Pâinea lui Dumnezeu

,,Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. S-au suit într-o corabie și treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase și Iisus tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic și marea era întărâtată. După ce au vâslit cam douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, văd pe Iisus umblând pe mare și apropiindu-Se de corabie. Și s-au înfricoșat. Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeți!» Voiau deci să-L ia în corabie. Și corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.

Norodul care rămăsese în cealaltă parte a mării băgase de seamă că acolo nu era decât o corabie și că Iisus nu Se suise în corabia aceasta împreună cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră singuri cu ea.

A doua zi sosiseră alte corăbii din Tiberiada aproape de locul unde mâncaseră ei pâinea după ce Domnul mulțumise lui Dumnezeu. Când au văzut noroadele că nici Iisus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au suit și ei în corăbiile acestea și s-au dus la Capernaum, să caute pe Iisus. Când L-au găsit, dincolo de mare, I-au zis: «Învățătorule, când ai venit aici?» Drept răspuns, Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat. Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică și pe care v-o va da Fiul Omului, căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui».

Ei i-au zis: «Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?» Iisus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.»

«Ce semn faci Tu deci - i-au zis ei - ca să-l vedem și să credem în Tine?

Ce lucrezi Tu? Părinții noștri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer».

Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer, căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă lumii viața».

«Doamne i-au zis - dă-ne totdeauna această pâine».

Iisus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-ați și văzut și tot nu credeți. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din Cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică: și Eu îl voi învia în ziua de apoi»” (In 6, 16-40).

Fraților și surorilor! În Evanghelia aceasta este vorba de înmulțirea pâinilor, când Domnul Iisus -Fiul lui Dumnezeu- apăruse pe pământul acesta și făcea tămăduiri, semne și minuni. Din toate părțile veneau gloatele cu bolnavi pe brațe, pe tărgi, pe spate - ca să-i aducă la Marele nostru Mântuitor, ca să le dea tămăduire trupească. Cu prilejul acesta, cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în capitolul acesta, dincolo de Marea Tiberiadei, unde Mântuitorul Și-a găsit un loc de poposire duhovnicească, voia să stea liniștit cu ucenicii Lui, ca să le dea sfaturile trebuitoare mântuirii, în vederea zilei de mâine, când vor trebui să ducă Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dar n-a avut nici acolo liniște, căci gloata care Îl căuta și vestea despre minunile și despre învățăturile pe care le dădea El Îl căuta pretutindeni. Îl căutau gloatele de bolnavi, Îl căutau oamenii trudiți și apăsați de povara păcatului pretutindeni, ca să le dea tămăduire.

Și de data aceasta, când Domnul stătea liniștit cu ucenicii Lui într-un loc liniștit, retras de la vorbe, iată că vede de departe o mare gloată venind spre El, căutându-L cu bolnavii, cu nenorociții, pe care-i aduceau pe tărgi, pe ce puteau. Iar unul din apostoli, Filip, văzând gloata aceasta mare și știind că sunt departe de cetate, în pustie, s-a îngrijorat și I-a pus o întrebare Învățătorului: „Învățătorule, de unde să cumpărăm noi pâine și să dăm acestor oameni? Căci, iată, de atâta vreme ne caută și sunt flămânzi și obosiți...”

Dar Mântuitorul știa ce avea să facă. A venit unul dintre ucenici și Îi spune: „E un copil aici care are cinci pâini de orz... Dar ce sunt pâinile acestea pentru o mulțime așa de mare?”

O, fericită ai fost tu, mamă a acestui copil, care i-ai pus picioarele copilașului tău să meargă să-L caute pe Mântuitorul și te-ai gândit la cele cinci pâini pe care trebuie să le aibă ca hrană! Căci nu plecase numai pentru o zi copilul acesta, ci să stea mai mult, să-L caute pe Domnul și să asculte învățăturile Lui.

Fraților dragi și surorilor! Acele cinci pâini pe care tinerelul acesta le avea sunt cele cinci simțuri duhovnicești din viața fiecărui om. Fericit este acela cu cele cinci simțuri dezvoltate, prin care poate sa-L urmeze pe Hristos, prin care poate să ia întotdeauna învățăturile trebuincioase din viața de fiecare zi. Un om cu aceste cinci simțuri duhovnicești dezvoltate este un om sănătos în credință, în nădejde, în dragoste și în tot ceea ce trebuie să aibă, ceea ce îi este necesar pentru urmarea lui Hristos.

Mântuitorul a spus atunci ucenicilor să aducă cele cinci pâini și le-a binecuvântat, ridicându-și ochii spre ceruri; și a spus ucenicilor: „Spuneți gloatei să șadă jos pe iarbă, câte cincizeci la un loc”. După binecuvântarea pâinilor, după rugăciunea pe care a făcut-o, a început să frângă pâinile acelea pentru această gloată flămândă. Și mare a fost minunea lui Dumnezeu când, din cinci pâini, tot mereu frângea, și pâinile nu se mai terminau, până când toată gloata a fost săturată. Iar la urmă au rămas douăsprezece coșuri de fărâmituri.

Așa este pâinea lui Dumnezeu, fraților... Așa este Cuvântul lui Dumnezeu... Așa sunt izvoarele lui Dumnezeu: din ce scoți mai mult din ele, rămâne o apă tot mai binecuvântată, mai limpede, mai bună. Și pâinea lui Dumnezeu nu se va termina niciodată, în toate veacurile. Înviorarea lui Dumnezeu ține în vecii vecilor și toți păcătoșii de pe pământ au posibilitatea și vor avea posibilitatea să primească hrana necesară pentru viața veșnică, așa cum am auzit citindu-se: „Pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer și dă lumii viață”.

În gloata aceasta se găseau și farisei, și cărturari; și gândul lor merge acum la Moise și își aduc aminte și-I spun Mântuitorului că Moise a hrănit cu pâine din cer gloata atunci când se găseau la o astfel de răspântie și nu mai aveau pâine, și cârteau împotriva lui Dumnezeu. Și atunci Moise, omul lui Dumnezeu, a spus în rugăciune: „Doamne, gloata aceasta nu mai are pâine; dă-le, Doamne, pâine, fă ceva cu gloata aceasta, că se răzvrătește împotriva Ta...”

Înmulțirea pâinilor este preînchipuită ca de o icoană prin ceea ce s-a întâmplat odinioară în pustie prin pâinea pe care le-a dat-o Dumnezeu din cer. Și fiindcă poporul credea că aceasta e pâinea care s-a coborât din cer, Mântuitorul le-a spus: „Moise nu v-a dat pâine din cer...” Pâinea din Cer era Mântuitorul, pentru că pe El L-a însemnat Dumnezeu cu pecetea Lui.

