Omul
Ioan Opriș - Strângeți fărâmiturile Vol. 8
(...) Toți proorocii lui Dumnezeu au căutat să depisteze, să descopere, să dibuie pe acest om, pe omul care trebuia pus în spărtură. „În ce spărtură?” veți zice. Veți întreba unii: „În ce spărtură?” Spărtura s-a petrecut în Eden, în Rai, când a pus strămoașa noastră mâna pe măr și a mușcat din el și apoi i-a dat și soțului ei. Atunci s-a făcut spărtura, nenorocirea, golul acesta, haosul acesta, hăul acesta, cum zic bănățenii. Și toți proorocii până la înfrigurare au fost mișcați: „Ce se alege cu această turmă care merge în prăpăd și-n pierzare, neam după neam? Ne trebuie omul! Unde-i omul? De unde să-l scoatem, să-l punem în spărtură?”.
Dumnezeu îl trimite pe Moise înaintea lui faraon: „Du-te și vorbește-i împăratului să dea drumul poporului să treacă în pustie, să aibă timp să slujească”. „Doamne, nu mă trimite pe mine; eu sunt amărât, nu sunt în stare” o fi zis Moise. „Eu sunt cioban... Eu sunt de la oile socrului meu Ietro, pe care le-am păscut patruzeci de ani. Unde mă trimiți pe mine să stau de vorbă cu împăratul?” Totuși Dumnezeu îi spune: „Du-te!”. Și el încă mai insistă. Vrea să scape, să nu se ducă... Se intimida, se rușina, îi era frică... nu știu ce-i mai copleșea sufletul lui. Și căuta să spună: „Doamne, nu mă trimite, că eu sunt un amărât... eu mă bâlbâi, nu pot vorbi. Am o limbă încâlcită; sunt gângav”, crezând că acesta este un motiv cât se poate de dumnezeiesc ca să-l lase în pace. Și Dumnezeu i-a spus: „Du-te. Și Eu voi fi cu gura ta”.
Fratele meu, tu cui ești trimis să-L vestești pe Domnul Iisus? Să vestești Împărăția lui Dumnezeu, să vestești Evanghelia. Tu nu te gândești la cuvintele acestea: „Du-te și Eu voi fi cu gura ta”? „Eu voi fi cu tine, nu te teme!” „În nenumărate locuri spunea Părintele Iosif- găsim în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu cuvintele acestea: «Nu te teme»”.
Dumnezeu îi spune lui Moise apoi în fața Mării Roșii, când din spate venea faraon cu toată armata lui, cu elita armatei lui (cu călăreți și cu pedeștri), să întoarcă poporul înapoi. În față era marea! Mare, domnule, să intri în mare!... Fără corabie, fără vapor, fără nimic. Și în spate era faraon. Și Domnul îi spune: „Nu te teme”. Și el cu toiagul a atins marea și marea s-a despicat.
Așa s-a despica sufletul la care tu, fratele meu și sora mea, ești trimisă să vestești Evanghelia. Focul lui Dumnezeu din cer peste creierul și mintea noastră, dacă vom sta pasivi și nepăsători față de un ogor înțelenit, unde cresc încă multe urzici și mulți spini, și mulți mărăcini, și multe bălării. Dumnezeu va face drum prin mare, în marea ticăloșiilor lui. Dumnezeu, prin Cuvântul Lui și prin gura ta, va face cale, va deschide drum și va face posibilă câștigarea acestui suflet. [Doar] tu să-ndrăznești.
Un om să fie pus în spărtură...
În urmă cu ani mulți (poate să fie patruzeci de ani), stăteam de vorbă cu un frate din Sibiu. Evreu. (Doar câteva cuvinte vreau să vă spun numai.) Și spunea așa: „Pe mine m-a întors la Dumnezeu un preot norvegian. N-a fost ușor să cred în Hristos și în jertfa Lui de pe Golgota, care e punctul nevralgic al întregului nostru neam, punctul batjocurii. Și El, și jertfa Lui, batjocorită până în zilele noastre. Eu să cred în această jertfă...”. Și mi-a spus, printre altele, așa: „Mi-a vorbit acest preot mie și mi-a spus, și mi-a arătat din prooroci cum fiecare spune câte ceva despre venirea lui Mesia. Și m-a tot dus liniștit, frumos, dulce, dulce, dulce... m-a tot dus prin Sfintele Scripturi și a ajuns cu mine până la muntele Moria, unde Avram îi pune copilului lui în spate lemnele, probabil legate, pe care până la poalele muntelui le-au dus servitorii, slugile lui. Le pune copilului în spate, bătrânul ia focul și cuțitul și se urcă pe munte în sus. Când ajunge acolo, începe să zidească altarul, să-l aranjeze... Copilul vedea... vedea că era cam gata tot. (...) Dar nu vedea... nimic în jur. Nu vedea decât cerul, muntele, pe tatăl său cu cuțitul în mână. Și atunci l-a întrebat: «Tată, uite focul și cuțitul. Dar unde-i mielul de jertfă?...». Până aici m-a adus. Și pe urmă îmi deschide Noul Testament și-mi arată unde le zice Ioan Botezătorul ucenicilor lui: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Pe Acesta L-au așteptat proorocii. Și uite că Ioan Botezătorul, ultimul prooroc și cel mai mare dintre toți, Îl arată ucenicilor lui, din care ceas mulți dintre ucenicii lui l-au părăsit și nu mai umblau cu el, ci s-au atașat de Domnul Iisus. Intre aceștia, primii au fost Ioan și Iacob, fiii lui Zevedei.
