Orbul vindecat de două ori

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb și L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână și l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Și-a pus mâinile peste el și l-a întrebat:- Vezi ceva? El s-a uitat și a zis:- Văd niște oameni umblând, dar mi se par ca niște copaci. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite țintă; și când s-a uitat, a fost tămăduit și a văzut toate lucrurile deslușit. Atunci Iisus l-a trimis acasă și i-a zis:-Să nu intri în sat și nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraților și surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir și Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac și cenușă”.

Nu prea mult se vorbește în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea și se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece și nepăsător, respingând Cuvântul și pe Domnul.

În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus și Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată niște părinți au adus niște copii ca să Se roage pentru ei și să Se atingă de ei, și apostolii i-au certat pe oamenii aceștia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăși un lucru asemănător. Cineva - în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuși un strop de credință în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credință. Domnul a avut și oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El și în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu știm dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână și l-a scos afară din sat.” În nici una din minunile pe care le-a făcut Domnul Iisus n-a mai făcut gestul acesta, să ia orbul de mână și să-l scoată afară din sat... Sat, cetate, Simbolizează - în lumina Evangheliei - lumea.

Pe orbul acesta, Domnul Iisus l-a scos afară din cetate.

Pe toți acei care au venit la Domnul... pe toți acei care sunt aduși la Domnul, Domnul îi scoate afară din sat, afară din lume, afară din cetate, afară din tabără. El, Domnul Iisus, nu a prea făcut minuni, după cum și Evanghelia ne arată că n-a făcut Domnul minuni în sate, adică în lume, să vadă ochii lumii, să încânte lumea. Domnul nu S-a rugat niciodată pentru lume, ne spune Evanghelia de la Ioan, capitolul 17: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.

Îl ia pe orb de mână și îl scoate afară din sat. Și acolo, afară din sat, n-au fost nici apostolii, n-a fost nici lumea.

Închipuiți-vă că ar fi Domnul între noi... Și cineva L-ar ruga pentru altcineva, și Domnul îl ia de mână pe acesta din urmă și-l scoate afară din cetate... N-ar fi ceva curios pentru noi? De ce, Doamne, nu faci minunea aici? De ce oare? De ce să nu vedem și noi minunea pe care o faci? De ce ești așa de tainic, Doamne? Și încă afară din sat, ca să nu vadă nimeni, ceea ce simbolizează că Domnul nu face lucrările acestea, nici nu Se roagă pentru lume, căci pe apostoli încerca să-i scoată din lume... De aceea zice: „Ei sunt în lume, dar nu sunt din lume”

Și apoi, afară din cetate, din satul acesta, Domnul pune scuipat pe ochii orbului și-l întreabă: „Vezi ceva?” Orbul acesta, țineți cont, el a mai văzut odată, pentru că el și-a dat seama cât e omul de mare, nu ca un copac... Dacă n-ar fi văzut oameni niciodată, el ar fi crezut că oamenii sunt cât copacii de mari... A văzut deci și copaci, știa ce sunt copacii. A văzut și oameni, știa cum sunt oamenii... Și când Domnul îl întreabă: „Ce vezi?”, el spune: „Văd niște oameni, dar mi se par ca niște copaci”.

Ce credeți? Nu era o vedere normală! Nu? Oamenii nu sunt copaci, copacii nu sunt oameni.

Și pentru că omul nu avea vederea clară, de aici scoatem următoarele învățături: mulți vin la Domnul sau sunt aduși la Domnul, dar n-au credință suficientă... Și oamenii care n-au credință suficientă să asculte de Cuvântul Domnului, spune Scriptura că ei n-au nici o vedere... Au ei o formă de vedere, dar nu vedere clară! Văd lucrurile exagerate! Văd oamenii cât copacii! Asta înseamnă exagerare!

Câți au venit la Domnul și astăzi și văd lucrurile exagerate! Unii exagerează botezul. Alții exagerează vorbirea în limbi. Alții exagerează crucea. Alții exagerează diferite lucruri... Nu trebuie exagerat nimic, fraților! Noi trebuie pe toate să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, așa cât sunt.

Când Domnul aude că omul n-are vedere clară, ce face El? Iisus i-a pus din nou mâinile peste ochi... Niciodată n-a pus Domnul mâna de două ori pe cineva. Dar să știți că în Biblie toate sunt bine arătate. Domnul a făcut multe minuni. Din toate felurile de minuni făcute, avem câte o întâmplare, un model în Biblie. A mai făcut multe minuni... Dar în toate minunile arătate în Biblie, Domnul n-a pus mâna de două ori pe cineva...

Pe orbul pe care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, o dată l-a trimis - și s-a făcut bine. Când a mustrat duhurile necurate, o dată le-a mustrat - și au ieșit imediat din cei demonizați. De data aceasta însă, un om care nu se întoarce cu inima și care nu se păstrează curat în fața Domnului, el totdeauna vede lucrurile exagerate... Câți nu s-au perindat prin Lucrarea Domnului și câți nu se vor mai perinda pe Ogorul Evangheliei. care văd lucrurile exagerate... Văd lucrurile sub alte forme și nu înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu... Cu ei, toată munca și jertfa au fost în zadar, deși Domnul i-a luat și pe ei de mână... Deși Domnul îi scoate și pe ei din lume, dar ei tot ca „lumea” și „din lume” rămân...

Și atunci din nou i-a pus mâinile pe ochi și i-a spus: „Uită-te țintă!” De ce nu i-a spus și la început să se uite țintă? De ce i-a spus numai a doua oară: „Uită-te țintă”? Și ce țintă avea? Ce țintă avem noi, de care ținem cont? Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre”. Dacă noi nu ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, noi nu putem avea o vedere clară! Deci să învățăm și lecția aceasta, fraților și surorilor! Să ne uităm totdeauna, oriunde vom fi, la țintă și să alergăm spre țintă, chiar dacă vom mai și cădea... Dar ochii trebuie să fie la țintă, inima la țintă. Chiar dacă vom sângera, să nu pierdem ținta din ochi!

Știm că sunt mulți care au căutat să ia ținta din fața noastră... Sunt atâția care ne-au întunecat ținta, ca să nu-L putem vedea pe Domnul Iisus. Despre aceasta se plânge și Sfântul Apostol Pavel când vorbește de Biserica din Galatia: „Sunt unii care au răsturnat Evanghelia lui Dumnezeu, sunt unii oameni care vă vestesc o altă Evanghelie; nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură și vor să răstoarne Evanghelia”. Câți nu s-au perindat din aceștia care, în scurgerea vremii, au răsturnat Evanghelia lui Dumnezeu!

