Calea Oastei de la început

În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți frați și scumpe surori, așa cum antevorbitorii mei toți au spus și au mărturisit, sunteți scumpi și dragi. [Despre] acest cuvânt nu mai încape îndoială, că unii cu alții simțim la fel. Nu știu de ce, aproape nu-mi explic nici eu, dar inima noastră, numai când vedem fețele cunoscute, saltă de bucurie și ne umple de o stare sufletească înaltă, pe care n-o putem explica, n-o putem mărturisi, n-o putem numi cu un nume. Doar inimile care simt reciproc - a unuia și a altuia - pot să înțeleagă acest gest de salut, de îmbrățișare și de sărut duhovnicesc cu cei cu care ne revedem în asemenea împrejurări.

Dragii mei frați, Cuvântul lui Dumnezeu, de la ora opt (...) de aseară, s-a tot vorbit, s-a tot spus, s-a tot mărturisit. Celor care stați în picioare, care ați venit mai la urmă, regretăm că nu vă putem oferi la toți bănci ca să stați, să nu fiți așa de obosiți. Totuși vă rugăm în numele Domnului să mai aveți puțină răbdare, ca și pe frații care vor mai urma la cuvânt să-i ascultați, că fiecare a strâns în tolba inimii câteva mărgăritare din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care vor să le împrăștie și să le prindeți și frățiile voastre, căci Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr un mărgăritar.

Dragii mei frați, surori, tineri și bătrâni! Mă adresez tuturor cu cuvintele Părintelui Iosif, care a plecat din mijlocul nostru la 12 februarie și cu șase luni înainte de plecarea lui a spus: „Dragii mei frați, să nu vă întristați că clipa plecării mele este aproape”. El o simțea... Doar șase luni au mai fost din septembrie și până în februarie, când el a plecat. Zicea: „Eu mă voi bucura și dincolo de mormânt când voi veți avea Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia -, Cartea de cântări și, venind și la mormântul meu când veți putea, și acolo Îl veți mărturisi pe Domnul”.

Noi nu putem merge la mormântul lui în fiecare zi, nici în fiecare an chiar. Unii n-au fost niciodată și poate nici nu pot merge... Dar să știți că Părintele Iosif, cu duhul lui, este prezent în această seară în mijlocul nostru. El este aici, se bucură dincolo de mormânt de buna orânduială, de dragostea frățească, de râvna voastră și de jertfa pe care ați făcut-o ca această trâmbiță de chemare a lui, [care] acum cincizeci și trei de ani a pornit pe meleagurile țării, [să se audă și acum]. El prin duhul a văzut ce vedeți frățiile voastre care sunteți aici prezenți. El se bucură de această întâlnire a noastră la un prilej de nuntă duhovnicească, fiindcă el asta a visat-o în mintea și-n gândul, și-n sufletul lui. Asta a dorit-o el: ca românul și creștinul să se dezbaiere, să se dezlege de cârciumă și de toate nelegiuirile în care a trăit, să vină la picioarele Domnului Iisus și să trăiască o viață cu El, așa cum noi încercăm să dăm o pildă lumii de astăzi, acelor oameni care n-au gustat cât este de bun Domnul; cât este de dulce Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Mai dulce decât mierea, decât picurul din fagur este Cuvântul Tău în inima mea”. Așa este, fraților!

Dovada [este] că voi ați părăsit casele, odihna, liniștea, ați dat bani pe mașină, pe tren, ați ostenit și ați venit aici. Pentru ce? N-ați venit să mâncați și să beți. Ați venit să vă umpleți sufletele de Domnul Iisus. Voi acum sunteți școlarii Duhului Sfânt, dragii mei, așa cum bine au spus vorbitorii dinaintea mea. Voi sunteți elevi noi în școala cea nouă biblică. Voi ați venit aici să învățați încă o lecție pe care să o dați și altora. Voi ați venit aici să vă însușiți cuvintele de aur ale Evangheliei. Voi ați venit aici să vă transformați, să vă faceți din draci, oameni, căci draci am fost. Căci ce erau aceia care erau în Maria Magdalena, care erau în îndrăcitul din [Gadara]? Ce era acela care se băgase în Petru când i-a spus Domnul: „Înapoia Mea, satano”, decât drac? Și Domnul Iisus a venit să facă din draci îngeri, sfinți, oameni ai lui Dumnezeu, oameni din casa lui Dumnezeu. Dacă vreo patimă încă ne mai stăpânește, pe acest demon trebuie în seara aceasta să-l aruncăm și să-i spunem: „Ajunge cât ți-am făcut voia! De acum înainte vreau să fac voia lui Dumnezeu. De acum înainte trebuie să-I slujesc lui Hristos. Înapoia mea, satano!”.