„Iată omul!” Acesta trebuie arătat. Și așa cum ne-a citit fratele așa de scump și de dulce, ne-a citit de acolo [de unde scrie că] Pilat... Pilat împlinește una dintre marile proorocii. El o împlinește! Și, la rândul lui, și celălalt, Caiafa, când a spus: „Mai de folos vă este vouă să piară unul din popor, decât tot poporul să se ducă în rătăcire”. Într-adevăr, mai bine a fost așa... că a murit El singur în locul nostru, pentru ca să fim salvați, mântuiți, scăpați, eliberați din cătușele [iadului].
Și spune Pilat: „lată omul”. Toți scriitorii încearcă să descrie această scenă. Toți vor să arate că, cu orice preț, Pilat a vrut să-L salveze. L-a dat în mâna soldaților, L-a bătut, L-a umplut de sânge și pe urmă L-a prezentat în fața poporului, care stătea afară în pridvor și nu cuteza să intre în sala de judecată, în pretoriu, unde judecătorul păgân Îl judeca pe Domnul, fiind sărbătoarea praznicului... Să nu se spurce! Și atunci el a fost - să zic așa - acostat de soția lui: „Nimic ție și dreptului acestuia, că mult am suferit astăzi în vis pentru El”. Probabil și-o fi zis: „Îl las să-I dea o bătaie zdravănă și-apoi... poate stârnesc milă asupra Lui.”
Când L-a dus acolo și L-a arătat: „Iată omul”, parcă a vrut să zică păgânul acesta: „lată omul după care națiunea voastră, neamul vostru întreg caută de cinci mii cinci sute opt ani. (Că după scriptele din Sfintele mănăstiri vechi așa se arată, că atâția ani au fost până la venirea Domnului Iisus.) Iată omul după care națiunea aceasta căuta. A căutat omul... Uite omul! Dar ei, în loc să se bucure, să intre într-o beatitudine, într-o beție spirituală, să urle și să strige către cer: „Osana, Osana, Osana!” așa cum au strigat când El a intrat în Ierusalim, ei au strigat: „Răstignește-L!” Tot aceiași care-I mergeau înainte - și mai ales tineretul - și au strigat: „Osana, Osana, Osana!” care înseamnă „Mântuiește-ne!”.
Fraților dragi, permiteți-mi să vă citesc câteva cuvinte din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni. Și poate mă voi opri numai asupra unui verset sau două. Zice așa, la capitolul 3, 13: „Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă. Dar una fac: uitând ceea ce-i în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte”... (Fratele meu, tu te arunci spre ce este înainte? Dar numai așa poți să te arunci spre ce este înainte: uitând cele din urmă!) „alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Și mai sus puțin a spus: „Toate le socotesc gunoaie, ca să-L câștig pe El”, ținta. „Gândul acesta dar să ne însuflețească pe toți câți suntem desăvârșiți.” Ce gând? Să ne aruncăm în luptă! „Și dacă în vreo privință gândiți altfel, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel. Urmați-mă pe mine, fraților, și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi”.
Și urmează: „Căci de multe ori v-am spus și vă mai spun și acum plângând: sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor este în rușinea lor și se gândesc la lucrurile de pe pământ.”
Apoi în continuare mai citesc două versete: „Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și îl va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile.” Asupra versetului optsprezece să ne oprim: „De multe ori v-am spus; și acum plângând vă spun că sunt unii (deci băgați bine de seamă: nu toți!); sunt unii care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos.
Abia de câteva zile am avut Înălțarea Sfintei Cruci; Praznicul Sfintei Cruci. Despre cruce s-a vorbit mereu și se vorbește mereu. Și acum, cuvintele acestea ne spun același lucru. „De multe ori v-am spus și acum plângând vă spun că sunt unii care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos”.
N-ați vrea și frățiile voastre, și surorile, și eu, și toți să știm care sunt vrăjmașii crucii? Dacă vrăjmași ai Crucii sunt cumva cei ce nu-și fac cruce, apoi vrăjmași ai Crucii sunt și cei care o înjură în fiecare zi și în fiecare ceas. Și pe urmă se duc și o pupă, și o „respectă”, și-i fac închinăciuni și așa mai departe... Zice: „V-am spus de multe ori și acum plângând vă spun: sunt unii care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos”.
