Păcatul și harul
Vasile Pavel - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
Slăvit să fie Domnul!
Scumpii noștri frați și surori! Mântuitorul nostru scump totdeauna când a venit în mijlocul mulțimii și a stat în mijlocul celor ce erau bolnavi, necăjiți și suferinzi, le vorbea în așa fel, încât chiar vrăjmașii Lui au fost siliți să mărturisească despre El... Chiar cei ce veneau să-L ispitească... Chiar cei ce veneau să pună mâinile pe El și să-L oprească să nu mai vorbească... Toți aceștia erau siliți de privirea Lui. Erau siliți de blândețea Lui și de bunătatea Lui cu care se purta față de toți, după ce mergeau la mai-marii lor, să mărturisească ei înșiși cu gurile lor: „Noi niciodată n-am auzit pe nimeni vorbind în felul în care a vorbit Omul Acesta!”
Dacă noi suntem conștienți acum de prezența lui Iisus Hristos în mijlocul nostru astăzi și în această clipă, am putea spune și noi așa, auzind cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu pe care le auzim, pe care le ascultăm și azi.
Oricât de împietrită ar fi inima noastră, oricare ar fi gândul cu care am venit aici, trebuie să ajungem să strigăm și noi cum au mai strigat atâția împietriți înainte: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” (In 7, 46). Așa cum este scris și în Faptele Apostolilor, în capitolul 4 despre cei dintâi care au venit la credință și au ascultat pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu din gura Sfinților Apostoli, despre mărturisirea pe care o aduceau plini de har și plini de putere despre Acest Iisus Răstignit, în fața Căruia se pleca orice genunchi și-n fața Căruia se supunea orice duh de împotrivire... Și nimeni nu avea nici o putere împotriva adevărului cu care El lucra atât de minunat în sufletul fiecăruia dintre cei ce ascultau Cuvintele Vieții Veșnice ce răsunau în mijlocul lor.
Am vrea să citim două versete din Faptele Apostolilor: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus. Și un mare har era peste toți” (Fapte 4, 32-33).
Pe drept cuvânt, în vremea noastră și în zilele pe care le trăim noi acum, să ne transpunem și noi în acele clipe ale vieții trăite de primii noștri frați creștini care pentru prima dată au auzit din gura Sfinților Apostoli vorbindu-se despre Iisus Hristos cel Răstignit. Se spune despre ei că miile și mulțimile când au ascultat și L-au primit pe Hristos în inimile lor au fost și au devenit o inimă și un suflet. Și ca fapt adeverit puternic al acestui lucru este: „Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște”.
Să ne uităm puțin în urmă la primii noștri frați creștini care pentru prima dată au auzit și au ascultat, și au privit țintă la Iisus cel Răstignit. Nu la un oarecare Iisus despre care mai pot vorbi unii oameni, ci la Iisus cel Răstignit, despre Care Sfântul Apostol Pavel vorbea atât de minunat - el, ucenicul care, după ce a fost chemat, a fost trimis apoi neamurilor, să vorbească despre venirea Împărăției lui Dumnezeu: „Nu vreau să știu altceva între voi, fraților, decât pe Iisus Hristos și pe El Răstignit”.
Sfântul Apostol Pavel mai adaugă plin de o smerenie sfântă: „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, eram slab, eram fricos și plin de cutremur, pentru că am vrut ca taina lui Dumnezeu să vă fie mărturisită nu cu o înțelepciune strălucită omenească, ci ea să vă fie mărturisită și să fie întemeiată pe puterea și pe Duhul lui Dumnezeu”.
Și mă opresc la cuvântul acesta, la mulțimea celor dintâi care au crezut și care au ascultat cuvintele acestea ale Sfintelor Scripturi: „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre Învierea Domnului Iisus. Și un mare har era peste toți” (Fapte 4, 33).
Revin la acest lucru pe care l-am spus mai înainte: „Un mare har era peste toți!”
Ne întrebăm și noi, deși noi nu suntem câți erau ei atunci... Dar Același Har și Același Izvor de Viață ne hrănește și pe noi. Aceleași Izvoare din care curgeau și atunci peste cei dintâi creștini, peste miile care ascultau și credeau în mărturisirea adusă de apostoli.
Apostolii, cu toată puterea, Îl mărturiseau pe Iisus Hristos cel Răstignit și un mare har era peste toți... Și peste cei tineri, și peste cei bătrâni... Și peste cei bogați, și peste cei săraci... Și peste cei învățați, și peste cei neînvățați...
Toți erau cuprinși și învăluiți în Harul acesta al lui Dumnezeu, în așa fel, încât fiecare dintre ei nu mai spunea nici „casa mea”, nici „masa mea”, nici „ogorul meu”, nici „pământul meu”, nici „banii mei” - căci toți aveau toate din belșug și niciunii dintre ei nu duceau lipsă de nimic.
