Păcatul neascultării

(...) Citim din Cuvântul lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură. În El sunt arătate toate lucrurile. Despre toate se vorbește. În Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură sau Biblia, a vorbit Dumnezeu. A vorbit cu proorocul Moise gură către gură; a vorbit prin îngeri Dumnezeu; a vorbit prin profeți; a vorbit prin oameni de rând. A vorbit Dumnezeu cu oamenii, a vorbit și cu dobitoacele. A vorbit și cu păsările Dumnezeu.

Se vorbește despre toate lucrurile vieții, despre toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pe-ntinsul vremurilor de-atunci, de la facerea lumii, de la apariția omului. Se vorbește despre viață, despre moarte, despre mântuire, despre iad, despre nuntă; despre facerea omului și despre toate celelalte lucruri. Și, la urmă, așa cum spune Apostolul Pavel, ne-a vorbit și prin Fiul Său, Iisus Hristos Domnul. Dar, la tot ce a vorbit Dumnezeu sau trimișii lui Dumnezeu în Numele Său, a fost totdeauna pusă în față ascultarea de El, ascultarea de glasul Domnului.

Chiar de la început, când deschidem primele pagini ale Scripturii, dăm și peste porunca aceasta a ascultării. Și aici vedem și primul păcat care se face. N-apuci bine să citești Biblia, și imediat găsești păcatul. A apărut și el. Abia apăruseră primii oameni pe pământ și vine și vrăjmașul diavol, să-i înșele. Să poată astfel să strice lucrarea lui Dumnezeu și să împiedice lucrarea lui Dumnezeu. Dar aceasta n-a cauzat, propriu-zis, un rău lui Dumnezeu, ci prin aceasta s-a făcut să se cunoască înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu și puterea Lui cea mare, dumnezeirea Lui. Căci dacă n-ar fi fost, fraților și surorilor, greșelile și păcatele și atâtea lucruri întâmplate în viața lumii, în viața oamenilor, nu s-ar fi cunoscut cât este de mare Dumnezeu, cât este de puternic, cât este de bun, cât este de milos și de îndurător. Și mai ales la urmă, acum, când se vede ce a făcut El pentru salvarea tuturor acestor mulțimi de oameni, care au greșit toți, cu vârf și îndesat. Și cum a știut Dumnezeu să-i mântuiască și să-i scape de la pierzarea veșnică. Pentru că acolo unde trebuia să fie cei care erau [creați] de El, aceștia n-au fost vrednici să fie; și-au pierdut vrednicia aceasta prin păcatul săvârșit, începând cu cei de sus, din cer, cu îngerii. Și atunci a trebuit să le facă și lor un loc, să găsească un loc unde să stea duhurile acestea nenorocite pentru vecii vecilor, căci cu Dumnezeu nu puteau să mai rămână. Și El nu putea să le desființeze, să nu mai fie, pentru că le-a dat viață din El. Și a făcut deci pentru diavoli, pentru satana și îngerii lui, locul de suferință, adică locul acela unde nu este Dumnezeu, unde nu va fi El; focul veșnic, cu toate chinurile arătate în Sfântul Cuvânt, pregătit diavolilor și îngerilor lui. Și acolo merge și bietul om; acolo mergem și noi dacă păcătuim. Și înainte de asta, dacă n-ascultăm. Pentru că păcatul vine în urma neascultării, mai ales.