Frații mei și surorile mele, tineri și bătrâni, noi suntem acești școlari. Unii cu perii albi, de douăzeci, de treizeci de ani, de patruzeci de ani în această Lucrare. Alții sunt numai de cinci, de zece, alții poate sunt numai de doi, trei, iar alții sunt în primul an. Slăvit să fie Domnul că nu avem numai o clasă, ci sunt mai multe clase și elevii sunt toți într-o școală, începând cu prima clasă și până la ultima. (...) Dar ne bucurăm când elevii sunt harnici, stăruitori în învățătură, nu sunt uituci. Din contră, își notează lecțiile și răspund la întrebările profesorului. Dragii mei, profesorul nostru, Domnul nostru, Învățătorul nostru, Dascălul nostru este Domnul Iisus. Dacă noi putem răspunde la toate întrebările Lui (pe care le-au pus frații mai înainte: dacă suntem așa și-așa... dacă Domnul Iisus este cu mine când eu mă duc în cutare loc...), dacă poți răspunde la toate întrebările acestea, ești un elev sârguincios, vei primi o notă bună și vei promova clasa; și vei ajunge să moștenești viața veșnică pe care a făgăduit-o El. Dar dacă te-ai culcat pe urechea că ești ostaș și ostășiță, dar nu ți-ai învățat lecția, atunci te duci nepregătit, vei lua nota patru și chiar doi și unu, așa cum obișnuiesc profesorii la școală să dea.

Dragii mei, voi nu aveți de răspuns în fața unor oameni. Nu în fața noastră dați examenul, ci în fața lui Hristos, în fața lui Dumnezeu, în fața cugetului tău, atunci când ești singur în cămăruța ta și când ți-ai aplecat genunchii smerit, ți-ai împreunat mâinile și ți-ai ridicat inima și ochii către Domnul. Și dacă ai acolo și o icoană în față, care îți amintește de Hristos, de Maica Domnului, de Sfântul Gheorghe, de Sfântul Nicolae... indiferent de care om al lui Dumnezeu, înseamnă că tu îți dai seama că nu te închini la un idol (cum spun sectarii că aceea este un idol), ci icoana Îl reprezintă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Îl reprezintă pe Tatăl, Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, o reprezintă pe Maica Domnului, îi reprezintă pe oamenii din casa lui Dumnezeu care au trăit înaintea noastră o viață sfântă. Greșit interpretează domnii sectanți că noi ne închinăm la idoli. Este o greșeală enormă; ei nu știu ce se cheamă un idol. Înainte, când se făcea un idol (un vițel sau un chip oarecare), oamenii ziceau că acela este Dumnezeu. Noi nu spunem că icoana e Dumnezeu; noi spunem că aceea ne amintește de Dumnezeu: de Tatăl, de Fiul, de Duhul Sfânt. Ne amintește de Maica Lui și de toți sfinții. Deci noi nu ne închinăm chipurilor cioplite, cum spun ei, ci ne închinăm lui Dumnezeu.

Dragii mei, ca să nu lungesc vorbirea mea, vreau să spun că așa a pornit Lucrarea Oastei: cu semnul crucii, cu Biserica, cu preot, cu Tainele cele șapte care se mărturisesc în Biserică și pe care le administrează Biserica spre mântuirea noastră și aici am făcut noi școala aceasta. Părintele Iosif n-a fost decât un om al lui Dumnezeu care ne-a pus Biblia în mână, a împroprietărit țara întreagă cu Biblii. Și noi arăm astăzi și semănăm Cuvântul lui Dumnezeu în numele Domnului. Ceea ce vedeți frățiile voastre astăzi este rodul ostenelilor, lacrimilor și sângelui pe care l-a vărsat părintele pentru țara noastră, pentru neamul nostru, pentru frații noștri care astăzi au împânzit țara de la un capăt la altul fără să precupețească timpul, libertatea, banii, osteneala și toate jertfele. Acesta-i rodul mult dorit al sufletului lui. Și toți înaintașii noștri au călcat pe urmele acestea și toți câți vor urma de aici înainte tot așa trebuie să calce: pe urmele părinților noștri, ale înaintașilor noștri. Și numai așa vom corespunde cerințelor și dorinței acestui păstor prim stătător care ne-a trasat o cale.