Haideți să ne întrebăm fiecare dintre noi și să pătrundem în starea noastră cea sufletească! Cât de departe suntem noi față de primii noștri frați creștini! Față de cei care au primit pentru prima dată, în mod atât de cutremurător, mărturisirea Sfinților Apostoli și peste care harul lui Dumnezeu totdeauna se vărsa din belșug.
M-am întrebat, stând și aseară și ascultând Cuvântul... M-am întrebat cutremurat și astăzi... Să privim la felul adunărilor primilor noștri frați creștini şi la adunările noastre de astăzi...
Pe drept cuvânt, poetul nostru scump spune:
„Să fie oare toate acestea în zadar?
Sunt minți prea mult uscate,
ori sunt prea mari păcate,
de nu mai este har?”
M-am întrebat și aseară și mă întreb și acum: De ce?
Și să ne întrebăm fiecare: în casele noastre, în adunările noastre - acolo unde suntem fiecare puși să lucrăm - oare chiar așa să fie? Să se împlinească chiar în viața noastră și chiar cu noi acest cuvânt atât de greu, acest adevăr atât de cutremurător? Să fie prea mari păcate în viața noastră? Pentru că, ce altceva poate să alunge harul lui Dumnezeu dintre noi?
În vremurile dintâi, când harul lui Dumnezeu era revărsat din belșug peste miile care ascultau Cuvântul Său, în așa fel, încât chiar și vrăjmașii mărturiseau... în vremile dintâi, când și apostolii mărturiseau cu toată puterea și îndrăzneala Cuvântul lui Dumnezeu... atunci un mare har era peste toți!
De ce, când ne ridicăm în adunare, suntem așa de lipsiți de putere, de har? De ce, când ne rugăm și când ne întâlnim între noi câteva sute de frați, simțim că lipsește din sufletul nostru, de atâtea ori, harul acesta al lui Dumnezeu? Harul de care primii noștri frați creștini se bucurau atât de mult și care îi făcea să spună că nu mai au nevoie nici de casă, nici de hrană, nici de masă... Pentru că ei aveau atunci de toate, căci toți erau una: „o inimă și un suflet”.
Aș vrea să fiu foarte scurt și să închei cu gândul acesta, ca fiecare dintre noi să ne întrebăm în clipa aceasta: Nu cumva din pricina mea, care vă citesc aceste cuvinte, harul lui Dumnezeu este oprit pentru atâtea suflete care așteaptă flămânde și însetate, așa cum așteptau mulțimile flămânde și însetate din partea Mântuitorului să le dea hrană, ca să nu piară de foame în pustie?
Atunci ucenicii erau îngrijorați cum ne îngrijorăm și noi de multe ori în întâlnirile noastre și întrebăm: „Doamne, cine va putea sătura atâta mulțime? Și încă în pustiul acesta unde nu se găsește nimic?... Și în lipsa aceasta de har? Și în setea, și în seceta aceasta? Și printre păcatele acestea? Și printre stările acestea? Și printre neînțelegerile acestea?...”
Iar Mântuitorul i-a întrebat liniștit: „Aveți ceva de mâncare?...”
Și, din fericire, o mamă a trimis un copil în mulțimea aceea cu câteva pâinișoare și cu doi pești. De o mamă și de un copil Dumnezeu s-a folosit atât de minunat, căci pâinișoarele și peștișorii aceia au săturat mulțimile!
Apostolii însă, îngrijorați, întrebau pe Domnul: „Doamne, cum să hrănim mulțimile acestea cu cinci pâini și cu doi peștișori? Ce să facem cu oamenii aceștia mulți care pier de foame prin pustie când se vor întoarce înapoi acasă?”.
De multe ori suntem și noi în situația aceasta. De multe ori suntem și noi gata să ne întoarcem de la adunările noastre frățești lipsiți de harul acesta și gata fiecare să leșinăm de foame în pustiul acestei lumi, în călătoria noastră, în lupta noastră, în încercările noastre și în necazurile noastre și sub crucea noastră pe care fiecare dintre noi o avem de dus.
Și ne întrebăm: „De ce oare e prea scurtă bucuria noastră? De ce nu mai este har? S-a scurtat Mâna Dumnezeului nostru? De ce nu mai este har peste întâlnirile noastre frățești?...”
Chiar când suntem doi sau trei - nu este vorba numai despre mulțimea și adunarea de față... Ci când suntem noi, de foarte multe ori, chiar în întâlnirile noastre frățești locale, din județ, se întâmplă același lucru: lipsește harul lui Dumnezeu. Și pe drept cuvânt și profețit este acest adevăr:
,,...ori sunt prea mari păcate,
de nu mai este har?”
Haideți fiecare dintre noi - nu vorbesc despre alții, ci vorbesc despre mine - să pătrundem în taina sufletului nostru, căci fiecare suntem vinovați cu câte ceva... Și să ne cerem iertare și cei ce vă spunem, și cei ce vă mărturisim, pentru că și viața noastră este de atâtea ori prea slabă și prea departe... Este străină de viața primilor creștini. Și noi înșine ne ridicăm în picioare și avem curajul să spunem că în Numele lui Hristos vă spunem aceste lucruri; și de foarte multe ori mințim și ne compromitem singuri.