Și, dacă ne uităm și urmărim faptul acesta, vedem că dintre toate păcatele care s-au făcut și se fac de noi oamenii, nu este unul mai ușor de învins [decât neascultarea]. Căci nu este [altă poruncă] mai ușor de [împlinit] decât a asculta. Toate celelalte sunt mai grele. Păcatul poftei, de exemplu, este mai greu. Vine pofta peste om... nu poate [să o biruie], îl dovedește. Trebuie să fii mai tare, trebuie să fii mai rezistent ca să birui pofta. Când vine mânia... La mânie faci și crimă. Răzbunarea, de pildă, cine poate s-o înfrunte? Și câte altele mai pot veni și mai pot fi în [viața] omului. Dar cea mai ușoară [poruncă] dintre toate este ascultarea. Însă [opusul ei] a fost și este și cel mai greu păcat: neascultarea. Dumnezeu a venit la început cu acest cuvânt: „Să nu mâncați de-aici, din pomul acesta!” S-a pus o simplă condiție, care era necesară. Pentru că trebuia și omul să contribuie cu ceva la mântuirea lui și la salvarea lui. Sau să-și păstreze curăția lui, sfințenia lui și fecioria lui duhovnicească. Adam și cu Eva. Că dacă îi lăsa așa, fără porunca aceasta, desigur că nu era un lucru complet. Se cere deci și de la noi ceva. Se cere credință, sigur... se înțelege. Și se cere ascultare, mai ales. La ei nu era nevoie de credință, că erau de față acolo cu Dumnezeu.

Dar această poruncă a lui Dumnezeu n-au putut-o ține. Pentru că a venit vrăjmașul și s-a uitat printre animalele și viețuitoarele care erau acolo în grădină cu Adam, să vadă pe care ar putea el să pună ochii și să-l folosească, ca s-o amăgească pe Eva. N-a venit când era Adam singur. A durat un timp până când a făcut-o Domnul, din coasta lui Adam, pe tovarășa lui, soția. Poate că dacă venea la Adam [de prima dată], el biruia. Dar trebuia să se facă acest lucru când Adam era cu însoțitor, când avea și tovarășă de viață. Și planul lui Dumnezeu a fost acesta și, în sfârșit, și diavolul a găsit prilejul. S-a gândit el, probabil, că n-o să poată să-l biruie pe Adam, dar pe cealaltă ființă pe care a făcut-o Dumnezeu, pe aceasta a înșelat-o, a amăgit-o prin șarpe. Șarpele a fost acela de care s-a folosit diavolul și l-a înșelat prin el pe om. Pentru că se spune aici, în Scriptură, că el era cel mai șiret dintre toate animalele, viețuitoarele care erau acolo. Șiret, adică umblând cu șiretlicul cu amăgeala, cu viclenia. Și nu se dă pe față.

Și vine și vâră îndoială la păzirea acestui cuvânt al lui Dumnezeu. Zice: „Oare chiar a zis Dumnezeu ca să nu mâncați din toți pomii grădinii? Oare chiar a zis Dumnezeu să nu mâncați din pomul acesta?”. „Da, a răspuns Eva. A zis Dumnezeu că putem să mâncăm din toți pomii, dar din acesta care este în mijlocul grădinii să nu mâncăm; căci când vom mânca din el vom muri.” „Nu-i adevărat. Nu veți muri”... El spunea drept ceea ce spunea. „Nu veți muri. Ci altceva este la mijloc: Dumnezeu nu vrea să fiți ca El. Vă spun eu, că eu știu, eu cunosc. Dacă veți mânca din pomul acesta al cunoștinței binelui și răului, voi veți fi ca Dumnezeu. Și Dumnezeu nu vrea să fiți ca El; vrea să fiți mai jos ca El.” Și a vârât un fel de zâzanie, așa, de nemulțumire, de îndoială asupra lui Dumnezeu. Și a reușit. Atunci s-a uitat Eva și la pom și a văzut că, într-adevăr, era plăcut de privit și de dorit să mănânce cineva din roadele lui. Adică roadele erau și frumoase, așa-zicând. Căci care erau urâte acolo, în grădina aceea a Raiului? A întins mâna și a luat. Și a mâncat. Și a dat și soțului ei. Și a mâncat și el. În felul acesta s-au făcut vinovați amândoi. Și faptul acesta le-a adus moartea. Le-a adus izgonirea din locul acela unde era [rânduit] să fie tot neamul omenesc și să se înmulțească acolo, dacă nu s-ar fi întâmplat acel lucru. Însă vedem că nu s-a realizat aceasta de către cei dintâi oameni, deși ei erau curați. Dar lor nu putea să le fie dată o altfel de poruncă, pentru că ei nu aveau cum să păcătuiască în alt fel, decât în felul acesta. Pentru că erau curați, erau sfinți, erau nevinovați, n-aveau nimic necurat într-înșii, în trupul și în sufletul lor. (...) Dar este interesant că prin aceasta a rămas omul păcătos. Această neascultare a rămas la toți oamenii, la toți împărații, la toți domnii, la toți proorocii, la toți apostolii, la toți credincioșii și la toți păcătoșii.