Frații mei dragi, să știți că noi nu suntem numai materie, ci suntem și spirit, și duh, și suflet. Și omul nostru lăuntric are nevoie de hrană duhovnicească. Și hrana duhovnicească este Cuvântul lui Dumnezeu.

V-am îndemnat stăruitor și-i îndemnăm pe tinerii noștri să citească mai mult Cuvântul lui Dumnezeu. Îndemnăm pe tinerii noștri să pună mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu, să urmeze pilda tânărului Timotei, despre care Sfântul Apostol spune: „Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire”. Să se cerceteze de către toți frații mai mult Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, fraților dragi, trebuie căutat, în Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Și Îl vom găsi pe Hristos.

Nu căutați niciodată cuvinte cu care să împungeți pe cineva. Nu căutați să vă apărați forma de credință. Căci nu vom găsi niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu astfel de unelte prin care să ne apărăm interesele noastre, când și astăzi, atâtea gloate câte numără turma lui Dumnezeu studiază Biblia ca să găsească unelte să apere forma de credință. Noi nu avem o credință a noastră [înșine]. Noi avem credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie cercetat în post și în rugăciune. Trebuie să pătrundem în tainele Bibliei prin Duhul în care a fost scrisă Biblia.

Pentru că rămânând numai la „literă” - cum spune Sfântul Apostol Pavel - „litera omoară. dar Duhul dă viață”.

Pe mine mă doare inima când văd cum atâția oameni din alte bisericuțe se leagă de „literă” cu atâta tărie, lăsând Duhul la o parte. Îi aud mereu vorbind: „Ce spune la Marcu 16, 16?” Bieții oameni, cum se frământă cu „litera”, lăsând la o parte Duhul lui Dumnezeu! Se luptă mereu ca să pătrundă tainele Bibliei cu „litera” Bibliei. Dar să știți că n-o vor afla niciodată. Se vor forma încă tabere vrăjmașe, care să se lupte una împotriva celeilalte. Se vor forma încă bisericuțe, câtă vreme oamenii nu vor pătrunde în tainele Cuvântului lui Dumnezeu.

Dacă Domnul ne-a arătat că „litera” omoară, iar Duhul dă viață, atunci cercetați Cuvântul lui Dumnezeu, fraților, în Duhul în care a fost scris.

Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe Timotei: „Timoteie, ia seama cum citești, ia seama la învățătura pe care o dai altora, că, dacă vei face așa, te mântui pe tine și pe cei care te ascultă”. Deci, iată, Cuvântul lui Dumnezeu ne face atenți pe fiecare: „Timoteie, ia seama la citire...”

Dragi tineri, știu că voi citiți, pentru că așa e tineretul, dornic să cunoască lucruri noi și minunate, să descopere ceea ce-i în jurul lui; însă să știți: noi vă legăm de inimă să nu citiți altă carte cu atâta dor cum citiți Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

Când veți pătrunde în tainele Cuvântul lui Dumnezeu, în grădina minunată a Bibliei, vă veți desfăta ca vulturul în înălțimi. Acolo sunt taine atât de adânci și minunate, acolo veți descoperi lucruri din Împărăția lui Dumnezeu. Acolo Îl veți descoperi pe Domnul Iisus Hristos când Îl veți vedea... cum a spus odinioară Filip: „Învățătorule, arată-ne pe Tatăl și ne va fi de-ajuns.” Și Domnul i-a răspuns: „De-atâta vreme sunt între voi, Filipe, și nu M-ați cunoscut pe Mine? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”.

Filip, de data aceasta, avea un lucru al materiei: el credea că și Dumnezeu este materie, cum a apărut Domnul Iisus între oameni. Și de aceea spune: ,,Arată-ne pe Tatăl și ne va fi de-ajuns...”

O, litera legii! Cât de mult rău a făcut litera legii în poporul lui Israel din vechime! Cât de mult rău a făcut litera legii oamenilor din Vechiul Testament! Și este un simbol în Noul Testament, [care arată] cât de mult rău aduce ea, „litera”, asupra oamenilor care nu pot și nu vor să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că ei nu voiau să vadă, căci „însușirile lui Dumnezeu se văd lămurit de la facerea lumii, dacă te uiți cu băgare de seamă la ele”.

Nouă, cărora ne trebuie să-L vedem pe Dumnezeu în carne și oase... noi nu-L vom putea vedea niciodată... Căci Îl vedem pe Dumnezeu în firicelul de iarbă... Îl vedem pe Dumnezeu în stropul de ploaie... Îl vedem pe Dumnezeu în vânturile care bat în jurul nostru... Este lucrarea măreață a lui Dumnezeu prin care se arată puterea Lui minunată.

Spunea un frate mai înainte aici că, dacă nu se naște cineva din nou, nu va putea vedea Împărăția lui Dumnezeu și nu o va putea moșteni.

Bieții oameni... Frații mei dragi, mă tem să nu fie și printre noi din aceia care se frământă mereu cu nașterea din nou și dau diferite definiții, cum că ar spune la (Marcu 16, 16) că „botezul ar fi nașterea din nou”. Dar Domnul îi arată lui Nicodim: „Cine nu se naște din apă și din Duh”, O, „litera” aceasta... Domnul Iisus a vorbit despre un lucru material, ca să putem înțelege tainele Lui. De ce credeți că a făcut înmulțirea pâinilor?

Apostolul și Evanghelistul Ioan ne vorbește cu multe amănunte despre minunea aceasta a înmulțirii pâinilor, pentru că vrea să ne arate nouă oamenilor în mod pământesc, că noi nu-L putem înțelege altfel. Pentru aceasta, și Domnul le spune celor ce Îi cereau semne și minuni: „Un neam preacurvar cere semne și minuni, dar nu i se va da”.

Minunile, fraților dragi, le caută oamenii cu atâta nesaț.

Zilele trecute îmi spunea cineva: „Dragul meu, de cinci ani de zile am stăruit după vorbirea în limbi”. Și atunci i-am spus: „Dragul meu, tu știi că Duhul Sfânt are nouă daruri și darul ultim este vorbirea în limbi, așa cum arată Biblia. Dar Sfântul Apostol n-a încurajat deloc lucrul acesta, pentru că știa că, pe parcurs, litera aceasta va putea înlocui Duhul și va aduce mult rău omenirii...”