Dragi frați și surori, am să citesc câteva lecții din cartea Părintelui Iosif, unde spune: „Ai intrat în Oaste, frate? Vei primi îndată atacul lui satan”. Să știți că noi, când am intrat în Oaste, am declarat război satanei, diavolului și tuturor argaților lui. A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în război cu ispititorul diavol. „Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui satan. Ai intrat în Oaste? Apoi să știi, dragul meu, că s-a gătat cu liniștea ta de mai înainte. Se vor pomi în contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta și, mai ales, să nu te sperii. Acest lucru trebuie să se întâmple și e firesc să se întâmple.” Auziți cât de categoric spune Părintele Iosif? Trebuie luptele acestea, trebuie. Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdie de a-și pierde un credincios. „Până când omul petrece în fărădelegi, are «liniște». Diavolul nu se ocupă mai de aproape cu el, doarme diavolul liniștit, știindu-l cucerit pentru împărăția iadului. Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viață nouă, se trezește și diavolul și mișcă toate meșteșugurile lui, ca să nu-și piardă credinciosul”. Așa e și cu tine.

Aici voi spune o mică istorioară, pe care cei care ați citit-o o știți, iar cei care nu, o aflați în seara aceasta.

Un drac somnoros dormea la poarta unei cetăți. Dar în jurul unui credincios, al unui călugăr care se lupta și se ruga zi și noapte, stătea un regiment de draci. Și un sfânt întreabă: „Ce-i cu aceasta?” Și răspunsul a fost următorul: „Toți cei din cetate fac voia diavolului și el este sigur de aceasta; nu mai are grijă să privegheze. Cât despre cel credincios care se luptă să iese din păcate și din patimi, tot iadul e contra lui, vine și-l ispitește. Așa-i și cu tine. Fratele meu și sora mea, în timp ce mergeai la horă și mergeai la petreceri, și mergeai în lume și te distrai, nimeni nu-ți spunea o vorbă; erai cel mai bun, erai un om de treabă, cea mai bună fată sau fecior. Dar din momentul în care te-ai hotărât să intri în Oaste, să fii de-acum un credincios, te și arată cu degetul: „Vezi, asta-i pocăită.” Îl vezi pe ăsta? Ăsta-i pocăit . Și îndată începe să te vorbească de rău, îndată începe lupta împotriva ta. Ba chiar tatăl tău și mama ta din casă [încep a-ți zice]: „Da' tu ai înnebunit, măi?... Da' ce-i cu tine? Da' ești tânăr... Da' trebuie să-ți trăiești viața... Vai de mine, mă faci de rușine!”. Cum spunea un frate: „Când m-am întors la Dumnezeu, părinții mei au început să plângă: «Vai de mine, că mi-am pierdut feciorul. Feciorul meu nu mai e în rând cu lumea. Mă face de râs, mă face de rușine»„. Și-l plângea biata mamă pe feciorul care se pocăise. Iată niște lacrimi vărsate zadarnic. Și ea, necunoscând faptul că copilul ei a aflat adevărata cale, începe să-l prigonească. Ba am auzit chiar cum o mamă și-a bătut fiica, să meargă la horă, să meargă la joc, să meargă la distracție, că o face de rușine. „Da' unde te duci tu cu nebunii aceia, să cânți acolo? Da' ce-i asta, să-ți închizi viața? D'apoi o lume întreagă e așa...” Și cu lucruri de-acestea te prigonesc chiar ai tăi din casă.

