Oastea Domnului și Biserica primară

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința” (Evr 13, 7).

Slăvit să fie Domnul!

„Trăiește-n veac cel soț cu-altarul

străluce-n veac cel stins frumos

urmat e-n veac cel uns cu harul

de rob și-apostol lui Hristos.”

Din toată inima, cu tot sufletul Îi mulțumim Domnului pentru bucuria pe care ne-o hărăzește mereu și mereu și, mai ales, pentru aceste întâlniri binecuvântate aici, unde ne putem aduce aminte fiecare de unde ne-a adus Dumnezeu, ce ne-a făcut - și de scopul mântuirii sufletului nostru. Ca să putem și noi, la rândul nostru, uitându-ne cu băgare de seamă la felul de viețuire al înaintașilor noștri, să le urmăm credința.

Am ales un loc din Biblie pentru ziua de astăzi de la 1 Timotei capitolul 2, versetul l: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii”.

În această dimineață, când noi ne aflăm aici, au anunțat clopotele și peste tot, în lumea întreagă, oamenii sunt adunați la rugăciune. Rugăciuni pentru toți oamenii. Sunt vreo câteva miliarde pe globul acesta. Sunt unii care se roagă, sunt unii care nu se roagă; sunt unii care-L cunosc pe Dumnezeu și alții care nu-L cunosc pe Dumnezeu; sunt unii pentru care se roagă cineva și alții pentru care nu se roagă nimeni.

Și Apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei, ucenicul lui, la rugăciune pentru toți oamenii. Pentru miliardele acelea de oameni, noi trebuie să ne rugăm. Pentru cei câți trăim pe un continent sfâșiat și măcinat de atâtea probleme prin care a trecut în ultima sută de ani. Păcatul, într-adevăr, a lăsat urme, neînțelegeri. Problemele oamenilor sunt așa de multiple și de mari...

Trăim într-o țară în care ne cunoaștem bine unii pe alții și vorbim aceeași limbă, am avut aceeași credință, am fost crescuți aproape toți în același fel. Dar de atâtea ori se întâmplă că privirile noastre sau întâlnirile noastre, nefiind bazate pe rugăciune, nu sunt la înălțimea dragostei pe care o pretinde Dumnezeu, a unității pe care o vrea Dumnezeu.

În ultima seară, Mântuitorul Se roagă ca toți ai Lui să fie una. Ce mare lucru-i unitatea! Ce mare lucru-i dragostea! Ce mare lucru-i casa în care mergi și simți acolo bucuria harului lui Dumnezeu, prezența harului lucrării lui Dumnezeu. În familia în care toți sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, și dragostea lui Dumnezeu se simte în fiecare vorbă, în fiecare privire, la fiecare pas. În orice acțiune întreprinsă se observă călăuzirea harului lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu.

Noi am fost chemați într-o Lucrare. Și ne amintim de întâile noastre întâlniri, de întâiul nostru contact cu Dumnezeu și cu frații, că nu mai putem să le uităm niciodată, fie că a fost vorba de întâlnirea noastră aici, lângă acest mormânt, când întâia dată am vărsat primele lacrimi aici, fie de prima cântare care a intrat în inima noastră; ele toate trebuie să ne aducă mereu aminte... Vedeți, în Cuvântul Domnului este o înștiințare sau un avertisment: „Ceea ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi”. Ce mare lucru e dragostea dintâi! Dumnezeu este Acela care, cercetându-ne, vrea să redeștepte fiorul dragostei dintâi în viața noastră, spre a putea să ne simțim iarăși unii cu alții uniți, tinzând să ne întâlnim cu dragoste și să petrecem împreună lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Ca să ne întoarcem acasă de aici, într-adevăr, ca albina care a cules ceva de pe unde a trecut. Și întorși acasă, să se simtă mireasma trecerii noastre prin Sibiu, pe lângă mormântul Părintelui Iosif, acolo unde ni s-a spus despre Hristos cel Răstignit.