Dar acești oameni rămân la ale lor: că nașterea din nou este botezul - scufundarea în apă...

Domnul Iisus știa că oamenii nu vor putea fi în stare să înțeleagă nașterea din nou și de aceea a asemănat-o în fața lui Nicodim, spunându-i: „Vântul suflă dincotro vrea și merge unde vrea; nimeni nu înțelege de unde vine și unde merge...”

Știți frățiile voastre de unde vine vântul acesta?

Așa spune Domnul că e nașterea din nou. E o lucrare tainică, fraților dragi. E o lucrare tainică. Noi putem vedea urmările nașterii din nou, dar nu putem vedea de unde vine și până unde merge nașterea din nou.

Ar fi foarte simplu, frații mei, să intrăm în apă și să ne naștem din nou; să ieșim din apă și să spunem: „Ne-am născut din nou”...

Este foarte simplu, după mentalitatea unora care susțin că legământul este nașterea din nou. Dar, fraților dragi, te poți naște din nou până nu mori? Înainte trebuie răstignirea și apoi nașterea din nou. Înainte trebuie ca omul cel vechi să fie dezbrăcat de putere. Ca omul cel vechi să fie răstignit împreună cu Hristos; apoi se poate naște din nou.

Deci nașterea din nou este o lucrare tainică, este lucrarea Duhului. Și dacă noi nu vom fi în legătură cu Duhul lui Dumnezeu, nu vom putea înțelege această naștere binecuvântată. O spunem aceasta din durere, fraților, pentru că vedem cămașa lui Hristos sfâșiată de oameni pretinși credincioși. Nici popoarele păgâne, romanii, n-au îndrăznit să rupă cămașa lui Hristos.

Și astăzi cămașa lui Hristos, cămașa unității lui Hristos o rup oamenii cei pretinși credincioși. Poate că n-ar fi momentul să o spun aici, însă ne doare inima, pentru că atâtea curente străine trag de Cuvântul lui Dumnezeu...

Fac din el un zid, ca să se lupte cu el, fac certuri de partide și fac chiar partide, ca să aducă defăimare Cuvântului lui Dumnezeu. Și pe bună dreptate se întreabă oamenii din lume: „Atunci care este credința cea bună? Că toți spuneți că credința voastră e cea mai bună, fiecare spune de a lui...”

Am amintit și aseară, fraților dragi, că noi niciodată nu am chemat oamenii la noi, n-am chemat în această Lucrare oamenii. Am chemat oamenii așa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune Domnul Iisus: „Veniți la Mine voi, cei osteniți și împovărați...” Noi am chemat sufletele la Hristos și le vom chema totdeauna. Fraților, nu ne urmați pe noi, nu vă uitați la noi, că noi suntem slabi și mâine putem cădea. Am avut și frați de valoare în Lucrarea aceasta, pe care-i știți și frățiile voastre, și astăzi numai numele le mai merge că trăiesc, dar sunt morți. Și Sfântul Apostol Pavel spunea și întărea cuvântul acesta galatenilor: „Dacă noi înșine sau un înger ar veni să vă vestească o altă Evanghelie, să fie anatema”.

Deci nu ne urmați pe noi, fraților, ci pe Hristos!

Nu vă uitați în viețile noastre, pentru că și noi avem atâtea slăbiciuni în viețile noastre. Uitați-vă la Domnul, la brațele Lui deschise, care îi cheamă pe toți păcătoșii să vină la El, la odihna Lui. Cine Îl urmează pe Hristos merge plin de bucurie pe calea Lui, pe calea mântuirii. Dar cine a urmat lumea, pe oameni, aceia toți au ajuns la mari deznădejdi; pentru că au privit la oameni, o dată cu căderea oamenilor, s-au făcut mari prăbușiri în Biserici și în atâtea bisericuțe. Căci Cuvântul Domnului spune lămurit: „Blestemat să fie cel ce se încrede în om... cel ce se încrede într-un muritor”.

Frații mei dragi, frați lucrători, prin satele unde sunteți presărați ca să fiți lucrători, ocupați-vă mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu, hrăniți sufletele care sunt dornice după Cuvântul lui Dumnezeu.

V-am amintit unora că am luat de curând parte la o adunare plină de lacrimi, de hohote de plâns... Și cei de-acolo au spus: „Fraților, de ani de zile noi nu am mai avut o astfel de adunare... Noi am avut numai certuri, neînțelegeri, am avut lucruri nepotrivite.” Atât de dornici erau după Cuvântul lui Dumnezeu, că s-a revărsat în hohote și în lacrimi ploaia Duhului Sfânt.

Fraților lucrători, vă fac atenți asupra unui lucru: în mâinile frățiilor voastre se află sufletele care s-au trezit în satele unde frățiile voastre mărturisiți Cuvântul lui Dumnezeu. Dați-vă bine seama că Dumnezeu v-a încredințat în mâini comori deosebite. Dați-vă bine seama că veți răspunde în fața lui Dumnezeu de hrana duhovnicească pe care o veți da turmei lui Hristos. Voi, fraților lucrători!...

Fraților, se cere mai multă putere în adunare! Se cere mai multă putere și mai multă râvnă, se cere mai mult duh în adunare. Nu din tine trebuie să predici Cuvântul, ci din Hristos, din dragostea Lui. Fiecare frate lucrător trebuie să fie o fântână din a cărei inimă să țâșnească râuri de apă vie. Și Domnul Iisus întreba: „Oare care este ispravnicul care să dea hrană la bună vreme?”

Suntem noi, sunteți voi acei ispravnici credincioși care dau hrana la bună vreme? V-aș întreba, fraților dragi, cum se prezintă adunările frățiilor voastre? Dacă frații sunt mulțumiți cu învățătura pe care le-o dați din Cuvântul Domnului. Dacă predicile sunt ziditoare și dacă vedeți că frații sunt sănătoși și cresc. Ce părere aveți acum? Cum stați în fața acestui Sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu? Ce răspundeți?

Nu vă mulțumiți numai să mergeți într-o adunare și să spuneți o predicuță. Ci mulțumiți-vă numai atunci când vedeți că frații cresc în dragoste, cresc în credință și cresc în nădejde. Nu te bucura că ai un număr mare de credincioși plătitori în biserică sau în adunare, ci bucură-te de creșterea lor duhovnicească. Prea mulți se bucură și chiar simt plăcere să vorbească în adunările mari... O, frații mei, e o răspundere prea mare! Pentru că din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.