„Îndată ce omul începe a trăi o viață nouă, se trezește și diavolul și mișcă toate meșteșugurile lui, ca să nu-și piardă credinciosul. Așa e și cu tine. Până când ai trăit în lume, în păcate, ai avut liniște. Acum însă ai necazuri, pentru că satan se vede în primejdie de a-și pierde un credincios. Deci nu te speria de cele ce vin peste tine după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste. Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este intern și extern.” (Adică intern, când păcatul se leagă de tine și în sufletul tău mereu îți dă lupte și frământări; și extern, când vine din partea lumii.) „Unul din cei intrați în Oastea Domnului îmi scria că, de când a intrat în Oaste, îl chinuie parcă și mai mult patima beției și celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăște la o viață nouă după Evanghelie, satana pune foc mai mult în patimile ce le-ai avut și miere mai multă în otrava plăcerilor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Mc 3, 17-30). Diavolul face ultimele zvârcoliri ca să nu-l scape din lanțurile lui. În atacurile sale, satan folosește apoi lumea și pe oamenii cei lumești, care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie (1 Cor 2, 14). Pe oamenii lumești îi folosește satana să-i ispitească cu ajutorul lor pe cei intrați în Oaste, ca să-i batjocorească și să-i prigonească.”

Dragi frați, mă opresc aici cu citirea... Timpul fuge și n-aș vrea să răpesc timpul, cât mai sunt alți vorbitori. Eu mă rezum la cele ce le-am spus până aici și fac numai o mică paranteză pentru frățiile voastre în seara aceasta. Pe cei care ați intrat în Oaste și ați îmbătrânit de-acum și aveți părul alb în cap și pe toți aceia care cunoașteți Lucrarea Domnului de ani de zile, vă rog din toată inima să priviți puțin înapoi la Lucrarea care a fost odinioară pe meleagurile Trotușului, cât și pe ale noastre, ale Bistriței, și în toată țara. Și așa cum ați primit și așa cum ați învățat, așa cum înaintașii noștri au călcat pe aceste urme, și frățiile voastre așa să-i învățați pe cei tineri, pe cei ce astăzi s-au născut, pe cei ce astăzi sunt veniți în Lucrare. Să calce și ei pe urmele vechi ale pașilor înaintașilor noștri. Căci, dragii mei, Lucrarea Domnului suferă niște încercări astăzi. Lucrarea Domnului - nu numai aici, în valea frățiilor voastre, ci în întreaga țară - trece printr-o încercare de foc. Am să vă fac numai o mică imagine și am să vă duc cu gândul la ceea ce s-a întâmplat și nu trebuie să se mai întâmple.

Lucrarea aceasta este ca o vie, ca o livadă frumoasă, foarte frumoasă, cu pomi roditori, cu vie roditoare, cu meri, cu peri, cu pruni, cu struguri și cu de toate. Însă această grădină frumoasă n-a avut un gard de jur împrejur și nici un portar care să privegheze intrarea și ieșirea tuturor. Și ce s-a întâmplat? De la colțul acela și până la celălalt, [au fost unii care au intrat în ea și] au luat-o de-a curmezișul. Altul de la celălalt colț și altul din altă parte, fără să-l întrebe nimeni: „Ce cauți? De unde vii și unde te duci?”. Și au luat, frații mei, rod din această grădină bogată. Au mâncat, s-au săturat, au pus în buzunare și în sacul lor și la urmă, cu obrăznicie, au tăiat crengi întregi și le-au dus cine știe unde.

Cine are urechi de auzit să audă! Cine are ochi de văzut să vadă!

Frățiile voastre știți ce s-a întâmplat cu Ocevar pe Valea Trotușului, ce s-a întâmplat cu un oarecare Gheorghe la Bacău, ce s-a întâmplat cu alții din Bucovina și din nordul Moldovei, și din Ardeal, că, în sate întregi, nu mai ai ce căuta între ei, căci un duh de rătăcire, un duh de răzvrătire, un duh de neascultare, un duh de nesupunere a venit și i-a încăpățânat, nemairespectând rânduielile Oastei.

Oastea este o lucrare în cadrul Bisericii. Aici este născută, de un preot, aici este locul ei, aici trebuie să rămână. Și cine vrea să se înroleze în această Lucrare trebuie să se încadreze în ea. Acestei vii frumoase, acestei grădini minunate, cu toate felurile de rod, îi trebuie gard de jur împrejur și un portar care să-i întrebe pe domnii care intră și care ies: „Ce cauți? Ce vrei de aici să iei? Cu ce bagaj ai venit? Și ce vrei să duci de aici?”.