Dacă cineva se hotărăște să asculte ce spune Dumnezeu și zice: „Vreau să ascult ce spune El!” se întreabă: „Și ce spune El? Unde este scris?” În Sfânta Scriptură! Atunci el, gata, a venit în fața lui Dumnezeu așa cum este. Păcătosul, ce, nu poate să asculte? Cum să nu? Nu i se cere așadar ceva greu de făcut. Nu! „S-asculți de Mine! Să nu faci lucrul ăsta!” Și dacă el este dispus pentru aceasta, desigur că Dumnezeu îl va curăți, îl va sfinți și îl va face demn de acest lucru. Pentru că îi va da și credință, îi va da și neprihănire, și sfințire, și mântuire. Căci și credința este un dar de la Dumnezeu, nu? Nu spune acolo la Corinteni: Unuia i-a dat darul cutare, altuia cutare, unuia credința..., dar credința aceea adevărată, credința din inimă. Credința din inimă, fraților, credința din toată inima n-o are oricare om. Credință, așa... „Cred și eu... cred că-i Cuvântul lui Dumnezeu... cred în Dumnezeu, cred că există Dumnezeu, cred... Dar nu cred că tot ce scrie aici este adevărat; și am îndoială de multe lucruri. Nu se poate acest lucru!” Ei, păi asta nu-i credința de la Dumnezeu! Asta nu-i credința de la Duhul Sfânt. Că omul acesta nu poate să asculte de Dumnezeu cu toate celea. Nici de cele grele, nici de cele ușoare.

Și nu pot să asculte de Dumnezeu [chiar] oameni credincioși; și [când este vorba de] lucruri ușoare, de lucruri simple. Pentru că lor li se pare: „Ăsta nu-i... ce păcat este ăsta? Asta nu-i păcat. Da, să ucizi, sigur! Să desfrânezi, să furi, să fumezi, să bei, să te-mbeți... asta e adevărat. Dar asta ce-i?... Asta nu-i păcat”. Vezi? Aici cădem noi. Aicea suntem noi în neascultare!

Dar tot ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu este sub formă de poruncă dat, fie că e vorbit de El, fie că e vorbit de îngerii Lui, fie că e vorbit de proorocul Moise din vechime, de lege... [Și dacă ascultă], omul poate să fie socotit vrednic de încredere și i se dă după aceea posibilitatea să ajungă acolo unde trebuie: la mântuire, la reabilitarea lui față de Dumnezeu în toate privințele.

Dar cine a călcat porunca ascultării, băgați frățiile voastre de seamă că nu s-a mai putut reabilita chiar dacă s-a pocăit. Unul ca ăsta este Saul. El a făcut o greșeală: n-a ascultat ce i-a spus proorocul Samuel. Dumnezeu a vorbit cu Samuel și Samuel i-a spus lui Saul ce să facă cu poporul Amalec. Desigur că n-a fost numai el întru totul vinovat, căci și poporul a cerut acest lucru, de acord cu el, ca să nu sacrifice toate vitele și tot ce era bun acolo. Dar el era în stare și putea să nu să se ia după oameni; dacă așa a spus Dumnezeu, așa trebuia să facă. Dar Saul a mai făcut o greșeală: atunci când n-a așteptat pe proorocul Samuel să vină la aducerea jertfei, cu ocazia instaurării lui ca împărat al lui Israel. Înainte de asta, proorocul i-a spus: „Să mă aștepți șapte zile, ca să aduc jertfa aceasta de mulțumire lui Dumnezeu, în locul acela”. Și l-a așteptat într-adevăr șapte zile, însă tocmai atunci se ridicase împotriva lui unul dintre popoarele străine și Saul și-a pierdut răbdarea și a adus el jertfa. „Ei, ce să fac, dacă nu vine Samuel, jertfa tot trebuie adusă. O s-o aduc eu”. Dar când a terminat de adus jertfa, a ajuns și Samuel, care i-a spus: „Ai lucrat ca un nebun! De ce nu m-ai așteptat?” Iar Saul i-a zis: „Dar te-am așteptat șapte zile... Nu sunt șapte zile azi?”. „Trebuia să mai aștepți.” Poate anume a întârziat el, ca să vadă și răbdarea lui. Vedeți?