Dă-ți seama, frate, că pe tine te-a chemat Însuși Dumnezeu, ca să fii împreună-lucrător cu El. Lucrezi tu cu Dumnezeu și ca Dumnezeu? Așa a lucrat Mântuitorul când a fost pe pământ, așa cum lucrezi tu? Așa cum lucrez eu? Mulțumit este Dumnezeu de învățătura pe care o dai, de dragostea pe care o arăți și de râvna pe care o depui pentru cauza lui Dumnezeu?

Așa au trăit înaintașii noștri: întâi de toate au căutat voia și planul lui Dumnezeu să le împlinească. Așa a trăit Sfântul Pavel, Sfântul Petru și toți sfinții lui Dumnezeu. În foame, în sete, în golătate, în lanțuri, în dureri ei ,mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, care nu a avut liniște nici în Roma, legat în lanțuri și cu picioarele în butuci... Nici acolo nu avea liniște, ci se gândea mereu la Biserica lui Dumnezeu.

Așa ne gândim și noi la creșterea duhovnicească a fraților noștri din satele noastre și pe unde mergem ca să vestim Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi un păcat strigător la cer ca, din adunările noastre, să plece frații supărați, întristați, nehrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi un păcat de neiertat, frații mei, ca să se facă jigniri în adunare. O spun aceasta pentru că avem prilejul acesta minunat când putem sta de vorbă din Cuvântul lui Dumnezeu cu frații din toate colțurile țării.

Priviți duhovnicește, fraților lucrători, peste adunările pe care le aveți și priviți în inima credincioșilor și veți vedea pe fețele lor, căci fețele vor spune tot ceea ce au în inimile lor. Simțiți-le durerea, simțiți-le amarul, simțiți-le foamea duhovnicească. Simțiți-le starea lor de necreștere și puneți-vă voi întrebarea: „Nu cumva este vina mea pentru că frații n-au crescut?”

Ori de câte ori aud vorbindu-se de căderi și slăbiciuni în viața credincioșilor, eu îmi pun o întrebare: „Nu cumva am contribuit și eu la această stare? Nu cumva e și din cauza mea? Dacă frații mei nu au crescut, oare eu nu am nici o vină? Nu cumva e de vină hrana pe care le-am dat-o? Sau se poate că nici nu le-am dat-o...

Mă găseam undeva la o adunare în care erau și multe suflete tinere, iar frații erau plini de bucurie că sunt suflete noi în adunare...

Eu nu m-am bucurat de lucrul acesta și le-am spus: „Bine, fraților, iată că Domnul v-a adus în adunare suflete noi... Dar vă întreb: unde vă sunt sufletele vechi? Unde vă sunt frații bătrâni? Unde vă sunt surorile bătrâne? Voi, numai cu tinerii, aprindeți poate un foc, dar nu veți avea puterea să mențineți focul aprins.”

Trezim suflete pentru Hristos, dar dacă te duci să le cercetezi peste un an sau peste doi, sufletele nu mai sunt în adunare și în Lucrarea lui Dumnezeu. Trezim... dar trebuie apoi să și păstrăm, să păzim ce am primit; sufletele nou venite să nu plece în altă parte, căci dacă frații pleacă la alte adunări, sectare, sau se întorc în lume, să știți că e din vina fraților lucrători.

Nu condamnăm pe nimeni, dar să știți că sufletele noi au văzut în adunări lucruri nepotrivite: fie certuri, fie neînțelegeri, fie lupte de partide - sau nu L-au văzut pe Hristos în viața lucrătorilor... Și au plecat în alte locuri să-și găsească mântuirea sufletului.

Puneți-vă întrebarea, fraților dragi: ce s-au făcut frații de ieri, de alaltăieri? Unde sunt ei acum?

Am fost într-o localitate - eram copil - când m-am trezit la o nouă viață și erau acolo în acea localitate mulți asemenea cu mine, de vârsta mea, întorși la Domnul cu mult înainte... Nici vorbă să mai fi găsit astăzi vreunul rămas din cei de altădată. Toți s-au pierdut... De ce?

Îmi aduc aici aminte cum se spune despre Sfântul Ioan Evanghelistul că, într-una din zile, mergea pe ulițele unei cetăți și a văzut un tânăr de o frumusețe deosebită. S-a apropiat de el și i-a spus: „Tinere, urmează-mă!” A avut o putere în cuvânt așa de mare, încât tânărul și-a schimbat cărarea și l-a urmat pe Sfântul Ioan. Apoi l-a dus la un prezbiter dintr-o Biserică și i-a spus prezbiterului:

- Îți încredințez acest mărgăritar; păstrează-l, căci e de mare preț, pentru că vei răspunde de el în fața Domnului. Sfântul Ioan a plecat mai departe, să întemeieze și să întărească alte Biserici... Când, după un timp, s-a întors înapoi, se duse la prezbiterul din Biserică și-l întrebă:

- Unde este mărgăritarul pe care ți l-am încredințat acum câțiva ani? Iar acesta, deznădăjduit, îi spuse:

- Apoi, frate, s-a dus în lume...

- Cum s-a dus în lume? Dar tu ce-ai păzit?...

- Frate, l-a furat lumea, s-a dus în lume...

- Unde este? Dă-mi o călăuză și un asin și mă duc să-l caut.

- O, frate, nu te duce, căci a ajuns o vestită căpetenie de tâlhari. Te vor ucide... I-a dat o călăuză și un asin și au pornit la drum. Pe drum, călăuza îi povesti despre banda de tâlhari a cărei căpetenie era tânărul, cum prădează oamenii ce trec dintr-o localitate în alta.

Sfântul Ioan a plecat spre pădurea unde se spunea că este banda aceea de hoți. Când au ajuns la marginea pădurii, unul dintre tâlharii care-i păzeau pe cei din mijlocul pădurii a strigat:

- Stați! Pe cine căutați voi? Sfântul Ioan, cu putere de la Duhul Sfânt, îi spuse:

- Caut pe comandantul vostru...

Mirat, cel ce făcea de pază le-a deschis drumul, să meargă spre inima pădurii la ceata de hoți. Când s-au apropiat de mijlocul pădurii, au văzut ceata de tâlhari. Sfântul Ioan mergea călare pe asin, căci era îmbătrânit de ani, iar călăuza îl însoțea. Nimeni dintre cei din ceată nu îl cunoștea pe Sfântul Ioan, afară de căpetenia lor, căci acestuia, atunci când ucenicul lui Hristos l-a chemat, făptura ucenicului îi pătrunse în inimă. Când l-a văzut pe Sfântul Ioan venind spre el, a început să fugă îngrozit... Dar Ioan îi strigă din urmă:

- Fiule, fiule, așteaptă-mă, că mai este încă iertare pentru tine...