Evanghelia lui Dumnezeu este asemănată cu o luntre care plutește pe apă, o barcă bună, o barcă sănătoasă, în care se urcă toți cei care sunt în primejdia înecului, a morții... Cu o barcă răsturnată nu mai poți înainta, te scufunzi. Nici cu o Evanghelie răsturnată, niciodată nu poți ajunge la mântuirea lui Dumnezeu. Cu un Iisus în felul lumii, niciodată nu poți să ajungi la iertarea păcatelor, ci numai la înecul morții. Și Apostolul Pavel le spune fraților: „Dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, acum nu-L mai cunoaștem așa”.

Ni se pune și nouă întrebarea: Cum Îl cunoști tu pe Domnul Iisus? Cum? Gândește-te bine și răspunde! Îl cunoști și tu în felul lumii? Sau Îl cunoști adevărat, așa cum este El?

De asta v-am amintit și vreau să vă amintesc, fraților: noi - și noi înșine - trebuie să fim mai adevărați, adică așa cum ne-a făcut și ne-a lăsat Dumnezeu, fără artificii. E mare lucru să fii natural, om natural! Natural - adică făcut de Dumnezeu. Artificial - făcut de om, nu de Dumnezeu. E mare lucru - pentru ca să ne putem bucura de Dumnezeu.

„Dragostea - zice apostolul - să vă fie fără prefăcătorie”, căci așa trebuie să fie supușii Domnului. E groaznic lucru să avem o dragoste prefăcută! E groaznic lucru să fii un om prefăcut! E o nenorocire pentru adunarea unde sunt oameni prefăcuți. E o nenorocire pentru o lucrare unde există credință prefăcută.

Dragoste prefăcută și nădejde prefăcută! Noi trebuie să fim oameni naturali. Nu artificiali!

S-a amintit aici de mădulare din Corpul lui Hristos... dar să nu fim proteze! Că dacă suntem proteze în Corpul lui Hristos, să știți că nu realizăm nimic. Nu realizăm nici noi mântuirea noastră și nici Dumnezeu nu realizează nimic prin noi. Ce poți realiza cu niște proteze? Închipuiți-vă o proteză pe care o are un om la un mădular lipsă, hai să zicem o mână... Te mai poți folosi de ea? Nu te poți folosi, ci numai o ai așa, de ochii lumii. Dacă noi suntem o proteză în Corpul lui Hristos, în Biserica lui Hristos, El nu Se poate folosi de noi! Proteza e o povară pentru corp. N-are nici un rost! Chiar dacă trupește te mai poți folosi de proteză, dar, duhovnicește vorbind, o proteză sufletească e o piedică, e o grozăvie, nu numai pentru acela care o poartă, ci și pentru cei din jurul lui. Priviți „protezele” din jurul vostru cum se dau înapoi de la muncă, de la jertfă, de la greu, de la post...

Bietele „proteze” - ele sunt însă primele la mese, la condus... Frate și soră, e o povară pentru tine o proteză... Un picior proteză nu aleargă alături de frații lui, el se odihnește. O mână proteză nu lucrează alături de frați, ci ea are grijă de lăcomia banilor, a caselor, a modelor, a lumii; trage de la Dumnezeu, fură pe Dumnezeu și pe frați...

Roagă-te Domnului să te vindece, să nu mai fi tu însuți o proteză, un om fals, un mincinos. Fericit vei fi tu cu adevărat numai când vei ajunge să mergi fără proteze. Căci duhovnicește nu există proteze. O singură proteză duhovnicească există: diavolul. În Lucrarea lui Dumnezeu, mai curând sau mai târziu, toate protezele se vor înlătura la foc. Tu te mai folosești mult de proteze, mai lucrezi mult așa? Trezește-te! Tu ești o povară pentru alții! Dumnezeu nu poate ține proteze în Corpul Lui. Tu ce te faci atunci?

Deci priviți fiecare cu cutremur și cu groază la diferența care există între o proteză - un om „proteză”, un credincios „proteză” și un credincios natural, făcut de mâna și de Duhul lui Dumnezeu. Și ca să fim oameni naturali, ca să ne păstrăm în curăția și în naturalețea lui Dumnezeu, trebuie să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.

Domnul ne-a pus o țintă în calea noastră spre care ne-a îndemnat să alergăm, ca să nu ne rătăcim pe drum. Să alergăm pentru premiul alergării cerești! Când vom ajunge la Țintă, vom ajunge la premiul alergării noastre cerești.

O să vă mai amintesc un cuvânt care spune așa: „Dumnezeu a rânduit în Biserică apostoli, evangheliști, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților”. Fraților dragi, adunările noastre sunt adunări deosebite de toate adunările câte am întâlnit până azi. De ce? Pentru că în adunările noastre se desăvârșesc sfinții. Sfânt înseamnă pus deoparte pentru Domnul. Domnul ne-a luat din lume și ne-a pus deoparte. Domnul ne-a luat din lume și ne-a scos din sat. Ne-a scos din cetate, ne-a scos din lume. Și pentru că ne-a scos din lume, Domnul Iisus vrea acum să fim oameni noi, care să nu mai trăim ca lumea, lumește. Noi numai atunci nu mai suntem în lume, dacă nu mai trăim ca lumea și dacă nu mai iubim ca lumea.

În adunările noastre se petrec lucruri mari: aici se desăvârșesc sfinții, pentru că aici se vestește Evanghelia lui Dumnezeu. De ce a ales Domnul apostoli, evangheliști, învățători? De ce? Ca să desăvârșească pe sfinți! Adică să-i completeze pe sfinți cu Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea zice Mântuitorul: „Aș avea multe să vă spun, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, El vă va descoperi toate”.

Deci în adunările noastre se desăvârșesc sufletele. În adunările acestea se formează credința. În adunările acestea se desăvârșește dragostea. În adunările acestea avem ochii țintă spre Ținta către care noi alergăm. În adunările noastre nu sunt „proteze”, mai ales frați lucrători „proteze”. În adunări, Ținta nu-i acoperită.

Dar mai este ceva: când se ridică o casă ori când se tencuiește, se folosesc niște schele pe care trebuie să se urce meșterii zidari. Schelele acestea se folosesc până la o vreme, iar când zidirea e gata, schelele se dau la foc, pentru că, de fapt, se fac dintr-un material rău, slab... Dar fiindcă schelele nu fac parte comună cu clădirea, deși sunt folositoare pentru o vreme scurtă, ele apoi se aruncă în foc...

Fratele meu și sora mea, bagă și tu bine de seamă ca nu cumva și tu să fii numai o „schelă” - să te crezi că faci parte din Biserica lui Hristos, dar, pentru materialul rău din tine, să vină o vreme tristă când vei fi aruncată la foc. Atunci... din foc te vei mai putea gândi oare la frumusețea clădirii? Prea târziu...