Și din cauza aceasta, fraților și surorilor, după cum am spus, nu și-a mai putut reveni acest om deloc. Sigur, s-o fi căit el, i-o fi părut lui rău, dar nu s-a mai putut îndrepta. A intrat într-însul duhul necurat și a făcut, pe urmă, rău. Până când, la urmă, a ajuns să se ducă și la vrăjitoare, ca să cheme duhurile, duhul lui Samuel. Și a murit așa, în starea aceasta. Nu vedem alt păcat la el. Nu vedem alt păcat. Nu ni se arată alt păcat. Nu vreau să fac aluzie la nimic altceva, decât vreau să spun ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.

David, de exemplu, a făcut păcat mare, din poftă. Pofta l-a biruit. N-a fost destul de atent. Și când a vrut să zidească Templul, Dumnezeu i-a spus: „Nu tu vei zidi Templul, că ai vărsat mult sânge!”. Era o vinovăție. A făcut numărărtoarea poporului. Domnul S-a mâniat pe el. El s-a smerit, s-a pocăit; Domnul l-a pedepsit. A pedepsit și poporul. Dar a rămas tot la locul lui. Tot David a rămas. S-a pocăit.

Deci de păcat mare se poate pocăi omul, dar de neascultare nu se mai poate pocăi. Și din ascultarea de Dumnezeu iese tot lucrul cel bun.

Mardoheu, de exemplu, a ascultat de porunca lui Dumnezeu, Care a spus că nu trebuie să aibă legătură cu amaleciții, cu poporul lui Amalec, pentru că aceștia n-au vrut să iasă înaintea poporului lui Dumnezeu când mergea spre Canaan. Mardoheu a respectat această poruncă oriunde s-a dus. Când a ajuns rob în țara Babilonului și l-a văzut pe acel om căruia toată lumea îi dădea tot respectul și cinstea, el n-a vrut să i-l dea, fiindcă a aflat că-i amalecit. Deci ascultarea de Dumnezeu. Și iată până unde a mers ascultarea aceasta a lui, că n-a vrut să se plece înaintea lui nici după ce a căpătat acela poruncă să-l ucidă nu numai pe el, ci pe tot neamul lui. Băgați de seamă ce este aici! Și cum Dumnezeu mijlocește și rânduiește toate lucrurile pentru salvarea și a lui, și a poporului. Și Mardoheu ajunge pe urmă la mare cinste. O fi avut și el greșelile lui...

Dincolo, cei trei tineri care sunt luați robi în Babilon merg cu ascultarea de porunca lui Dumnezeu în țara Babilonului. Când li se oferă mâncările de la masa împăratului, ca să fie hrăniți cu ele ca și ceilalți tineri aleși, ei refuză acest lucru, zicând: „Noi nu mâncăm, ci dă-ne altceva să mâncăm, pentru că așa obișnuim noi”. Dar ei țineau porunca legii lor din țara lui Israel. Și care era asta? Să nu mănânce mâncăruri necurate: cărnuri de animale necurate, care erau prevăzute în Legea veche. Și aceasta a constituit o faptă destul de mare, destul de înaltă, pentru că de-aici s-a văzut poziția lor în Babilon și ce au ajuns, pe urmă, acești patru tineri. Apoi au mers mai departe cu porunca ascultării lor de Dumnezeu: „Să nu te închini idolilor și să nu dai cinste zeilor”. Și chiar când s-au văzut în fața morții aceleia de foc, au zis: „Noi nu ne închinăm, împărate, chipului tău, pentru că nu se cade acest lucru să-l facem. Noi numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm”.