Toți s-au mirat când vedeau pe căpetenia lor cruntă, un om crunt si vărsător de sânge, că fuge din fața unui bătrân. Ioan alerga și striga după tânăr:

- Fiule, așteaptă-mă, că mai este încă îndurare și pentru tine! Și pentru că el fugea plângând, Ioan s-a dat jos de pe asin și, cu toată bătrânețea, alerga pe urmele lui. La un moment dat, acest om se oprește și Ioan, când îl ajunge, îl îmbrățișează cu dragoste și spune din nou:

- Încă mai este iertare pentru tine...

Lacrimi fierbinți curgeau din ochii tânărului pe mâna Evanghelistului Ioan, care pe brațe l-a adus înapoi episcopului din cetate și i-a spus:

- Vezi, păstrează acest mărgăritar, căci vei răspunde pentru el în fața lui Dumnezeu.

Fraților dragi, ce sunt sufletele pe care Domnul le aduce în adunările noastre? Sunt mărgăritare și bogății de mare preț. Dacă un suflet în fața Domnului e mai de preț decât toată lumea, eu vă întreb, fraților: Cât valorează adunarea aceasta cu atâtea suflete? Dacă un suflet e mai de preț decât toată lumea, atunci cât valorează sutele de suflete care se găsesc aici, în fața Domnului? Și tu, fratele meu care n-ai pe Hristos în tine, dar fie de ochii lumii, fie din slavă deșartă te ridici să vorbești fraților fără simț de răspundere, vei răspunde în fața lui Dumnezeu de învățătura pe care o dai... Nu te sinchisești că n-ai o învățătură sănătoasă sau n-ai pe Hristos în tine. Sau nu Duhul lui Dumnezeu vorbește în tine, ci vorbești că așa ai citit...

Pe mine m-au durut unele vorbiri de aseară ale fraților... Să știți că m-au durut, pentru că frații nu citesc cât trebuie din Cuvântul lui Dumnezeu; frații nu se hrănesc din plin din Cuvântul lui Dumnezeu. Țineți minte: „Cine va bea din apa aceasta, din el vor curge râuri de Apă Vie”. Mai multă bogăție, fraților. Mai multă bogăție în cuvânt. Mai multă bogăție duhovnicească se cere, că nu suntem de ieri în această Lucrare.

Au trecut poate pentru unii zeci de ani de când suntem în Lucrare - și să nu ne batem cu pumnii în piept că „eu sunt cineva, că am atâta vechime în Lucrare”. Asta nu contează în fața Domnului, fraților. Contează cât ai din Dumnezeu în tine. Cât ai golit din tine, atâta ai făcut loc și ai primit din Dumnezeu. Dacă n-ai golit din tine, din firea ta pământească, din mânia ta, din ambiția ta, din răutatea ta - n-ai primit din Hristos nimica.

Şi-n zadar apari în adunare și mărturisești Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că te convingi singur că aceasta n-are nici o putere. Nu poți să crești suflete. Nu poți ține aprins un foc. Nu poți vedea rodul ostenelilor tale, nu poți vedea mâine sufletele pe care Dumnezeu ți le-a dat în Lucrare, cum ați auzit citindu-se: „Nimeni nu vine la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”.

Sunteți convinși toți că aceste suflete sunt chemate de Tatăl? Sunteți convinși că sufletele din adunările frățiilor voastre au primit chemarea din partea Domnului? Atunci ce ți se cere? Să porți de grijă acelei adunări să fie hrănită la timp. Cuvântul lui Dumnezeu să fie din belșug propovăduit. Frații să vină la adunare fără întrerupere, că avem cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Să nu părăsim adunarea, cum au unii obicei”. Nu vă leneviți când e vorba de adunare; acolo Îl întâlniți pe Dumnezeu, acolo Îl întâlnim pe Hristos.

Toți citim Biblia acasă, dar niciodată n-o înțelegem ca în adunare.

Toți ne rugăm și acasă, dar niciodată nu-i rugăciunea așa de puternică cum e la adunare. În adunare se petrece lucrarea de creștere duhovnicească. Dacă au întrebat iudeii odinioară: „Ce să facem, ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?”, Mântuitorul le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este să credeți în Acela pe care L-a trimis El!” Unde auzim noi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu în adunare? Unde se lucrează credința noastră, dacă nu în adunare?

Din gura vorbitorului și până la inima ta, primitoare sau străină de Dumnezeu, se poate petrece o lucrare sau nu se mai petrece nimic; depinde cum e starea ta: potrivită sau nepotrivită de a primi Cuvântul lui Dumnezeu.

I-am făcut mereu atenți pe unii tineri, că nu-i permis în adunare, fraților, ca unii să vorbească prin puterea Duhului Sfânt și alții să râdă, să glumească, să bea apă, să doarmă, să se miște dintr-o parte în alta. Nu e permis în adunarea lui Dumnezeu. Fratele care vorbește trebuie sprijinit în rugăciune, ca Duhul lui Dumnezeu să poată lucra prin el. El va trebui să fie sprijinit pe brațe de rugăciune, să poată vesti Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie.

Știți de ce nu avem frați lucrători cum trebuie? Spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă pentru mine, ca să pot vesti Cuvântul Domnului cum trebuie”. Noi știm să judecăm pe frații lucrători că nu vorbesc așa și așa... Dar de câte ori am îngenuncheat să ne rugăm Domnului pentru ei? Ei sunt îngerii Bisericii, prin care Dumnezeu vorbește; dar dacă noi nu-i sprijinim cu rugăciunile noastre, atunci e normal... că de multe ori frații sunt obosiți, sunt poate indispuși, sunt plictisiți să apară în adunare; cum a zis Filip: „Ce să dăm mulțimii acesteia? N-avem de unde da gloatelor.”

Nu veți avea niciodată, fraților, dacă nu veți primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Vor pleca sufletele flămânde din adunare - și să nu vă mirați când unii vă vor părăsi. Nu te mira că vei răspunde odată în fața lui Dumnezeu pentru că nu le-ai dat hrană la vreme, nu te-ai îngrijit de creșterea lor și te-au părăsit și au plecat în alte părți, în alte bisericuțe, unde nu-și găsesc odihna. Dar să nu uite nimeni dintre acei care ați fost chemați în această Lucrare - că [aceasta] a fost hotărârea lui Dumnezeu.

