânc grăitoare pildă, ne este Domnul nostru Preaiubit, acum aici în Betania, lângă mormântul iubit şi lângă durerea sufletelor iubite.
Un suflet credincios nici nu poate să fie închipuit fără lacrimi acolo unde este durere, despărţire şi moarte.
Cred că nu este o mai bună dovadă a credinţei, nici a iubirii, nici a bunătăţii adevărate, decât lacrimile, între ai tăi şi între întristările lor.
Căci într-adevăr ce este o mângâiere fără de lacrimi?
Sau ce valoare poate să aibă o propovăduire fără de lacrimi?
Sau ce nădejde de vreun folos are o mustrare fără de lacrimi?
Sau o frumuseţe, o cântare fără lacrimi?
Sau ce răspuns să aştepte o rugăciune fără lacrimi!
Sunt locuri şi stări în care dacă nu poţi merge cu lacrimi, e mai bine să nu mergi deloc.
Acolo unde este o moarte, de orice fel ar fi, la moartea aceasta nu se merge şi nu trebuie să se poată merge, decât cu lacrimi.
Sunt suflete cu care nu poţi vorbi, sau n-ar trebui să putem vorbi, decât lăcrimând...
lăcrimând de durere, ori lăcrimând de milă,
ori lăcrimând de căinţă, ori lăcrimând de teamă,
ori lăcrimând de iubire, pentru mântuirea lor.
Suflete al meu, învaţă de la Dulcele tău Mântuitor cum să iubeşti pe cei care ţi-au făcut bine,
şi cum să preţuieşti pe cei care ţi-au fost apropiaţi
şi cum să te apropii de cei zdrobiţi,
şi cum să te îndrepţi spre cei morţi,
şi cum să întâmpini pe toţi cei loviţi de nenorocire...
Să faci toate acestea numai cu ochii scăldaţi în lacrimi.
Suflete al meu, fii gata totdeauna să poţi plânge lângă toţi, cu toţi şi pentru toţi.
Scaldă-ţi în lacrimi ca omul lui Dumnezeu orice sfat sau mustrare sau îndemn pe care îl dai fraţilor (Fap. Ap. 20, 31).
Căci numai în felul acesta, ceea ce le scrii fraţilor, le vor folosi.
Numai aşa sfaturile, mustrările şi îndemnurile vor fi binecuvântate.
Numai aşa rugăciunea va fi ascultată,
numai aşa sămânţa va rodi,
şi numai aşa întâlnirea va fi nemaidespărţită.
O, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Cel Slăvit şi Bun, Isuse Doamne, Tu Cel care eşti mai Nemărginit decât cerurile veşnice, dar eşti atât de aproape de fiecare din noi...
Tu care stăpâneşti toate lucrurile, şi totuşi eşti atât de robit dragostei,
Tu Cel care eşti Negrăit de Puternic şi totuşi Te îmbraci în slăbiciunile noastre, până la cea mai adâncă umilinţă, la cea a lacrimilor,
- cum să nu Te binecuvântăm noi şi cum să ne putem arăta, cât de înaltă slavă se cuvine nemărginitei Tale iubiri faţă de noi!
Cu cât Te urmăm Doamne Isuse spre înălţimea luminii, cu atâta ne devii tot mai luminos şi mai cu neputinţă de atins şi de scump.
Pe măsură ce adâncim luminoasele înţelesuri ale Cuvintelor şi faptelor Tale, inimile noastre sunt tot mai cutremurate,
şi recunoştinţa noastră este tot mai adâncă
şi preţuirea noastră tot mai nemărginită
- iar cuvintele cu care Te-am lăudat şi Ţi-am cântat până atunci, nu ne mai mulţumesc ci căutăm altele, mereu altele mai înalte, mai noi, mai fierbinţi,
- dar până unde vom găsi?
Căci nici cele mereu tot mai noi şi mai frumoase cântări vedem că nu-s de-ajuns de noi şi de frumoase ci se învechesc aşa repede, pe când harul Tău e tot mai nou şi mai frumos...
O, Nemărginit de Bun şi Iubitor Mântuitorul nostru, tot ce putem spune este neîndestulător...
Slavă veşnic şi negrăit de frumoasă şi de înaltă Ţie Viaţa şi Învierea noastră, Isus Hristos.
Amin.