În adunările noastre nu sunt nici proteze și nici schele, nu sunt lucrători-proteză sau lucrători-schele. Ci aici se pregătesc pietrele vii care vor fi clădite mâine în clădirea Noului Ierusalim, a Ierusalimului Ceresc. Au fost mereu și sunt și oameni care sunt o povară pentru Lucrarea lui Dumnezeu. De câte ori nu vezi în adunări lucrători care sunt o povară pentru Lucrare!

Am văzut cu durere în atâtea rânduri și cu durere putem constata cu toții că mai sunt încă unii „proteze”, cu dragoste prefăcută, cu credință prefăcută, cu nădejde prefăcută. Iar Apostolul Pavel îl îndemna pe Timotei, la alegerea prezbiterilor în Biserică: „Să fie sănătoși în credință!” Numai astfel de oameni vor putea fi prezbiteri, adică lucrători împreună cu Dumnezeu: cei care au o credință sănătoasă!

Credința sănătoasă!... Sunt și credințe bolnave? Da, frații mei, sunt! Sunt oameni cu credințe bolnave! Cu credințe false! Nu vedeți? Priviți!

Îmi spunea cineva odată: „Copiii noștri au fost duși și li s-au luat niște analize, li s-au făcut niște injecții și apoi au fost rechemați iarăși la control. Dacă li se roșea partea unde li s-a făcut injecția, doctorii puteau constata dacă au în corpul lor microbul T.B.C.

Dacă oamenii au puterea aceasta de a vedea pe mădulare dacă există vreo boală sau nu... și în Biserica Domnului lucrurile stau tot așa. Să veghem, ca să nu fie microbul păcatului strecurat în adunările noastre, ca să nu dea lăstari de amărăciune. Lăstari de amărăciune care întinează tot corpul.

Lăstari de amărăciune care-l întinează și pe alții! Și spune Sfântul Apostol Pavel: „Să nu dea cumva lăstari de amărăciune și mulți să fie întristați și întinați”. Deci printr-un lăstar de amărăciune, printr-un mădular bolnav al Corpului lui Hristos, mulți se întinează. Mulți cad și mulți se pierd … Mulți își permit lucruri pe care Evanghelia nu le permite. Ei însă le fac liniștiți...

Când Domnul Iisus a vorbit cu omul acesta care nu avea vedere clară, limpede, a pus din nou mâinile peste el, spunându-i: „Uită-te țintă!” Și când s-a uitat, a fost tămăduit și a văzut toate lucrurile deslușit. Să ascultăm cu atenție citatul acesta: „Atunci Iisus l-a trimis acasă”. Unde locuia orbul? Unde? În Betsaida! Domnul, după ce îl vindecă, îi spune: „Acum du-te acasă”. Dar i-a mai zis următorul lucru, care ne poate pune în altă încurcătură. I-a zis: „Să nu intri în sat”. Dar casa omului era în sat! Cum să meargă acasă?

„Du-te acasă, dar să nu intri în sat și nici să nu spui cuiva din sat”. Iată că reiese adevărul acesta: că sat, cetate, simbolizează lumea, păcatul. „Du-te acasă, dar să nu intri în sat”. Du-te acasă, dar să nu intri în lume. Du-te la casa ta, dar să nu iubești lumea și să nu mai intri în lume după ce ai primit vindecarea din partea Domnului. Să nu spui nimănui ce ți-a făcut Domnul. Unde să nu spună nimănui? În cetate! Și de ce să nu spună? Pentru că Betsaida a fost o cetate despre care Domnul a spus: „Vai de tine, Betsaida!”

Vai de tine, cetate! Nu cetatea era de vină, ci oamenii din cetate, doar ei și faptele lor reprezentau cetatea. Dar la cei din cetate, la cei din lume, să nu le spună. De multe ori se face o greșeală: se vorbește unde nu trebuie vorbit. Mântuitorul a spus un cuvânt foarte important, în care zice așa: „Tatăl, Care M-a trimis, M-a învățat ce să vorbesc și cum să spun”. Deci nu e totuna să știi ce să vorbești și cum să spui sau să vorbești și tu numai să fie vorbit, să spui numai să fie spus.

Notați-vă citatul acesta, îndeosebi frații lucrători, și studiați-l. E un lucru de mare însemnătate să știi totdeauna ce să vorbești și când să spui.

Deci, Domnul îi spune: „Să nu intri în sat, nici să nu spui cuiva ce ți-a făcut ție Dumnezeu”. Frații mei dragi, Domnul, după ce ne-a vindecat pe noi, nu ne-a mai dat voie să intrăm în sat, adică în lume.

„Nu mai iubiți nici lumea și nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea sau lucrurile din lume, dragostea Tatălui nu poate rămâne în el.”

Domnul ne-a scos pe noi din lume, ne-a luat de mână și ne-a scos pe noi afară din lume și apoi ne-a vindecat afară din lume, afară din cetate. Acolo ne-a vindecat, acolo ne-a spălat rănile, acolo ne-a pus în pace, acolo ne-a lăsat în libertate, ne-a dat slobozenia adevărată, care este de la El, primită de noi.

Eu v-aș pune o întrebare, la care să-și răspundă fiecare pentru el însuși: Ieșit-am noi din lume sau încă mai trăim în lume? Cercetați-vă fiecare: avem o dragoste naturală sau o dragoste prefăcută? O dragoste prefăcută este o povară pentru Biserica lui Dumnezeu. De ce să nu fie întreagă, curată și naturală?

De ce să nu fim curați la suflet? Cum ne-am simți noi să fim „proteze” sau „schele” la Trupul lui Hristos, la Biserica Lui cea Vie? E-o povară pentru tine, e-o povară pentru Biserică!

De ce să nu fim oameni curați la suflet? De ce? Cât rău ne aduce nouă a nu ieși încă din lume! A trăi încă în păcate ascunse în lume! E-o povară nespus de mare pentru tine și pentru Biserica Domnului. Pentru că acolo unde sunt păcate ascunse e împiedicată Lucrarea lui Dumnezeu. Acolo Duhul nu mai poate lucra. Acolo sunt suflete reci, acolo numărul credincioșilor scade mereu. Sufletele pleacă din adunare neîntărite cu Cuvântul lui Dumnezeu, pleacă nemângâiate. pleacă aproape plângând din adunare, pleacă oamenii goi din adunare și ne mirăm data viitoare că nu mai vin.

În adunările noastre, fraților, sau în adunările lui Dumnezeu să le vestim așa ca să înțeleagă: nu este permis niciodată ca să plece cineva jignit. Am găsit undeva, departe, departe, în celălalt colț al țării... după ce a fost o adunare de lacrimi, că plângeau cu toții în hohote, un frate a spus: „Frate, de trei ani de zile noi n-am mai avut așa adunare”... Plecau frații jigniți, plecau frații certați, plecau frații supărați de așa de multă vreme... Aceasta a fost pentru ei o adunare liniștită, cu pace, în care Domnul a putut să lucreze.