Dacă era nevoie de voi [în altă parte], acolo vă chema Dumnezeu, nu aici. Dar v-a adus aici, în Lucrarea aceasta, v-a dat în grija unora, ca să vă poarte de grijă până vă veți însănătoși.

Fraților lucrători, priviți duhovnicește peste adunările pe care le aveți, la sănătatea duhovnicească a fraților și surorilor noastre. Priviți duhovnicește la felul cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, la felul cum se dezvoltă în Cuvântul lui Dumnezeu - și atunci să simțiți bucuria. Căci tu, tată și mamă, dacă v-a dat Dumnezeu copii, mereu vă uitați la ei cum se dezvoltă, cum cresc, dacă se îngrașă sau slăbesc și atunci vă crește inima de bucurie. Apoi noi, duhovnicește, trebuie să facem tot așa: să facem această cercetare a adunărilor. Că noi venim la adunare și spunem o predică - apoi, dacă frații au primit-o, e bine, dacă nu, iar e bine... Fraților dragi, nu merge așa. Puneți-vă pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu, că veți răspunde pentru ea.

Dacă Dumnezeu v-a chemat în această Lucrare, puneți-o pe inimă și luptați pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna. Întăresc cuvântul acesta, fraților! E timpul de vară, e timpul destul de greu: nopțile sunt așa de scurte și noi de multe ori suntem așa de obosiți; dar, cu toate acestea, să nu părăsim adunarea, căci pierdem nespus de mult. Azi pierzi o adunare, mâine pierzi altă adunare, poimâine pierzi dragostea și de citire, și de auzire a Cuvântul lui Dumnezeu... Și nu te mira atunci, frate, când frații tăi te vor înconjura și învinui pe tine, frate lucrător, că nu ți-ai făcut datoria cum trebuie.

Am o nespus de mare durere când întâlnesc câte un frate căruia îi sunt o povară atunci când trec prin fața lui.

E un frate, prin părțile noastre, pe care ani de zile m-am luptat să-l pot aduce la Dumnezeu. Și îmi spunea odată: „Frate, să știi, eu când trec prin satul frăției tale parcă mi se întunecă ochii. Și am rugat pe Dumnezeu să ia din fața mea casa aceasta în care locuiești, că nu o mai pot vedea...” Omul acesta simte o mustrare întotdeauna când trece prin satul nostru, dar nu s-a oprit niciodată, ca să stea de vorbă cu noi din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar totuși era o povară pentru el, căci casa aceea era o mustrare pentru felul lui vinovat de viață, totdeauna [amintindu-i] de câte ori l-am cercetat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuși noi nu vom da înapoi. Vom stărui nespus de mult, așa cum a stăruit Dumnezeul și Mântuitorul nostru pentru trezirea și pentru mântuirea sufletelor noastre.

Ne găsim la acest prilej minunat, la această nuntă, și aș avea un cuvânt pentru tinerii noștri, pe care am vrea să-i vedem mai crescuți, mai plini de dragoste. Că ei - cum am spus și aseară - sunt lucrătorii de mâine.

Am vrea și am dori din toată inima să facă și ei o slujbă de ucenicie, să fie alături de frații bătrâni de pe la sate și să cunoască frații, să cunoască metodele de lucru - cum se lucrează în adunări. Am vrea să-i vedem pe tinerii noștri alături de frații bătrâni întotdeauna. Și pe fetele noastre am vrea să le vedem alături de noi în adunări, unde se propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă mulțumiți, dragi tineri, numai să cântați! Nu vă mulțumiți numai cu atât!

Mulțumiţi-vă numai atunci când puteți face o lucrare rodnică pentru Lucrarea Domnului. Voi, tineri dragi, fiți un exemplu.

Am mai spus că tineretul este „primăvara Lucrării”. Și am vrea într-adevăr să vedem înflorind toate virtuțile în viața voastră, tineri dragi. Mirosurile și culorile, și podoaba, și frumusețea pe care trebuie să le răspândiți în adunarea lui Dumnezeu aveți grijă cu toții să fie mereu proaspete, mereu vii, mereu în clocot. Și nu vă pot da alt exemplu mai minunat ca pe Timotei. de care v-am spus și mai înainte.

Timotei cerceta Scripturile și era tare în Scripturi. Din copilărie cunoștea Scripturile, prin grija bunicii sale Lois și a mamei sale Eunice. Și Sfântul Pavel era încredințat că și în el, în Timotei, s-a întemeiat credința. Poate că unii dintre voi ați avut sau aveți încă părinți credincioși (poate că alții nu aveți părinți credincioși...), încă părinții voștri sunt frații noștri și sunt în adunările noastre.

Pe frații mai bătrâni, care vă vestesc vouă Cuvântul lui Dumnezeu în adunare, care se interesează, mai mult decât de zestrea trupească de zestrea sufletească a tinerilor și a tinerelor, ascultați-i și urmați-i cu căldură și încredere. Să vă împodobiți, tineri dragi, în cunoștința lui Dumnezeu, căci ei sunt părinții voștri, care vă vor nu numai binele trupesc, ci, mai mult decât atât, vă vor binele duhovnicesc. Să câștigați cerul pe pământul acesta, prin cauza și prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Și m-am gândit să vă spun acum, dar v-o spun cu durere: că i-am îndemnat mai înainte pe mai mulți dintre tineri: „Vorbiți, tinerilor dragi, Dumnezeu vă așteaptă...” Cei mai mulți mi-au răspuns același lucru trist: „Nu mă simt bine, nu pot...” „Mi-e frig, nu pot...” „Nu mă simt în stare acum, nu pot...”

Fraților, e o durere lucrul acesta!... Se poate? Se poate să fie tinerii noștri necrescuți suficient, slabi și fără putere?...

Părintele Iosif era în sanatoriu, bolnav la Sanatoriul din Geoagiu, cu șapte operații în trup... Unii poate sunteți martori când l-ați găsit în sanatoriu [și ați văzut] cum îl aduceau operat, pe targa de operație... Dar când i-a văzut pe frați, a început să le vorbească. Alarmat, doctorul i-a spus: „Părinte Iosife, dacă vrei să mai trăiești, să nu mai vorbești nimica...” A ascultat părintele Iosif puțin și apoi a strigat: „Cum să tac, când o țară întreagă mă cere? Cum să tac? Cum să tac, când frații mă așteaptă să le vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu?...”