Vedem aici ascultarea și totodată credința lor, care le aduse izbăvirea și slăvirea Numelui lui Dumnezeu: se dă poruncă de către împărat să se vestească în toată împărăția ca oamenii să-L cinstească pe Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Acesta este Dumnezeul Adevărat! Prin acest mijloc a fost posibil acest lucru. Dar dacă Dumnezeu a avut nevoie și a trebuit ca și popoarele celelalte să-L cunoască pe Dumnezeu, El a găsit trei tineri din aceștia, ascultători în totul, care au dovedit credincioșie și ascultare în totul de voia lui Dumnezeu.

Deci să observăm din Biblie că pentru păcatele mari oamenii s-au putut pocăi și se pocăiesc; și din oameni păcătoși, cu păcate mari, s-au făcut sfinți mari. Dar dintre aceștia cu neascultarea despre nici unii nu se vorbește. Pentru că Samuel îi spune lui Saul: „Neascultarea de Dumnezeu este tot așa de vinovată ca ghicirea, ca închinarea la idoli”. Când Saul i-a răspuns că poporul a lăsat în viață aceste animale pentru ca să le aducă jertfă Domnului, nu să le folosească ei, proorocul îi zice: „Îi plac Domnului jertfele mai mult decât ascultarea de El?” Jertfele erau rânduite tot de Dumnezeu. Dar ascultarea de El le înlocuia.

De aceea, fraților, e bine să observăm întotdeauna, noi care suntem legați a ține Cuvântul lui Dumnezeu și a-l împlini cum putem, că la noi asta se întâmplă acum: nu ne mai ocupăm cu păcate mari, nu facem păcate mari, așa-zicând, dar totuși facem și păcate mari (nu le zicem noi că sunt păcate mari), care pornesc din neascultare.

Iar când ascultăm, vine darul lui Dumnezeu asupra noastră, vine tăria și puterea, pentru a ne forma astfel cum vrea Dumnezeu.

Dar neascultarea din ce vine? Din mândrie! Și atunci intrăm în categoria acelor păcate de care și diavolul a fost cuprins. Că zice în Psalmul 19: „Izbăvește, Doamne, pe robul Tău de mândrie și atunci voi fi nevinovat de păcate mari”. Cu multe persoane s-a întâmplat să ajungă din mândrie în neascultare. Vedem la unii neascultarea și la alții ascultarea. Dar ascultarea nu este un lucru greu, pentru ea nu se cere efort din partea omului, nu se cere trudă. Neascultarea nu e, spre exemplu, ca pofta, care pătrunde în corpul omului acesta și n-o mai poate birui. Pentru că pofta, dacă a zămislit, dă naștere păcatului, spune Cuvântul Domnului. Dar cu ascultarea este ușor. Ce-i mai ușor decât să asculți ce spune cel mai mare? Și să te supui. Și ce e mai plăcut aceluia decât când îl asculți?

Părinții se bucură de copiii care îi ascultă. De asemenea, învățătorul sau profesorul, de elevii care sunt ascultători, care nu se joacă prin bancă când el explică, ci iau aminte și-i dau atenție. Dacă nu sunt atenți înseamnă că își bat joc de el. Și profesorul, dacă-i vede, le pune notă rea la purtare sau îi lasă și corijenți. „Va să zică eu vorbesc aici, îmi bat pieptul și voi vă jucați?” Când procedezi așa față de profesor, nu-i dai respect, nu-i dai ascultare, îl disprețuiești... Și doar nu este lucru greu să-l asculți. Din explicația sa, de multe ori, nu mai ai nevoie să mai citești, fiindcă ai înțeles tot. Unde se întâmplă acest lucru, totdeauna omul acela este privit bine. Chiar dacă-i mai slab, chiar dacă este mai nepriceput, totuși are trecerea că ascultă. Se supune. Și se supune tocmai pentru că este mai slab. Tocmai pentru că-i mai neputincios, el zice: „Eu ăsta sunt, mai neputincios... , și cu asta câștigă bunăvoința profesorului.