Mai trebuie lumină și pentru frățiile voastre. Ce trist este să plece cineva cu ochii plânși din fața Domnului! Plângi într-adevăr în fața lui Dumnezeu, dar și plânsul e de mai multe feluri:

Plângi din dragoste pentru Dumnezeu. Mi-aduc aminte că un frate de-al nostru spunea odată: „Am câștigat la loz în plic o mașină și am plâns o săptămână și nu știam de ce plâng. Nu mai puteam de plâns. N-am plâns de durere, am plâns de bucurie...” În adunări se plânge? Aici se plânge de bucurie, de recunoștință că Domnul Iisus a murit pentru noi, ne-a spălat, ne-a sfințit și ne-a primit și pe noi.

Apoi sunt lacrimi în care omul plânge de durere. Fie că a fost jignit și iese de la adunare și nu a putut să-și vindece rana, fiindcă nu a fost păstrat Domnul și El nu a rămas până la sfârșit în mijlocul adunării. Noi Îl chemăm pe Domnul și avem făgăduința Lui: „Oriunde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu”. Dar dacă noi n-avem o purtare cuviincioasă, Domnul pleacă de la noi și ne lasă singuri. Atunci rezultatul este că sufletele scad, sunt reci și stau tot mai puțin și fugitiv, că Domnul nu mai este de față, iar sufletele nu mai cresc.

Unde Domnul nu este de față, nu se poate înainta bine. Unde Domnul e de față și adunarea și lucrătorii stau în mâna Domnului, și El lucrează în toți. Și atâta vreme cât un lucrător nu este un sfeșnic înaintea Domnului - cum a văzut Ioan în Apocalipsa (capitolul 1) pe Fiul Omului cu o haină albă până la picioare, încins cu un brâu de aur și în mână cu șapte stele, plimbându-Se prin mijlocul a șapte sfeșnice... cât stelele acestea nu sunt în mâna Domnului, adunările nu cresc; adunările sunt tot mai reci, tot mai slăbite, tot mai de neînchipuit. Și scopul nostru este, frații mei, tocmai acesta, ca din adunările noastre să facem focare de lumină. Să vină frații plini de dragoste, să aștepte cu dor noua întâlnire, noua adunare, care se va fixa din nou, ca Domnul să ne descopere din nou tainele Voii Sale. Aici trebuie să contribuim cu toții în rugăciunile noastre. Să nu fie rugăciune în care să nu ne rugăm pentru Lucrare, pentru binele duhovnicesc. Să ne rugăm pentru Lucrare, să ne rugăm pentru frați. Nu-i nevoie să le pomenim numele, dar să-L rugăm pe Dumnezeu ca Duhul Său să fie pururea cu noi toți.

Eu m-am întrebat de multe ori: „Doamne, oare din primele secole, din primele veacuri, până la mărturisire, când s-a stabilit învățătura Bisericii noastre, câte descoperiri n-au fost prin marii dascăli, care au rămas până astăzi... Mă întreb de atâtea ori: oare ce s-a întâmplat că, așa ca și în secolul al treilea, Biblia este tot în lanțuri? Este răspândită credința că e păcat să citești în Biblie. Biblia nu este în popor! N-a avut Duhul Sfânt să mai descopere nimic, din secolul al III-lea până azi? De ce am fost așa de străini de Cuvântul lui Dumnezeu? N-a mai avut să ne descopere nimic? Ne-a descoperit totul?

Dumnezeu este ca soarele, permanent dăruiește lumină și căldură. Dacă Soarele-Dumnezeu răspândește continuu lumină și căldură, atunci cum am rămas noi așa de înapoiați față de lucrarea lui Dumnezeu? Cum stăm cu cercetarea fraților? Ne doare de multe ori.

Am cercetat atâția frați și atâtea adunări... am căutat cât am putut să le ridicăm, dar pe multe, după ani de zile, tot acolo le-am găsit. Stau în umbră, se înflăcărează puțin în adunare, dar unde-i lași, tot acolo îi găsești. E la fel și în adunările noastre? Numărul nu mai crește și mereu auzi plângând: „Frate, vino și la noi, că uite ce s-a întâmplat iar...”

Cât de mult ne doare lucrul acesta! Sunt atâtea locuri unde ar trebuie să se facă evanghelizare, să se facă cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, că vin atâtea vești triste: „Frate, vino la noi, că uite ce s-a întâmplat...”

Sfântul Apostol Pavel răspunde unor astfel de oameni: „Voi, care de mult trebuia să fiți învățători, aveți nevoie iarăși de lapte. Aveți nevoie de cineva care să vă învețe cele dintâi adevăruri începătoare ale Evangheliei.” Ce-ați uitat? Un copil se hrănește cu lapte! Omul mare se hrănește cu bucate tari. El cunoaște, frații mei dragi. Și cu durere spunem lucrul acesta, în atâtea locuri am întâmpinat greutățile acestea. Și e atâta vreme trecută!... Să știți că astfel de adunări împiedică și înaintarea Evangheliei în suflete. Stinge și duhul adunării, și al fraților noștri. Nu vedeți câtă amărăciune?

Frații noștri dragi, unii mereu fug cu câte o veste tristă la frați, să le mai amărască inima, că nu-i destul de amărâtă... Se grăbesc să ducă o veste despre un frate, să ducă o veste rea despre o adunare, despre o familie... Și-apoi până la sfârșit să-i umple de amărăciune. De ce să amărâm inima fraților noștri? Ne pare rău de ei? Dar de ce să amărâm inima Domnului cu astfel de stări? Să știți, frații mei și surorilor: atâta vreme cât se întâmplă astfel de stări între noi, toți ne avem partea noastră de vină. Eu mă condamn pe mine totdeauna - și să nu mă lase Domnul ca să nu mă condamn - ori de câte ori aud de o cădere sau de o slăbiciune din vreo adunare.

Da, aici e și partea mea de vină, și eu sunt vinovat aici. N-am vegheat cât a trebuit! N-am stăruit asupra Cuvântului. Frații n-au fost hrăniți cum trebuia. Fiecare, cei care aveți copii. vă bucurați când vedeți că au poftă de mâncare, când se dezvoltă, când cresc... vă bucurați nespus de mult.