De aceea, când citim în Faptele Apostolilor, capitolul 4, cele ce le scrie Sfântul Apostol Pavel, ni se umple fața de rușine, pentru că este prea mare depărtarea dintre trăirea vieții primilor noștri frați creștini și trăirea noastră, a creștinilor de astăzi.
Ne întrebăm adesea uimiți: „Unde este acum harul care era pe vremea primilor creștini? Cum oare a pierit harul lui Dumnezeu? Oare păcatele noastre, ale celor de astăzi, să fie prea mari și Dumnezeu să fi luat harul de pe pământ?...”
Da, fraților, unde nu mai este har, acolo sunt păcatele prea mari, că au alungat harul lui Dumnezeu! Nu Mâna Domnului nostru s-a scurtat!... Ci păcatul prea mare a făcut ca Mâna Domnului să nu mai fie peste noi cum era peste primii creștini.
Deși suntem așa... și Dumnezeu ne cunoaște pe fiecare dintre noi, în clipele acestea ale întâlnirii cu Hristos și la această nuntă, am dori ca măcar de aici să ne schimbăm și noi viața noastră și starea noastră, ca să ajungem să fim plăcuți lui Dumnezeu. Așa cum spune că: „după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4, 31).
Unitatea și dragostea primilor creștini era adâncă și minunată, pentru că harul lui Dumnezeu era peste toți. Puterea cu care mărturiseau apostolii Domnului întărea adunarea, iar Duhul și Harul lui Dumnezeu îi făceau „o inimă și un suflet” pe toți câți erau adunați.
Erau minunate acele vremuri? Acele adunări?
Atunci acele minuni le-a făcut Dumnezeu prin niște oameni care aveau ceva deosebit în inima și în viața lor: Duhul și Harul lui Dumnezeu care le dădeau putere în toate lucrurile.
Ți se umple inima de bucurie numai când te gândești, numai când privești cu ochii sufletești spre acei oameni minunați !
Ce întâlniri binecuvântate erau atunci!
Ce adunări binecuvântate erau atunci! Ce rugăciuni... că se cutremura locul unde erau ei adunați, după ce s-au rugat.
Iată cum răspundea Dumnezeu rugăciunilor primilor creștini: „Că se cutremura locul unde erau ei adunați!”
Ce rugăciuni fierbinți înălțau ei către ceruri !
Ce stări cerești erau între ei! Ce putere și îndrăzneală primeau ei după fiecare adunare! Când după fiecare rugăciune, Dumnezeu făcea să se cutremure locul unde erau ei adunați!...
Oare cum se întorceau oamenii aceștia acasă... când puterea și harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, le umplea inimile și le creștea dorul după Împărăția lui Dumnezeu, după Mirele Iisus?...
Oare cum erau inimile acelor frați și surori ale noastre de pline de Hristos, dacă până și locul de adunare se cutremura? Așa o credință de mare era în inimile lor, în umblarea lor, că ei doreau să moară pentru Hristos. Căutau plângând cununa de martiri ai lui Hristos. Ce inimi mari și ce suflete alese! Când cădeau între coarnele unui taur sau între colții leilor și ai fiarelor sălbatice din arene, primii creștini vedeau strălucind câte o cunună, cununa muceniciei pentru Hristos.
Așa au apărut primele roade binecuvântate, primele picături de sfânt sânge de martir, căci ei aveau adânc înrădăcinat în harul lui Dumnezeu credința și trăirea vieții lor după Voia și Cuvântul lui Dumnezeu.
După fiecare adunare, după fiecare rugăciune, se cutremura locul unde erau ei adunați! Oare inimile lor cum erau în așa clipe înălțătoare? Așa i-a pregătit Duhul lui Dumnezeu, prin harul care era peste toți, pe primii trimiși și mărturisitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, dându-le îndrăzneală sfântă.
Și ce îndrăzneală au avut în mărturisirea Cuvântului! Că nici ascuțișul săbiilor, cuptoarele încinse, fiarele sălbatice nu au putut să-i clintească - ci ei făceau pe oricine îi privea să se cutremure și să mărturisească: „Și aceștia au fost cu Iisus, căci sunt ca Iisus!...”
Fraților, e vremea să lăsăm Harul lui Dumnezeu să lucreze, prin Duhul lui Dumnezeu, și în viața noastră, și în adunările noastre, căci altfel nu vom putea ajunge la statura plinătății lui Hristos, cum au ajuns primii noștri frați creștini.
Domnul să ne mai aducă și nouă iarăși acele vremuri minunate de cutremurări sfinte și de roade sfinte în Hristos! Amin.
Slăvit să fie Domnul!