Cum puteți să tăceți voi, tinerilor, când adunarea și Cuvântul lui Dumnezeu vă cer și vă cheamă? Cum puteți să tăceți, când se așteaptă de către frați și de către Stăpân ca și talentul vostru să fie pus în lucru, nu îngropat?

Gândiți-vă cum a fost Neemia al nostru! Gândiți-vă cum a fost părintele Ouatu, care la fel suferea și el de plămâni și tot în Sanatoriu la Geoagiu a fost și el oprit de a mai vorbi, căci își vărsa pe gură sângele și plămânii... Dar când frații l-au înconjurat, nu a putut tăcea și a vorbit, amestecându-și cuvintele cu sângele și plămânii lui... Sânge și bucăți de plămâni rămâneau pe batistă... dar el spunea: „Nu pot să tac când frații au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu.” Și a murit părintele Vasile Ouatu ca un erou, dar numele lui, credința lui și viața lui frumoasă vor rămâne veșnic în inimile noastre.

E presărată țara noastră cu mormintele unor astfel de eroi care nu și-au iubit viața până la moarte. E ușor să vorbești când tu ai tihnă, sănătate și belșug în toate... E ușor așa. Și asta o poate face oricine are gură și glas. Dar să-L vestești pe Dumnezeu în foame, în sete, în golătate, în boală, în dureri, să-ți pui viața în joc pentru cauza lui Dumnezeu... aceasta nu e chiar ușor!... Aceasta nu prea poate oricine care are gură și glas, ci numai cine are o inimă în clocot, o credință vie, luptătoare.

Am cântat de multe ori, încă de pe când eram copil, o cântare minunată: „De pretutindeni, frații strigă”. Poate vă mai aduceți aminte cum spun aceste rânduri: „Dorim pustia, vrem Canaanul / și nu ne-ntoarcem înapoi.” N-am știut prețui cântarea aceasta până când nu am ajuns în pustie... Și nu ne vom întoarce înapoi niciodată!... Dar au venit anii de pustie din 1959, când știți ce greutăți au dat peste Lucrarea aceasta. Dar și atunci am zis: „Da, am cântat cu elanul tinereții că „nu ne vom întoarce înapoi” că „dorim pustia” și că „vrem Canaanul”.

Frații mei cei dragi, e grea pustia. Acolo nu e pâine. Acolo nu e apă. Acolo e veșnic un soare arzător.

Doriți voi pustia? Vreți Canaanul? Atunci pregătiți-vă înainte de a intra în pustia aceasta.

Pregătiți-vă nu cu traista de merinde, ci cu Hristos, căci numai prin El se poate ajunge la biruință deplină. Au venit și anii grei peste Lucrare, însă toți cei care au avut din Hristos în ei această merinde duhovnicească au putut să treacă cu bucurie. Au cântat în foame, în sete și în golătate și s-au bucurat... Ei au cântat când alții plângeau și se văitau, deși sufereau la fel, aceleași dureri. Plângeau și se văitau mamele, soțiile, copiii, toți cei fără Dumnezeu; dar frații noștri cântau de bucurie. Cine îi întărea pe ei? Merindea duhovnicească - Hristos.

O lume întreagă îi întreba: „Cum, vouă vă mai vine să cântați și acum?” „Dar cum să nu cântăm, când Îl avem pe Hristos de partea noastră? Știm că soțiile noastre sunt purtate de grija lui Dumnezeu... Știm că tatăl bătrân pe care l-am lăsat acasă sau bolnavul pe care l-am lăsat acasă - știm că și ei sunt în grija lui Dumnezeu...”

E ușor să cântați, fraților dragi, dar să fim pătrunși de duhul cântării, căci cel care a făcut aceste cântări - omul mare al lui Dumnezeu din zilele noastre, omul acesta sfânt, Traian Dorz - omul acesta a rupt din inima lui... Omul acesta a trăit clipele și stările care sunt puse acolo... Iar noi le cântăm de multe ori numai ca să ne arătăm vocea noastră, cum putem striga de tare, să arătăm că știm cânta, și nu punem în cântare duioșia inimii.

O, cântarea, frații mei dragi, trebuie s-o cântăm din toată inima, trebuie s-o cântăm cu tot duhul, trebuie să înțelegem rostul cântării... Trebuie să înțelegem rostul unei poezii! Nu vedeți cât de frumoase sunt poeziile? Dar când alții nu le ascultă, când alții vorbesc, când alții sunt preocupați [să umble] dintr-o parte în alta - pentru cine se mai spun poeziile acestea? Nici nu ne dăm seama cu câte lacrimi și cu câte jertfe s-a scris o poezie! Nu ne dăm seama cu câte lacrimi și durere s-a scris o meditație! Nu ne dăm seama... Pentru că, atunci când noi dormim în paturile noastre liniștiți și fără griji, sunt alte suflete care, cu mâinile umflate de munca zilei pentru câștigarea pâinii, stau noaptea de veghe și lucrează din Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu ne dăm seama de munca părinților noștri, de truda lor, căci ei cu sânge și cu atâta greutate au făcut toate. Oamenii aceștia, când îi privești în față, îți zâmbesc; dar în inima și în sufletul lor este atât amar și este atâta durere... Îți zâmbesc în față, ca să îți arate cât de mult te iubesc cât te compătimesc și cât îți vor binele tău. Însă inima lor sângeră de durere și de amar pentru greul prin care trece Lucrarea lui Dumnezeu. Cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Cine cade în păcat și eu să nu ard?”

Sunt atâția care ard în Lucrare pentru frații lor. Sunt atâția care și-au pus viața în joc pentru Numele lui Dumnezeu. Și-au îngropat viața în slujba Evangheliei și nu vor altceva, decât să vadă Biserica crescând duhovnicește. Am spus și aseară că ne doare că suntem loviți din toate părțile, dar, fraților, nu dăm înapoi, nu privim înapoi. Suntem hotărâți să mergem până la capăt pentru cauza lui Dumnezeu.

Lucrarea aceasta este o Lucrare de mâine, este o Lucrare de viitor. Se vor depune încă multe suflete, încă multe jertfe pentru cauza lui Dumnezeu. Dar jertfele acestea sunt sămânța de mâine a sfinților.

Voi, care veți trece (când se vor fi sfârșit astfel de oameni) pe la mormintele lor, veți plânge la mormintele lor că n-ați prețuit zilele în care ați avut pe marii oameni ai lui Dumnezeu care v-au vestit Evanghelia nu numai cu vorba ci cu putere și cu Duhul Sfânt.