Așa este și la Dumnezeu. Ascultarea noastră față de Dumnezeu ne face să-I fim plăcuți. Și nu suntem lăsați în voia celorlalte păcate. Pentru că atunci nu mai spunem: „Dar oare chiar să fie așa? Chiar să fie păcat lucrul ăsta? Nu-i păcat lucru ăsta!”. Și-atunci, dacă ne-am gândi la păcate de acestea - că păcate sunt - care vin din neascultare, care sunt? Ce lucruri sunt puse oare în fața noastră astăzi, ca să se vadă ascultarea sau neascultarea din ele? Ei, dacă nu sunt în Noul Testament, le găsim scrise în Vechiul Testament. Vechiul Testament n-are și el valoarea lui, n-are și el trecerea lui? (...) Când se zice, de exemplu: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”, asta nu presupune și ascultare? Nu se încadrează tot în ascultare? Nu trebuie să te ferești de lucrurile lumești și să nu iubești - nu sufletele oamenilor, că nu-i vorba de asta, ci felul acesta lumesc, felul acesta de trai în neregulă, în neorânduială în fața lui Dumnezeu? Când zici, de exemplu: „Nu-i post! Ce post? Nu există post!”. Păi, cum, dumneata umbli cu Biblia în mână și întrebi ce e acela post? Și nu-l ții, ci-l disprețuiești? Și mai spui și la alții. Dar nu-i scris în Cuvântul lui Dumnezeu? Asta ce e? Nu-i neascultare? E neascultare! (Și nu ăsta este post, pe care-l ținem noi astăzi, că mâncăm bucate schimbate. Ci-i acela când nu mănânci deloc, nimic. În Vechiul Testament așa era. Vechiul Testament nu prevedea să mănânci altfel de bucate, mai slabe, care să nu conțină vitamine. Ci să nu mănânci deloc în ziua aceea sau în zilele acelea! Dar la noi este slobozire. Poți să mănânci... Dar nici postul ăsta nu se ține de cei mai mulți credincioși. De ce? „Păi, nu-i păcat ce bagi în gură...” Auzi dumneata ce cuvânt! De unde-l ia el? Ăsta-i dispreț în fața lui Dumnezeu! Și cu asta, frate, poți să-ți pierzi sufletul. Nu faptul în sine, că dacă ai mâncat, ai făcut un păcat. Mâncarea e mâncare, e pentru pântece. Dar ai călcat o poruncă. O poruncă a lui Dumnezeu. „Cum e a lui Dumnezeu? Nu-i a lui Dumnezeu zice. Păi cum să nu fie a lui Dumnezeu? Că doar toate lucrurile sunt dirijate de Dumnezeu și arătate de Dumnezeu și în Noul Testament, și în rânduiala Bisericii.

Și, pe lângă asta, cu atâtea lucruri... Cu sărbătoarea: „A... nu-i așa mare sărbătoare astăzi! Totuși se mai poate face ceva. Ce să facem?”. „Păi da, dar e sărbătoare, măi frate, nu se poate! Lasă lucrul!” Și poți să-l lași, dar te gândești că dacă toată lumea umblă încoace, încolo, tu de ce să stai chiar degeaba? Că doar n-o fi așa păcat. Și iată neascultarea... Și asta-i neascultare.

Și dacă mai citiți frățiile voastre, mai găsiți și alte lucruri, tot așa mărunte; și care nu-s greu de ținut. Dar se disprețuiesc, nu se țin din scurt. Și asta arată și scoate la iveală starea noastră cu multe păcate. Căci de-aici - sau în dosul acestora - găsești și alte păcate înăuntrul omului. Ai să găsești și clevetire, ai să găsești și osândire, ai să găsești și mândrie, și mânie, și lipsă de dragoste, și lipsă de bună cuviință, și câte alte păcate...