Să ne rugăm... „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii.” „Vă îndemn dar, înainte de toate...” Sunt atâtea lucruri și atâtea probleme... Dar nu știm noi câți sunt cei care acasă, în ceasul acesta, în biserica în care se găsesc sau acasă, se roagă pentru noi cei de aici! Veghează cu dragoste asupra întâlnirii noastre de aici, asupra rostului întâlnirii noastre, spre a putea într-adevăr să dovedim că, prin harul lui Dumnezeu, în mijlocul neamului, al poporului și al Bisericii în care Dumnezeu ne-a ridicat e ceva deosebit. Părintele Iosif [spunea că] Lucrarea Oastei nu-i ceva nou. Ci doar păcatul a întrerupt - prin nebăgarea noastră de seamă și prin nevegherea noastră - starea binecuvântată a părtășiei cu Dumnezeu și a unității cu Biserica primară. Și noi [milităm] pentru Biserica cea vie, pentru Biserica primară. Despre Biserica primară - Biserica cea vie -, citim în Faptele Apostolilor: „În ziua Cincizecimii erau toți împreună în același loc”. Sigur, m-am gândit, uitându-mă la versetul acesta scurt de aici: „în același loc”: poate s-au rugat, poate a fost o tăcere, poate a fost o liniște; dar sigur a fost un duh de rugăciune, o așteptare binecuvântată, un ceva nebănuit, neștiut, necunoscut încă până acuma. Dar în această stare binecuvântată a întâlnirii lor, a unității lor în același loc, unde erau toți acolo, Dumnezeu revarsă binecuvântarea cea mare.

[A fost] întâia adunare, întâiul început al lucrării harului lui Dumnezeu, nașterea Bisericii, aceea în care Dumnezeu, prin harul Lui, la vremea potrivită, prin Părintele Iosif, ne-a chemat să ne adauge și pe noi, să facem parte împreună cu cei răscumpărați atunci și cu cei care, peste veacuri, s-au întors la Dumnezeu și, prin nașterea din nou, au devenit copii ai lui Dumnezeu. Ce mult suntem datori să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru acest mare har și pentru această mare binecuvântare!

În Faptele Apostolilor este un loc unde se spune, atunci când e vorba de neamuri, că Dumnezeu le-a dăruit și lor pocăința ca și celorlalți.

Aseară, cu frații unde-am fost, am vorbit despre locul ăsta din Biblie: că Dumnezeu dăruiește pocăința și neamurilor ca și celorlalți din poporul care pretindea că era un popor ales al lui Dumnezeu.

Când pentru prima dată am avut cunoștință cu un evreu, el spunea, printre altele, că în vechea lor carte a Talmudului se arată că, înaintea creației, Dumnezeu a făcut alte șapte lucruri. Și printre cele șapte, șase erau cunoscute și din Biblie. Dar unul era CIVE. Și atunci l-am rugat să spună ce știe el din cărțile lor vechi că înseamnă CIVE.

Și explica omul; nu folosea termeni ca „har”, sau „dar” al lui Dumnezeu, dar ceva asemănător, care însemna posibilitatea pocăinței. Căci Dumnezeu știa dinainte de a crea omul că acesta va avea nevoie, la vremea potrivită, de un har al lui Dumnezeu, de puterea pocăinței. Omul va avea nevoie... Va cădea și va avea nevoie de acest har al lui Dumnezeu, spre a putea să se pocăiască.

Dacă ne-am întâlnit aici, cântăm, vorbim, ne cunoaștem... privirile noastre, ochii noștri se întâlnesc cu atâția de-aici...

Amintesc [un fapt] petrecut aici pe când nu veneau mulți la acest mormânt.

Un străin venise de dimineață aici și asculta ceea ce se vorbea printre cei puțini. Și a început să povestească și el că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost pe front. Și acolo pe front, lângă el era acest om care-L cunoștea pe Dumnezeu, un credincios, un frate de-al nostru din Oastea Domnului. Și străinul spunea: „Simțeam în mine și aveam încredințarea că, atât timp cât sunt lângă omul acesta, sunt ferit de primejdie. Se năruia cerul pe pământ de obuze, de bombe... explozii, moarte de om, oameni măcinați Și el mereu căuta să fie aproape de acest om credincios. Într-o asemenea situație năprasnică, s-a apropiat de om și i-a povestit ce simțea lângă el. pe urmă fratele nostru i-a vorbit despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre Biblie, despre cărțile Părintelui Iosif, despre Sibiu...

La terminarea războiului, au scăpat amândoi. Și ca [și cum i-ar fi vorbit despre] un canon, îi spune străinului care în dimineața de Rusalii era aici: „Tu ești aproape de Sibiu. Eu sunt de undeva departe (cum sunt frații noștri mulți din nordul Moldovei). Du-te tu acolo la mormânt, aprinde o lumânare, pune o floare și o lacrimă acolo pentru că Dumnezeu te-a izbăvit; și te va izbăvi și de o altă primejdie, mai mare decât aceasta prin care ai trecut pe front”.

Străinul a venit aici, a ascultat... Între timp au venit frații, s-a cântat cântarea Pasăre măiastră, începeau să se adune florile și lacrimile... pentru ca la urmă străinul să îngenuncheze și să se hotărască pentru Dumnezeu.