Și apoi descrie în versetul 19, limpede ca soarele: „Dumnezeul lor este pântecele”. Deci lacomii de mâncări și de pântece, ăștia cad primii victime ca vrăjmași ai Crucii. Dumnezeul lor este pântecele. Și slava lor întru rușinea lor va fi, căci cugetă lucrurile de pe pământ. Slava lor spre rușinea lor va fi. Deci și oamenii lumii acesteia au o slavă; au și ei o onoare, au și ei o cinste. Dar această cinste este gangrena, este șarpele și vipera care le mănâncă... este șobolanul care le roade haina nunții lor. Se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor spre rușinea lor va fi. Când [trebuie] să te prezinți cu haina ta de nuntă, ce ai să spui atunci când Împăratul va veni să-Și vadă oaspeții? Cum zice Evanghelia că l-a văzut acolo pe unul care nu avea haina de nuntă și i-a spus: „Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?”.
Fraților, Dumnezeul lor e pântecele! Și slava lor spre rușinea lor va fi. Au și ei o slavă? Aceasta va fi spre rușinea lor. Deci, o atenție mare, mare de tot! Sfinții Părinți spun că printre cele șapte păcate de moarte se numără și lăcomia, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că-i închinare la idoli. Dacă această patimă, lăcomia, în vechime - și până mai ieri, alaltăieri - se putea vedea și în strângerea de averi, în cumpărarea de pământuri, hai să zicem că s-a risipit, că de la noi, cel puțin, s-a împrăștiat, rămâne [totuși] cealaltă [formă a ei]; că Sfinții Părinți vorbesc despre: „lăcomia pântecelui și lăcomia de averi”.
„Dumnezeul lor e pântecele și slava lor spre rușinea lor va fi.”
Domnul Iisus să ne a ajute fiecăruia să plecăm de-aci cu ochii țintă la Căpetenia desăvârșirii (cum am amintit și aseară), la Domnul Iisus. La Omul pe care-L arată Pilat: „Iată Omul!” la Omul de care întreabă prorocii: „Unde este Omul?” „Îmi trebuie om”, zicea Moise. Am nevoie... avem nevoie de un Om. Acela este Omul suferinței, Domnul Iisus, așa cum arată celelalte versete. El trupul stării noastre smerite îl va schimba și [acesta] va fi făcut asemenea trupului slavei Sale, prin puterea ce o are de a-Și supune toate lucrurile. Auziți? Trupul tău ăsta smerit, ăsta din humă, ăsta plin de junghiuri, de dureri, de-amărăciune, de scârbe și-așa mai departe... trupul acesta va fi transformat, schimbat. Prin credința în Domnul Iisus și în jertfa Lui măreață de pe Golgota, va fi schimbat și va fi făcut asemenea trupului slavei Sale. Asemenea! Exact ca El, ca El! Asemenea trupului slavei Sale, prin puterea ce o are de a-Și supune toate lucrurile. El are puterea să facă această transformare.
Dar înainte de a-ți transforma trupul acesta, hoitul acesta supus tuturor intemperiilor și necazurilor, amărăciunilor și suferințelor, și scârbelor, trebuie întâi transformat [sufletul], trebuie schimbat [el], trebuie adus smerit la picioarele crucii Domnului Iisus, ca să se producă odată pentru totdeauna nașterea din nou, ca să fii un om nou, un om care să trăiești din plin viața cea duhovnicească. Și atunci [poate] moartea să te prindă așa, [transformat] într-un om nou, într-un membru și mădular activ al ogorului Său, al clădirii Sale - cum amintea fratele profesor aseară. Atunci noi suntem „arătura lui Dumnezeu”, așa zice Biblia ediția Sfântului Sinod. Noi suntem arătura lui Dumnezeu, noi suntem ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. Blocurile care s-au răsturnat în București și în mai multe locuri, cu siguranță, acelea au fost lucrate mai rău; numai acelea au suferit primejdia mai mare și necazul mai mare. Din cauza anumitor deficiențe fie ale materialului, fie ale construcției, ele s-au dărâmat întâi.
Așa și noi. [Să căutăm să] avem temelia aceasta tare care este Hristos, piatra din capul unghiului. Această piatră de care, dacă cineva se va izbi, va crăpa; și dacă ea se va rostogoli peste cineva, îl va spulbera. Asta-i piatra din capul unghiului, care este Hristos, este Fiul lui Dumnezeu. Și oricine se va lega și va căuta să pună piedici lucrării lui Dumnezeu, venirii Fiului lui Dumnezeu în inimile însetoșate, flămânde, întunecate, dar care vor lumina, care tind spre Luceafăr, acela se va spulbera. Slăvit să fie Domnul!