Iar dacă vrei să nu le ai pe acestea, ascultă de Dumnezeu. Păzește și poruncile acelea despre care tu spui că sunt mici și pe care nu le păzesc alți frați sau alți oameni. Păzește-le! Dacă așa scrie, așa fă: dă cinste acolo unde trebuie să dai cinste. Dă respect și dă ascultare! Când zice tatăl tău o vorbă, nu-i întoarce vorba înapoi. „Ei, dar ce-i?” Nu zice vorba asta! De ce zici vorba asta? Asta arată dispreț față de tatăl tău. Dacă te trimite șeful tău, să nu zici: „Da ce, numai pe mine, domnule? Da' ce, numai eu sunt aici?” Du-te! Ascultă! Asta înseamnă neascultare, dispreț față de cel care îți vorbește. Tu-i disprețuiești slujba lui, îi disprețuiești funcția lui. Și prin aceasta te arăți ca om mândru, îngâmfat. Și după asta urmează consecințele. pentru că te obișnuiești în felul acesta.

Și, peste tot, așa merge și cu neascultarea față de Dumnezeu. Tu zici că altfel cunoști, altfel știi, altfel te rogi, altfel vorbești, altfel toate le faci, dar de ascultare nu ții socoteală. Vezi? Neglijezi. Că nu bagi de seamă și-ți trece așa printre degete. Nu se observă. De asta e bine să ne controlăm fiecare dintre noi și să punem rânduială, așa cum s-a spus, în viața noastră de credincioși, când este vorba de lucrurile de credință sau de celelalte, omenești. Pentru că omul credincios trebuie să fie destoinic și în stare pentru orice lucrare bună. Nu să se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu din cauza lui. Și atunci sigur că se va vedea înaintarea în credință, ca să ajungi la destoinicia și la vrednicia care ți se cere.

Dacă, de exemplu, se spune: „Frații să facă rânduială așa cum a anunțat fratele”. Iar după aceea, mai încoace sau mai încolo, începem iarăși cu vânzoleala, înseamnă ca n-am ascultat. Dar fratele a vorbit în numele lui? El a spus în numele Domnului. Dacă ni s-a spus: „Frații să fie calculați, să-și măsoare timpul și să nu lungească prea mult vorbirea”, și eu vorbesc o jumătate de ceas, asta înseamnă neascultare! Uite-o cum se strecoară în fața noastră!

Și mai sunt alte și alte exemple.

Când se spune: „E bine ca noi să facem în așa fel, să venim degrabă la adunare, dacă este adunare. Să nu întârziem. Să nu trebuiască să ne așteptăm unii pe alții. La ora cutare să fim cu toții prezenți!” Nu se face... „Da, a spus fratele, dar eu am avut ceea, am avut ceea și nu se ține socoteală. Dacă se pune și se știe că la teatru, la operă, la cinematograf se începe la ora cutare, toată lumea își ia bilete din timp și este acolo când începe actul, când începe filmul. Că nu se duce pe urmă omul... că știe că n-o mai ia de la început.

De exemplu, la biserică. De când începe slujba? De când vine preotul în biserică. Când dă binecuvântarea. Dar eu vin pe la zece, unsprezece. Sau pe la opt, sau la nouă. Or, asta nu este ascultare! Dacă se spune, spre exemplu: „Mâine fraților, la ora nouă, să fiți în biserică!” „Ei, la nouă? Noi ne ducem când vom putea: și la zece, la zece și jumătate...” De ce? Pentru că n-ai ascultat ce am spus eu.

Și uite așa ne obișnuim să nu ascultăm. „Ă!.. Așa a spus? Gata, așa facem, așa fac...” Pentru că nu se spune ceva care nu este conform cu cuvântul lui Dumnezeu. Ci se spune tot ceea ce trebuiește. Se poate verifica, poate controla acest lucru.

Chiar dacă e un lucru pe care să-l primești în silă, foarte ușor cazi în neascultare. Dacă medicul spune: „Din două în două ore, iei câte o pastilă din aceasta. Ține socoteală! Cu ceasul înainte”. Eu iau la două ore și jumătate, iau la o oră și jumătate, la trei altădată. Pentru că am uitat sau... Dar nu! Trebuie să iau seama că așa a spus medicul și eu așa trebuie să fac! „Apoi tot atâta-i cu o jumătate de oră înainte sau o jumătate de oră înapoi.” Așa zic eu. Dar asta e neascultare față de omul acela care vrea binele meu. Și eu îl disprețuiesc pe el. Și așa m-am învățat să fiu neascultător în toate lucrurile. Și nu iau aminte. Și acesta e un lucru ușor. E simplu. Ce e?