Spunea un frate (vi l-am arătat la nuntă) că are șaptesprezece copii și zicea: „De câte ori, când vin copiii de la școală, n-am ce să le pun de mâncare... N-am ce... Copiii se uită pe masă... nu-i nimica... Se uită peste tot... nu-i nimica. Se apucă de lecții și de multe ori cu lacrimi în ochi se apucă să învețe. Seara și înainte de culcare iar se uită copilașii pe masă... Tot nimica... nici un fel de mâncare. Se duc și se culcă. Când am ceva de mâncare, eu nu pot mânca. Mă uit la ei cu câtă dragoste mănâncă și eu mă satur de pofta cu care mănâncă ei.” Așa-i părintele!

Oare-n adunările noastre, frații noștri dragi, fraților lucrători, nu trebuie să fim ca niște părinți, să ne bucurăm de dorința fraților, de foamea fraților, de pofta cu care ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu? Am stat de vorbă o dată cu cineva și am zis așa: „Fraților lucrători, când veniți la adunare, uitați-vă peste adunare. Fiecare față spune ceva. Privește-l în față pe fiecare și vezi ce-ți spune fața lui: ori întristare și amărăciune, ori bucurie... Ori un zâmbet fericit, ori o stare de amărăciune... Numai atunci poți să ai liniște, când vezi pe fața fiecăruia un zâmbet de bucurie, de mulțumire sufletească. Poți să te pui la masă ca să te hrănești când știi că copilul tău este flămând, e gol, e-n suferință? Poți tu să ai liniște?

Când veniți la adunare, fraților lucrători, puneți mare preț pe aceste comori. Așa spune Domnul: „Cine se atinge de unșii Mei se atinge de lumina ochilor Mei; ei sunt o comoară deosebită pentru Mine”. Deci, fraților dragi, o comoară deosebită a Lui, Dumnezeu a încredințat-o în mâinile frățiilor voastre. V-a încredințat această comoară - aveți datoria s-o păstrați. Știți că tocmai comoara asta o caută vrăjmașul să v-o fure? Căutați comoara aceasta cu scumpătate. Puneți-vă pe inimă creșterea duhovnicească a fraților.

Cât de mult v-ați bucurat cu toții când ați văzut nunta aceasta minunată! Frații lucrători se întreceau în cuvânt. Și mi-am cerut iertare, pentru că au fost peste cincizeci de frați lucrători și n-am putut, nu s-a putut să se dea cuvântul la câțiva - știu, m-a durut inima, că și frații au vrut să vorbească - dar am vrut întotdeauna și am rugat: „Fraților, înțelegeți-ne...”

Dacă ne-am văzut așa de rar și cu toți frații din toate colțurile țării, am fi vrut ca toți frații să ne vorbească; dar timpul era scurt ca să poată ajunge cu toții la cuvânt. De aceea, le-am cerut iertare, că nu s-a putut și nu se poate... Dar am vrut să-i vedem pe cei ce nu i-am văzut niciodată. Din îndepărtata Moldovă, de la Suceava și Galați. Cum să nu dorim să ascultăm astfel de oameni, ca să ne arate și ei cum se lucrează în Moldova, în părțile lor. Prin cuvintele lor, ei reprezintă Moldova, reprezintă Bucovina sau Nordul Ardealului. Am fi vrut ca în viața lor, în felul cum vorbesc ei, în purtarea lor, să vedem felul cum lucrează ei în ogorul Domnului. Ca și când ne uităm la soare și ne dăm seama de lumina și de căldura lui, tot așa ne uităm și la frați și-i simțim.

Cum spuneam mai înainte: toate celelalte planete nu-și au lumina lor, ci o primesc de la soare. Și frații ei nu-și au înțelepciunea lor, ci o primesc de la Hristos. Am vrea să vedem cât strălucește Hristos în ei. Pentru că nu cuvinte măiestrite trebuie într-o adunare. Oricâte cuvinte măiestrite s-ar spune într-o adunare, dacă nu e puterea lui Dumnezeu să întărească cuvântul, n-are rost predica noastră. E o predică plăcută urechii, dar în inimă n-are pătrundere.

Am auzit predici atât de frumoase, am văzut lacrimi multe, dar cuvântul nu rodea, pentru că numai o predică ce vine de la inimă aduce rod inimii.

Dragii mei frați lucrători, fie-vă milă de sufletele din adunare. Fie-vă milă de timpul care se scurge...

Uite, avem aici tineri care, ca mâine, așteptăm să fie lucrători viitori... Ce ar putea să învețe de la noi, cei bătrâni? Ce pildă le dăm noi lor? Oare nu ne va condamna odată Dumnezeu că n-am fost o pildă pentru cei din jurul nostru? Nu vom răspunde în fața lui Dumnezeu? Și cum vom sta în casele noastre când știm că am lăsat în urma noastră o Evanghelie răsturnată? N-am crescut copiii în frica și în temerea lui Dumnezeu. Țineți cont că tinerii noștri sunt foarte înțelepți acum și ei pot să vadă... Se vede pe fețele noastre... Se vede pe purtarea noastră... Se vede prin felul cum venim la adunare... Ei citesc în noi ca într-o carte! Atunci de ce să lăsăm urme triste în viața lor? De ce să nu avem noi o dragoste curată, o dragoste neprefăcută? Ce ne folosește nouă că nu suntem curați? Ce am pierdut noi dacă am venit în întregime și ne-am predat Domnului? Ce binecuvântare este din partea lui Dumnezeu într-o adunare unde ne-am predat lui Dumnezeu și apoi ne predăm și adunării! În sufletele noastre și în purtarea noastră, să citească toți ceea ce trebuie, pentru creșterea lor duhovnicească.

Lucrarea Domnului, frații mei, este o Lucrare măreață și binecuvântată. Lucrarea aceasta a trecut prin clipe grele - și aș vrea să vorbim despre cei bătrâni care au trăit acele vremuri când Lucrarea aceasta a pornit de la început. M-am gândit cu drag la fratele Nica: este unul dintre frații bătrâni de pe meleagurile acestea. Prețuiți pe astfel de oameni și trebuie cu toții să-i prețuim pe astfel de oameni care au luat de la început calea lui Dumnezeu în Lucrarea lui Dumnezeu, cu greutățile prin care a trecut ea.

S-au ridicat în Lucrarea aceasta, credeți-ne... Mi-aduc aminte - și fratele Opriș știe, și fratele Bihoi știe, că sunt mai vechi în Lucrare - că eram și noi copii când ne-am întors la Domnul. Atâția s-au perindat prin această Lucrare... Atâția au venit în Lucrare, dar unii așa s-au dus, cum se duce bruma când se arată soarele: bruma se topește și dispare. Unde nu este dragoste curată, trăiește un timp, dar când apare soarele, dispare...