Aceasta este rânduiala care trebuie pusă de azi înainte. Încă nu-i târziu. Slavă Domnului că frații au început a se trezi în întreaga țară și își dau seama că nu mai merge ca orice fel de duh să intre în Lucrare, să vină aici și să semene tot felul de lucruri străine de Lucrarea Domnului; de lucrarea Bisericii; de lucrarea înaintașilor noștri.

De aceea atrag atenția și spun fraților: la o parte cu „ocevarii” noștri și cu toți cei care au făcut stânga-mprejur de la Biserică, de la Tainele ei și de la Lucrarea Oastei și vin cu bagaje străine, ca să ne strecoare învățături care nu se potrivesc celor pe care noi le-am primit de la înaintașii noștri. Dragii mei, aș vrea - și chiar vă rog frumos și insistent pe toți cei care ați intrat în această Lucrare - s-o și apărați. Zic și eu cum a vorbit cineva mai înainte: nu-i suficient că ai intrat aici, că te-ai hrănit, că te-ai adăpat, că te-ai săturat. Ci trebuie să și aperi această moștenire. Pe front așa-i. Ai cucerit o bucată de teren? Apoi trebuie s-o și păzești, pentru ca inamicul să nu ți-o ia. Acum inamicul încearcă să cucerească această cetate și noi nu trebuie să dormim. Noi trebuie să fim vigilenți, treji și să spunem categoric: „Ai idei de-acestea, frate? Nu mai iei nici un cuvânt în adunare! Nu mai vorbești nimic. Ai venit în adunare? Stai ca ascultător. Nu-ți place? Te duci acolo unde duhul tău te duce, dar în Lucrare -a te numi și ostaș, și cu învățături străine - nu se mai poate.

Fraților, am tolerat nu un an, nu doi, nu zece. Ani și zeci de ani de zile am deschis brațele larg de tot și i-am poftit pe toți. Am fost într-o dragoste mare, dar fără pricepere. I-am primit cu gând bun, i-am încălzit la sânul nostru și pe urmă ne-au mușcat.

Fraților dragi, eu am să dau citire unei poezii a fratelui Traian. Vă rog să fiți urechi și s-o ascultați. El aceasta vorbește:

SUNT VINOVAT

Mi-ascult învinuirile vrăjmașe,

cuvântul lor viclean și-nveninat

și toată ura gurii lor trufașe

- și iată, recunosc, sunt vinovat.

Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,

că nu ascund păcatul cel vrăjmaș,

că țintuiesc la stâlp pe totdeauna

pe iudă, pe tâlhar și ucigaș!

Vă rog frumos aicea, să fiți atenți: [țintuiește] pe Iuda care L-a vândut pe Hristos, pe tâlharii care ne-au furat frații, pe ucigașii care ne-au omorât sufletele celor care au fost și nu mai sunt. Că trecem pe lângă ei și nu ne mai putem înțelege. Un duh străin [i-a cuprins].

Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,

că scot de piept pe-acela ce fura,

că-i rup acoperișul de cuvinte,

că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea.

Sunt vinovat că strig după trădare,

că-l scot pe lup, să iasă dintre oi,

că nu mai am iubire și răbdare

cu cel aflat iscoadă printre noi.

Fiți atenți, fraților, fratele Traian, mușcat de șarpele acesta, strigă după trădător, după lupi și după cei care sunt iscoade printre noi.

Sunt vinovat că-mi apăr conștiința

că vreau să stau în ce-i adevărat,

că-mi țin învățătura și credința

sub steagul cel pe care am jurat.

Frații mei, țineți socoteală: când ați venit în Oaste, ați jurat credință lui Dumnezeu și Bisericii Lui.

Sunt vinovat că-i fac pe frați să vadă

primejdia vrăjmașă - și, treziți,

viteji să pună mâna pe-a lor spadă,

să lupte, să se apere uniți...

Fiți atenți că el spune „uniți”.

...Dar față de credința-adevărată

și de Lucrarea cărei m-am predat,

nu, frații mei!

De Cauza Sfântă, iată,

În fața lui Hristos, NU-S VINOVAT!