De câte ori trec pe la mormântul Părintelui Iosif, îmi aduc aminte de niște cuvinte testamentare pe care le-a spus când erau o mulțime de frați în sanatoriu și plângeau în jurul lui: „Lucrarea aceasta e un răsad al Duhului Sfânt.”

Iată, Părinte Iosife, că suntem și aici acei la care ne-ai încredințat Lucrarea aceasta și dorim să o lăsăm curată urmașilor noștri, mâine. Nu dorim să intrăm în pământ până ce nu se va limpezi acest lucru, frații mei dragi. Facă Dumnezeu orice va vrea cu noi, dar dorim să fim o pildă înaintea Lucrării, dorim să sfătuim pe fiecare și să îndemnăm pe fiecare, ca să înfățișăm pe fiecare ca pe o mireasă curată în fața lui Dumnezeu.

Să nu credeți că se depun atâtea jertfe de dragul ochilor... sau de formă. Se depun aceste jertfe pentru curățirea Lucrării lui Dumnezeu. Și nu vom înțelege poate niciodată ce a voit Sfântul Pavel când spunea despre durerile prin care a trecut, în primejdie pe râuri, în primejdie pe ape, în primejdie pe mare, în primejdie din partea tâlharilor, în primejdie între frații mincinoși. Asta a dorit mai mult decât orice: „N-am vrut să spun nimic din ceea ce Hristos să nu fi făcut în viața mea”.

Să rupi din tine și să pui înaintea adunării... Să pui din viața ta înaintea adunării, ca să-i alimentezi, cum spune Părintele Iosif într-o istorioară despre pasărea aceea care își hrănește puii cu sângele ei. Rupe din pieptul ei și își hrănește puișorii.

Așa au fost înaintașii noștri, așa sunt cei care poartă pe inimă răspunderea acestei Lucrări. Nu-i prețuiți astăzi... Dar îi veți prețui ca mâine și poate că va fi prea târziu.

Nu ți-ai prețuit părintele pe care l-ai avut. Lângă mormântul lui degeaba vei mai plânge, că părintele tău nu-ți mai poate răspunde și nu-ți va mai răspunde, nu-ți va mai spune ce să faci. Dar prin Duhul, îți va răspunde de dincolo de mormânt, că el pentru tine a fost un mare binefăcător; și, dacă vei vrea, ai să înțelegi Cuvântul lui Dumnezeu... Cum spune și Părintele Iosif: „Eu văd de dincolo de mormânt că Lucrarea trăiește și biruiește. Veniți la mormântul meu cu flori, cu cântări și cu Cuvântul lui Dumnezeu.”

Veniți la adunări, fraților, plini de dor și de putere, și de dorințe arzătoare ca să-L aflați pe Hristos.

Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne sfințească pe fiecare în parte, ca să avem pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu. Să n-o avem numai pe buze, nici numai în cap, ci să avem pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu. Și să-i avem pe frații noștri din Lucrarea lui Dumnezeu. Știți voi, unii din cei ce ați fost cercetați acum de curând, că n-am avut de gând să vă punem pe inimă nimic altceva decât Lucrarea lui Dumnezeu...

Unitate!... Unitate și unitate desăvârșită! Să avem toți același gând, aceleași simțăminte și aceeași lucrare, că nu se pot înțelege altfel cuvintele: „să avem pe Duhul Sfânt”. Că e un singur Duh; și atunci cum sunt atâtea păreri deosebite? Nu se poate concepe lucrul acesta.

Și să știți încă un lucru, fraților. Frăția voastră și noi am fost chemați la Hristos sub o altă formă. Însă unii au venit în Lucrare și caută scaune moi, scaunele moi... Dar scaunele moi nu se dau în adunare. În adunare Domnul dă cruce, nu scaune moi.

„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!”

Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care ați căutat mereu scaune și titluri, și întâietate în Lucrare, nu mai căutați în Lucrarea aceasta așa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poți găsi aici. Noi nu avem așa ceva. Vă veți izbi de un zid puternic - Hristos - Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credința și cugetul curat pe care unii l-au pierdut și au căzut de la credință. Din numărul lor sunt Imeneu și Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se învețe să nu hulească”.

Vreți voi, fraților care căutați întâietate în adunare și scaune moi, vreți voi să fiți dați pe mâna Satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul și pe patul de durere, dacă vă țineți morțiș ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare și veți sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns așa. Dar acolo în chinuri și în durere, Dumnezeu tot îți va deschide inima pentru El și pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraților, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilități să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.

Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareț și îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei...” Starețul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul și pământul...”

Mândriți-vă și voi, fraților, cei care ați făcut cerul și pământul. Căutați scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări și peste pământ.

O, voi, toți, cei care căutați aceste lucruri, nu le mai căutați în adunările Domnului nostru, că nu le veți putea găsi. Nu le căutați aici, ci mergeți în lume, acolo să le căutați. Mergeți în alte adunări, poate că acolo veți afla și scaunele cele moi...

Adunarea lui Dumnezeu nu are scaune moi...

Adunarea lui Dumnezeu nu are conducători cum au alte adunări care vă ademenesc și vă sucesc mințile slabe...

Adunarea lui Dumnezeu are un singur Conducător: pe Iisus cel Răstignit.

Așa L-am cunoscut noi pe Dumnezeu în adunarea lui Dumnezeu și așa vrem să-L urmăm până la capăt.

Noi avem frați care lucrează mai mult, care muncesc și asudă mai mult, care stăruie mai mult dar nu sunt conducătorii Lucrării Oastei Domnului. Ci sunt pionii care lucrează zi și noapte, care lucrează fără întrerupere pentru împodobirea Bisericii Domnului. Însă niciodată ei n-au umblat după titlul de conducător, ci au umblat și au căutat să fie întotdeauna așa cum s-a spus aseară într-o poezie cu „ștergarul”. Au căutat să vină în ajutorul orfanului, sărmanului, văduvei, bolnavului să poată împlini tot Cuvântul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu.

Domnul să ne ajute, fraților dragi, ca, plecând de la adunarea aceasta, de la nunta aceasta, să plecăm mai hotărâți. Să plecăm hotărâți fiecare să ne punem și mai mult inima în Lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai trupurile noastre să le aducem în adunarea lui Dumnezeu. Să ne dăm pe noi înșine în întregime lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu să binecuvânteze tineretul nostru, ca să fie mai plin de putere, mai plin de dragoste pentru cauza slăvită a lui Dumnezeu. Amin!