Unde sunt păcate ascunse, acolo - frații mei dragi - mai curând sau mai târziu, fie că se vor zdrobi păcatele acestora, căci Dumnezeu nu le va îngădui multă vreme, fie că nu mai progresează lucrul lui Dumnezeu. Și, cum am mai spus, sunt și adunări pline de durere și de amărăciune.

Nu uitați că adunările acestea desăvârșesc sfinții. Aici cresc sufletele, aici crește credința. Pentru că Apostolul Pavel spune: „Credința vine în urma celor auzite!” Noi citim Biblia și acasă, dar nu e niciodată ca în adunare și n-o putem înțelege ca în adunare, pentru că aici este Duhul lui Dumnezeu. Frații care mărturisesc Cuvântul sunt susținuți de rugăciunea fraților din țara întreagă.

Am plecat azi-noapte de la Sălașul de Jos și i-am rugat din toată inima pe frați să se roage pentru noi. Să se roage pentru drumul pe care îl avem de făcut, pentru că nu eram trimiși și de firea pământească... și de multe ori trebuie să plecăm și noi obosiți pe drumuri. De multe ori trebuie să plecăm împovărați la drum, dar trebuie să plecăm, Dumnezeu ne trimite și trebuie să plecăm, cu toate riscurile care ne apasă în tot momentul. Am plecat cu încrederea în rugăciunea celor mulți. Să aducem un alin sufletelor care Îl iubesc pe Dumnezeu, să le întindem o mână de ajutor, să-i aducem la Domnul cum alții l-au adus pe orbul acesta. Niște oameni l-au adus la Domnul.

Dorim să vă aducem la Domnul, frații mei, cum ne-au adus și pe noi alții. Dorim să simțiți mâna Lui vindecătoare. Noi nu putem face mai mult decât atât: să vă aducem la Domnul. El vă va pune Mâna pe ochi... El vă va scoate afară din lume... Noi nu vă putem scoate din lume, dar putem să vă aducem până la Domnul. Și aceasta depinde de starea fiecăruia dintre frățiile voastre. Noi mai mult nu vă putem face, aceasta este slujba pe care am primit-o: să vă ducem la Hristos... Cum ne-au dus și pe noi înaintașii noștri - și le suntem recunoscători.

Când ne gândim acum la Părintele Iosif... rupem cu dragoste o floare de pe mormântul acela scump sub care se găsește marele om al lui Dumnezeu care ne-a adus pe noi la lumină, la cunoștința Domnului. Cu câtă dragoste mergem la mormântul lui și cu câtă dragoste ne aducem aminte cât de scump l-au costat jertfele acestea! Frații ne-au dus la Domnul de mână sau pe brațele lor și am primit din partea Domnului tot ceea ce avem astăzi.

Fraților iubiți, puneți mare preț pe adunările acestea. Arată Cuvântul lui Dumnezeu că „dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va strica pe el”. E un cuvânt atât de greu, mai greu decât cerul și pământul. Voi sunteți Biserica Dumnezeului Celui Viu; și dacă strică cineva Biserica aceasta, îl va strica și Dumnezeu pe el. Atunci noi mai putem intra cu o dragoste prefăcută în adunare? Mai putem avea păcate ascunse în inima noastră? Mai putem să mărturisim Cuvântul, când știm că n-avem nimic de-a face cu Hristos? Și în altă parte: „Cine face pe unul din acești micuți să păcătuiască, mai bine să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în mare”.

Deci, frații mei, să nu fim sminteală pentru nimeni în adunările noastre. Zice Sfântul Pavel:-„N-am fost sminteală nici pentru greci, nici pentru iudei, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. N-am avut nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului, nici împotriva Bisericii lui Dumnezeu”. Tu ai curăția și nevinovăția asta? El poate să ne facă pe toți așa și să-L rugăm să ne facă pe toți. Așa să poată lucra Dumnezeu cu noi, cu Mâna Sa în viața noastră.

Frații mei dragi, ora e destul de înaintată; noi am dori ca să rămânem cât mai mult, dar noi n-am venit ca să dormim aici, Știam că am plecat la drum și L-am rugat pe Domnul: „Doamne, folosește-ne unde ai Tu nevoie de noi și cât e nevoie”. N-am căutat să știm dacă drumurile acestea costă privegheri, costă lacrimi, costă dureri și atâtea strângeri de inimă, ci am plecat în Numele lui Dumnezeu.

Și i-am rugat pretutindeni pe unde am fost pe frații lucrători să ne însoțească cu rugăciunile lor, că de ei depinde de multe ori bunul mers al adunării, în măsura în care ei pot să pregătească sufletele pentru primirea lui Hristos, pentru primirea Duhului Sfânt și pentru păstrarea curăției duhovnicești în adunarea lui Dumnezeu. Să știți, fraților, că sunteți o comoară pentru Domnul. Și facă Domnul să ne simțim și noi la vârsta bărbăției lui Hristos. Să nu trecem cu vederea ușor pe un om care trăiește în unele păcate de neîngăduit!

Frații mei dragi, când are omul nevoie de ajutor? Când merge pe picioare sau când cade? Să n-așteptăm frații să cadă! Să-i pregătim înainte de a cădea. Pentru că, dacă-i hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu și vedem în ei o viață din Dumnezeu, atunci nu vor cădea. Dar să nu ne obișnuim cu vechiul cântec al altora, când un om a căzut și e de lepădat și îl scoți afară. Nici Mântuitorul n-a procedat altfel. El a venit să mântuiască ce era pierdut. El a căutat pe oamenii pierduți, dar nu pe cei care au cunoscut odată Cuvântul și apoi au căzut. Pe aceștia nu i-a mai căutat. Căci dacă am păcătuit după ce am cunoscut, după ce am primit deplina cunoștință a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat. Căci pe aceștia nu-i iartă Domnul; și chiar dacă frații caută să-i aducă în adunare, sunt o povară pentru adunare. Repet din nou: ei sunt o „proteză” în Corpul lui Hristos. Biserica n-are nevoie de proteze. Corpul lui Hristos n-are nevoie de proteze, ci are nevoie de mădulare vii, de mădulare naturale, de care să se poată folosi oricând este nevoie. Pe care Dumnezeu să Se poată baza și să Se poată încrede în ei.

Fratele Nica și fratele Ghiță sunt niște frați de nădejde în Ezeriș și în părțile acestea ale Banatului. Priviți-le viața și roadele lor, căci după acestea se pot cunoaște adevărații credincioși. De aceea cuvântul lor să fie totdeauna cu har, dres cu sare. Să fie judecat și luminat de Duhul lui Dumnezeu. Tot așa trebuie să se spună și despre cei care lucrează împreună cu Dumnezeu, cum s-a spus despre Domnul Iisus: „El le vorbea ca unul care avea putere”. Așa a vorbit Hristos și așa a făgăduit Apostolilor: „Să nu plecați din Ierusalim până ce nu vă vedeți îmbrăcați cu putere de sus”.