Deci fratele Traian încheie: „În fața lui Hristos, nu-s vinovat”. A dat de gol pe toți acești ziși ostași, ziși frați, dar vânzători și Iude, care L-au vândut pe Hristos. Și știm din istoria biblică: sfârșitul lui Iuda a fost spânzurătoarea. Noi nu dorim aceasta nimănui, dar dorim pocăința și întoarcerea. Noi îi rugăm pe toți cei care au fost atacați de această filoxeră, de această boală, de acest... cum să-l numesc?... un fel de cancer sufletesc, această abatere de la învățătura pe care noi am primit-o, să vină înapoi cu pocăință, să-și recunoască greșelile.

Cineva spunea: „D'apoi și fratele... și fratele cutare a greșit”. Da, fraților, recunoaștem că a greșit. Dar recunoaștem că s-au și îndreptat. Și acuma să le urmăm pilda. Că spunea fratele David odată: „Da, fraților, sunt vinovat că eu v-am învățat niște lucruri care-s greșite. Dar astăzi îmi pare rău de ele, recunosc și-acuma să ne îndreptăm”. El s-a îndreptat, dar tu, frate, ce vrei să faci? Mergi înainte cu bagajele acelea? Ia mai lasă-le jos! Ia mai dă-le la o parte! Ia mai dă-le pe foc! Ia mai dă-le pe apa Sâmbetei, cum zice românul, să nu te mai văd cu ele și să vii în Oaste și să spui: „Doar mi-s ostaș”. Și la biserică nu vine... sau, dacă vine, stă uite-așa... se reazemă de ușa bisericii (la ușă stă, că îi e frică să se ducă mai departe, că-l mănâncă sfinții). Nu cumva să sărute o icoană, că, vai de mine, se spurcă! Nu cumva să facă o cruce, că e păcat! Auzi?... Și el se numește ostaș din Oastea Domnului! Ca să poată hoțul fura mai ușor. Ca să poată lupul în piele de oaie... (pielea de oaie care-i? Această mască în care el stă); el vrea să fure, dar nu poate dacă i se văd colții și i se vede coada stufoasă. Însă se îmbracă în piele de oaie, ca să poată fura. Pe astfel de „ostași” în ghilimele, fratele Traian îi [țintuiește], îi dă pe față și spune: „Jos cu aceștia! Și pocăință lor”.

Și noi le dorim la aceia întoarcere, pocăință și recunoașterea greșelilor.

Căci noi, fraților, să fim sinceri, am împrumutat și de la unii, și de la alții... (nu-i mai spun pe nume), am împrumutat bagaje străine. De ce? Am fost needucați, nepricepuți, am fost tineri, nu ne-am dat seama. Dar, cel puțin, învățați [aceste] lecții voi, care sunteți acuma în urma noastră. Noi pe pielea noastră am greșit. Dar voi, prin experiența noastră, să învățați, să nu greșiți Vă învățăm și vă dăm acum această lecție, ca să nu faceți ce-am făcut noi.

Că noi am greșit, dar recunoaștem și căutăm să ne îndreptăm. Așa și voi care mai sunteți încă dintr-aceia (și sunt printre noi aici [unii] care au aceste idei, aceste porniri, aceste împrumuturi străine): îi rugăm în Numele Domnului Isus Hristos să se lepede de ele; să-și ia cămașa cea curată și neîntinată de la începutul Oastei și [să mergem] așa cum am [pornit]: cu crucea, cu icoana, cu Biserica, cu mărturisirea, cu împărtășirea, cu pocăința adevărată, cu viața primilor creștini, cum spune Părintele Iosif că Oastea nu-i altceva decât întoarcerea la viața primilor creștini. Ăsta-i rostul ei. Dacă nu vă place, fraților, aceasta (mă refer la cei care nu se pot încadra) și dacă această Oaste care vă învață așa nu-i bună, atunci căutați și vedeți (...) că [cei care se duc] acolo sunt primiți numai ca oaspeți, ca ascultători. Și aceia [la care se duc] îi pun la respect, să stea pe bancă și cam la ușă, să vadă câte parale fac. Că aceia care umblă de colo-colo „ca sâta cumetrii” n-au fost statornici nici în Oaste, nici în Biserică și nu vor fi nici acolo unde se duc.

De aceea, vă chemăm frumos: veniți înapoi. Noi vă primim cu drag și suntem bucuroși să facem un front comun împotriva tuturor [păcatelor]. Cu ajutorul lui Dumnezeu, să pornim pe această cale. Amin.