Când spune mama de acasă: „Du-te și să vii imediat!” eu mă duc, fac ce-aveam de făcut și pe urmă mă întâlnesc cu niște copii, stau de vorbă... Și vorba mamei... am uitat-o. „Ei bine, măi băiete, dar eu ți-am spus să vii...” „Ei... da' am întârziat...” Și mama lui... ce să-i facă? Nu-l pedepsește, doar îi spune: „Să știi că de altă dată nu mai merge așa. Te pedepsesc!”. Că dacă l-ar pedepsi, poate că s-ar corecta. Neascultare! Da'-i mare acum; nu-i copil mic. Dar tot așa face. Nu ascultă! „Să nu te duci! Eu ți-am spus să nu te duci! Tu te-ai dus. Ți-am spus să nu faci treaba asta!” Dar el face. Asta ce-i? Nu-i neascultare? Ăsta nu-i păcat? E mare păcat, frate, neascultarea de părinți! Neascultarea de superiori, neascultarea de șefi, neîncadrarea în rânduiala aceasta. Și printre noi sunt cazuri din acestea? Oho! Foarte multe sunt. Nu ascultă soția, frate, de bărbat. Nu ascultă. „Femeie, ți-am spus?” Dar ea a uitat ce i-a zis bărbatul. Știi tu, femeie, că trebuie să asculți de soțul tău ca de Hristos, așa cum spune Biblia? Când ai s-ajungi tu la asta? Niciodată n-ai să mai ajungi tu la asta! „Ei, doar e soțul meu”. Mai degrabă asculți de altcineva. „Păi cu el sunt obișnuită și în toată ziua sunt cu el...” Păi citește Cuvântul lui Dumnezeu! Căci Cuvântul lui Dumnezeu așa spune. Cum făcea Sara și celelalte femei. Nu este așa? Este scris în Biblie: „Robilor, ascultați de stăpânii voștri ca de Domnul!”? Ca de Domnul? Păi, ia uită-te bine, nu scrie așa la Efeseni 6, 12? O, dacă ai asculta ca de Domnul... Dar și de Domnul asculți tot cum asculți de el. Că de-aici pornești, de la lucrurile văzute pornești la cele nevăzute. De la ascultarea de cele pământești mergi la ascultarea de cele cerești.

„A... a spus preotul... mi-a dat un canon. Da' ce, eu trebuie neapărat să fac ce-a spus el?” Păi cum, domnule? Ascultă-l, respectă-l din convingerea ta pe acest om în ceea ce ți-a spus bine. Dacă spune ceva rău, atunci se-nțelege că n-ai să-l asculți, dacă se deplasează de la Cuvântul Domnului, de la ceea ce trebuie să fie.

Dacă te trimite tata: „Du-te, mă, și fură!”, îi zici: „Tată, nu te supăra, dar nu mă pot duce acolo!” „Dar eu îți spun!...” „Ei, ce să-ți fac, aici nu te pot asculta pe matale...” Acolo da, acuma merită să nu asculți, că nu poți face asta. „Să fumezi și tu cum fumez și eu. Să te duci la horă și tu cum am fost și eu! Să nu te mai duci acolo, să nu mai mergi la adunare!” ,Asta nu te mai pot asculta. Asta nu, pentru că asta e pentru suflet și asupra sufletului meu nu poți să poruncești.” Da, sunt și cazuri de neascultare. Dar astea sunt drepte, sunt juste, sunt bune. Dar nu celelalte, care nu trebuie.

Și așa că, dacă luăm bine seama, avem și ce lăsa, și ce lua din tot ceea ce auzim și tot ceea ce simțim, și tot ceea ce vedem și cu ocazia aceasta, în seara aceasta.

Slăvit să fie Domnul!