Iudeii L-au întrebat mereu: „De unde ai luat Tu puterea aceasta?”. L-au întrebat pe Domnul, pentru că totuși, chiar dacă nu voiau să creadă în El, tot vedeau o putere deosebită. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!”.

Tu, fratele meu și sora mea, care îți place să te lauzi, la tine ce fel de putere se poate vedea? Puterea pe care o avea și Domnul și care uimea mulțimile sau puterea firii pământești, a îmbătării că ai fost și tu odată cineva?...

Această putere trebuie să se vadă în fiecare mădular. După cum fiecare mădular, mână sau picior, are o putere pe care noi nu o vedem, dar simțim acea putere în mișcare. După cum vântului care bate nu i se vede culoarea, dar vedem pomii mișcându-se și îndoindu-se și după asta ne dăm seama că afară bate vântul.

Când vom vedea într-o adunare mișcându-se sufletele, îndoindu-se și zbătându-se în lanțurile vrăjmașului, ne dăm seama că începe să lucreze Dumnezeu, bate vântul, Vântul cel Ceresc, Vântul Duhului Sfânt, care face întâi trezirea. Nu mai lasă pe nimeni să doarmă în somnul păcatului, căci vine înnoirea, schimbarea, vine Soarele-Hristos, Care umple sufletele de dragostea lui Hristos, de ascultarea Voii lui Dumnezeu. Acolo-i creștere! Ca brazii care cresc pe vârful munților, unde nu se găsește pământ să-și înfigă rădăcinile, ci cresc în crăpăturile stâncilor... Fac cumva și tot își înfig rădăcinile în crăpăturile stâncilor. Din ce se mișcă vântul mai puternic, își înfig rădăcinile mai adânc în stâncă, pe vârful de stâncă, și rămân neclintiți acolo sus, deasupra tuturor... și nu-i mai atacă nici furtunile păgâne, pentru că ei au rădăcini adânc înfipte...

Așa suntem și noi în Hristos sau așa ar trebui să fim! Bradul și-a înfipt rădăcinile în stâncă! Noi să ne înfigem rădăcinile noastre tot mai adânc în Stânca noastră, Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a chemat și pe noi în Lucrarea aceasta peste care au venit furtuni pe care unii le-au gustat din plin. Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru că pe aceste suflete le vedem astăzi mai înrădăcinate și mai statornice... Au devenit suflete mai iubitoare de Dumnezeu și care nu se mai tem de furtunile care vor veni pe lume, pentru că ei sunt înrădăcinați în Hristos. Aici trebuie să ajungem cu toții!

Noi nu vom fi scutiți de furtuni, frații mei dragi, dar L-am rugat pe Dumnezeu și Îl rugăm întotdeauna să ne întărească în mijlocul tuturora, să le putem răbda și suporta fără cârtire și cu smerenie. Așa cum a spus Moise odinioară pentru poporul răzvrătit: „Doamne nu-i șterge din Cartea Ta, mai bine șterge-mă pe mine din Cartea Ta, dar iartă poporul Tău”. A fost dragostea dintre păstor și turmă. Dintre conducător și cei conduși! Aceasta-i dragostea noastră pentru Lucrarea aceasta.

Am cerut în atâtea rânduri Domnului: „Doamne, scutește-i pe frați de lucrul acesta, mai bine lovește-ne pe noi! Mai bine pune-ne pe noi în fața furtunii. Mai bine închide-ne pe noi în cuptorul acesta, numai scutește, Doamne, poporul Tău, adunarea aceasta. Că sunt suflete slăbuțe, sunt suflete care n-au crescut. Sunt suflete care acuma cresc; e un tineret încă slab, viitorul de mâine acuma se pregătește. Prin tinerii voștri, viitorul acuma se dezvoltă.”

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acești tineri, ca de acum, de tineri, să îmbrățișeze Stânca-Hristos; pentru ca atunci când vor veni furtunile de mâine sau alte necazuri, ei să fie gata să le sufere cu răbdare.

Frați tineri, nu veți fi scutiți nici voi de furtuni. Vor veni furtuni când mai mari, când mai mici, dar cu siguranță că vor veni peste fiecare din voi. Numai așa veți putea sta și rezista, dacă vă veți înrădăcina adânc în Stânca-Hristos. Aceasta e ținta și propovăduirea pe care ne-am silit totdeauna din partea Domnului să v-o putem spune. Căci nu vrem să ridicăm alt nume în adunare... Nu vrem să ridicăm alt nume, decât pe Iisus cel Răstignit. Nu vrem să știm nimic între voi - ne spune Sfântul Pavel - decât pe Iisus cel Răstignit. Nu v-am pus altă țintă și nu vă punem niciodată.

E Lucrarea cea născută în Biserica aceasta, Lucrare născută de Dumnezeu - și aici vom rămâne. Noi nu predicăm în adunările noastre, cum ne comandă alții, noi nu predicăm crucea goală. Noi dăm dovadă despre Cruce și prețuim Crucea ca pe un altar pe care a fost jertfit Fiul lui Dumnezeu. Dăm dovadă și purtăm Crucea. N-am vorbit niciodată de formele Bisericii noastre pe care le practicăm, dar în mijlocul tuturor acestora vrem să ridicăm Chipul Domnului Iisus. ca toți să privească spre El și să ajungă la starea de om mare, asemenea plinătății Chipului Său.

Aceasta este ținta gândurilor noastre; pentru aceasta am venit. pentru aceasta ne-a trimis Dumnezeu. Și să-L rugăm pe Domnul ca, în puținii ani ce-i mai avem de trăit, să nu mai avem nici o altă nădejde pe pământ, ci să dorim numai ca pe frații noștri și pe surorile noastre să le putem aduce la Hristos. Să putem închide ochii noștri liniștiți că ne-am făcut datoria și slujba ne-am împlinit-o. Dar până atunci...

Să putem vorbi și de dincolo de mormânt. Să vă putem vorbi când veți veni la mormintele noastre, să vă putem vorbi de dincolo de mormânt de aceeași nădejde și țintă de care v-am vorbit în viață. De aceeași mântuire care se dă prin Sângele Domnului Hristos. Am vrea să nu mai schimbăm vreodată felul nostru de vorbire, felul de gândire sau felul de lucrare. Să nu ne lase Domnul niciodată, oricâte piedici ar veni în calea noastră. Dar să nu putem niciodată fi în stare, în mijlocul adunării, să vestim un alt Iisus și o altă Evanghelie.