Spunea cineva odată că prea e un cult al personalității [manifestarea] și prezența noastră aici. Noi suntem bine încadrați în învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii noastre privitor la cultul sfinților. Locul acesta într-adevăr sfințește; și celor care ajung în contact cu lucrul lui Dumnezeu, cu Biserica lui Hristos, viața li se modifică, cursul vieții lor se schimbă. Când te întorci de aici, te întorci un om nou.

Facă Bunul Dumnezeu ca toți aceia care ne întâlnim sau au posibilitatea să se întâlnească nu numai cu mormântul părintelui, nu numai cu Sibiul, cu cimitirul de aici, ci cu frații noștri și cu aceia care-L cunosc pe Dumnezeu, să poată întotdeauna să aibă un sentiment deosebit față de Dumnezeu și față de Lucrarea Oastei. Fratele nostru poet are minunatele poezii în care spune să nu fie nimeni spre ocara, ci spre cinstea lui Hristos.

(...) Nu numai străinul de care am vorbit a avut probleme. Mulți dintre dumneavoastră care sunteți aici aveți probleme: unii venim cu necazurile noastre, alții am venit aici cu durerile noastre, cu problemele noastre pe care nu le-am spus nimănui... nici soțul soției, nici soția soțului, nici părinților, nici copiilor, nici fraților, nici nimănui. Avem probleme, avem ceva în conștiința noastră și ne mustră, avem ceva ce nu-i în rânduială. Și va trebui să mergem - cum spuneau frații de aici - în fața lui Dumnezeu. Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată. Și părintele a trecut pe aici așa. Dar după aceea vine judecata! Va trebui să ne întâlnim cu Dumnezeu. Va veni o zi când nu numai noi câți suntem aici, ci mulți, mulți ne vom întâlni în fața tronului lui Dumnezeu. Și atunci acolo... da, acolo... Aici putem să vorbim, aici putem cânta, aici ne putem manifesta, aici putem veni și cu partea necunoscută din ființa noastră. Dar acolo, când va începe să vorbească Dumnezeu și să le spună unora: „Veniți” și altora „Duceți-vă”, de atunci încolo va fi o mare deosebire între noi toți. Se poate ca, dintre câți suntem aici, unii să fim de-o parte și alții de cealaltă parte.

De aceea avem posibilitatea ca astăzi aici, lângă crucea părintelui, să rezolvăm și problema aceea care ne desparte, care poate să ne despartă de Biserica primară, de frații credincioși, de cei care, prin suferințe, prin necazuri, prin prigoane, au făcut să ajungă până la noi atât de curat, atât de frumos, atât de pe înțelesul nostru sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, care să ne modifice viața, să ne schimbe și să ne facă într-adevăr să ne simțim în suflet fericiți și sinceri. Și vrem să-i facă așa și pe ceilalți, între care trăim și umblăm.

Și de aceea am zis că avem marea obligație să ne rugăm pentru toți oamenii de pe planetă; pentru toți de pe continent; pentru toți din țara noastră; pentru toți cei care conduc destinele Bisericii noastre, ale poporului nostru, pentru cei din orașul acesta în care suntem veniți acum. Și pentru toți binefăcătorii noștri. Dar mai mult decât atât, pentru toți câți îi cunoaștem și nu-i cunoaștem. Și cuvântul continuă pentru cei din locuri de răspundere, care au probleme mari în viața lor și au de răspuns pentru mulți.

Avem obligația. Și să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu uităm lucrul acesta: mereu să ne rugăm unii pentru alții și Dumnezeu va asculta rugăciunea noastră. Prin puterea rugăciunii s-au rezolvat mari probleme. Citiți cărțile religioase și veți găsi că (...) prin puterea rugăciunii mii de probleme s-au rezolvat. Părintele Iosif are o scriere atât de frumoasă, de când era în Elveția, cu cele două paturi care trebuia să fie duse undeva [la o instituție], iar într-un azil veniseră doi bolnavi care n-aveau paturi. Și Dumnezeu face să se rupă de pe paturi eticheta cu adresa acelei instituții de oameni bolnavi și paturile să fie duse acolo unde cineva în genunchi se ruga pentru azilul respectiv.

Un mare azil este lumea asta pentru care trebuie să ne rugăm, că are nevoie de paturi, are nevoie de ajutor, are nevoie de mângâiere.

Să ne rugăm unii pentru alții și, prin puterea rugăciunii, Dumnezeu multe lucruri le va rezolva. Sunt multe lucruri care nu sunt la locul lor. Puterea rugăciunii e mare. Rugăciunea este o mare putere în lume. Rugăciunea s-o folosim spre mântuirea noastră și a semenilor noștri, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea acelora din poporul în care Dumnezeu ne-a ales, pentru ca să putem duce lumina mai departe, spre slava Lui și spre mântuirea semenilor noștri. Amin.