Am făcut un legământ cu Dumnezeu și în această Lucrare vom rămâne până la moarte. Vom sluji din toate puterile noastre Acest Nume Slăvit al lui Dumnezeu, vom căuta să întărim pe frații noștri și aveți încredere, frații mei dragi, nu în noi, ci în Dumnezeu. Aveți încredere că ne-am predat cu totul lui Dumnezeu. Și dorim totdeauna să vestim Evanghelia curată.

Ori de câte ori veți vedea o slăbiciune în viața noastră, vă rugăm să ne spuneți, vă rugăm cu toată tăria. Poate că vom fi - și suntem - greșiți, pentru că mai greșim în multe feluri, dar vă rugăm, ajutați-ne și cu rugăciunile frățiilor voastre. Sunt observații pe care trebuie să ni le faceți, iar noi vă suntem recunoscători dacă ni le faceți.

Dacă observați ceva necuviincios în adunare, dacă a fost ceva nepotrivit în cuvântul pe care l-am vestit... Dacă ați simțit că Duhul nu a putut lucra și în noi, și în voi asemenea, faceți-ne binele acesta și spuneți-ne. Sub orice formă Domnul să vă lumineze - dar veniți-ne în ajutor, dacă suntem mădulare unii altora.

Nu dorim, frații mei, să schimbăm Evanghelia, pentru nimic în lume. Și am dori mai bine să murim, decât să venim cu o altă Evanghelie, să vă spunem alte învățături. Atunci am vrea mai bine să ne ia Domnul viața în orice clipă. Să nu fim o piedică în calea Lucrării lui Dumnezeu! Să nu ajungem în nici un fel o frână în înaintarea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Nu vrem, nu vrem să stricăm Lucrarea Domnului. Mai bine ia-ne, Doamne, din calea Evangheliei Tale. Și ridică pe alții, mai plini de râvnă și mai plini de dragoste pentru Lucrarea Ta sfântă și măreață. Că aici e vorba de mântuire, frații mei. E vorba de valori pe care le-a răscumpărat Hristos pe Crucea Golgotei, prin scump Sângele Lui. De aceea, vă rugăm pe toți să fiți apți pentru adunarea în care Dumnezeu v-a ridicat și v-a ajutat să ajungeți și voi. Și vă rugăm din toată inima, pentru că truda noastră a fost lungă până am făcut drumul acesta și am venit aici din nou, am venit să ne mai bucurăm aici; însă am venit și cu un îndemn din partea Domnului și parcă a fost Mâna lui Dumnezeu care ne-a trimis aici.

Sunt răni de vindecat... Sprijiniți-ne cu rugăciunea, ca să putem vindeca aceste răni, să putem aduce aceste suflete la Hristos, ca să plece de la El vindecate. Sprijiniți-ne! Am fost aici să vă ajutăm, fraților lucrători. Am fost trimiși de Domnul și ne va trimite și în altă parte. Sprijiniți-ne! Avem gânduri curate față de Lucrarea lui Dumnezeu. Am vrea să ducem și acolo unde vom mai ajunge vești bune. Să avem toți grijă unul de celălalt în parte. Să ne putem ajuta unul pe altul, să ne putem supraveghea; nu critica, ci ajuta.

Când vedeți vreo greșeală la altul, rugați-vă pentru el; spuneți-l fraților de nădejde și rugați-vă împreună. Așa ne învață pe noi Biblia! Ajutați-l să se ridice, nu-l împingeți în prăpastie. E ușor să împingi pe cineva, dar e greu să-l aduci din nou la starea în care a fost înainte.

Domnul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi toți și să ne sfințească și pe frățiile voastre, și pe noi - ca să simțim ceea ce a zis Sfântul Pavel din închisoarea de la Roma: „Frații mei, deși sunt departe de voi cu trupul, dar cu duhul sunt în mijlocul vostru și privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește în mijlocul vostru”.

Facă Domnul Iisus ca acei care sunt departe de noi, prin Duhul Sfânt, să se găsească mereu în mijlocul nostru, să privească la buna rânduială care domnește în adunările noastre și în Biserica Domnului.

Noi am venit numai să vă cercetăm, dar am vrea ca acum, la plecare, să lăsăm în urmă pace, liniște și bucurie. Și acum când plecăm de aici, și mâine, vă rugăm, rugați-vă ca Dumnezeu să binecuvânteze gândul frumos pe care L-a avut când ne-a trimis aici în mijlocul frățiilor voastre. Am venit pentru cauza lui Dumnezeu, pentru nici un interes pământesc. Am venit aici nu să dormim, nu să mâncăm, nu să ne odihnim, nu să arătăm cine suntem... ci să-L arătăm pe Hristos, iar noi să rămânem în umbră.

Pe Hristos să-L vedeți, nu pe noi. Am învățat lecția aceasta din Biblie: când Petru și Ioan au făcut o vindecare la templu, ei au zis: „De ce vă uitați la noi, fraților, doar nu prin noi, prin puterea noastră, s-a făcut minunea aceasta, ci prin Iisus, pe Care voi L-ați răstignit.”

Prin numele Lui s-a făcut și această minune! Frații mei, noi nu atragem pe nimeni. Hristos este Cel care S-a crucificat pentru toți pe Cruce. Dacă El are nevoie de noi, ne poate trimite, căci am zis: „Doamne, dacă ne găsești vrednici pentru lucrul acesta, trimite-ne oriunde ar fi, în orice parte”. Și dacă Dumnezeu ne-a trimis aici, am vrea să fim sprijiniți și de rugăciunile frățiilor voastre.

Acum plecăm de aici, pentru că Lucrarea Sa este o Lucrare uriașă, sunt sute de mii de oameni, sunt sute de mii și mii de mii de tineri care s-au înrolat în această Lucrare ca să-L slujească pe Dumnezeu. Și, ca semn al bătăliilor, sunt și răniți în lupte, sunt și morți, sunt și dispăruți. Noi trebuie să salvăm ceea ce se mai poate salva din toate. Aceasta este misiunea pe care am primit-o și frații stau gata de bătălie, să mai salvăm ceea ce se mai poate salva dintre cei răniți sau care sunt în spitalele sufletești.

Pentru că puterea întunericului și-a concentrat toate forțele asupra acestei sfinte Lucrări.

Toți dușmanii lui Dumnezeu s-au îndreptat împotriva acestei Lucrări, însă, cum s-a cântat cântarea aceea: „Nu te teme, nu te teme, / pentru tine dau popoare-ntregi, / tu ai preț nespus în ochii Mei...” așa sunt oamenii, copiii lui Dumnezeu! Mai ales când hotărâți au venit în lupta aceasta pentru cauza slăvită a lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne sfințească, frații mei, și trupurile, și duhurile, și sufletele noastre, ca să fim găsiți întregi până în ziua venirii Domnului. Amin!

Slăvit să fie Domnul!