Dar Maria şedea afară lângă mormânt, şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt.
Plânsul este cea mai dintâi, cea mai frumoasă, dar şi cea mai neputincioasă dovadă a durerii şi iubirii noastre.
Cine şade şi plânge arată că nu mai ştie şi că nu mai poate face altceva nimic. Toate încercările şi speranţele sale s-au sfârşit. Şi că nu mai vede nici o ieşire din durerea sa...
O astfel de stare este însă tocmai acea stare pe care o doreşte Hristos la noi.
Tocmai de la o astfel de stare începe lucrarea minunată a lui Dumnezeu.
Până când nici n-am ajuns să vedem neputinţele firii noastre şi zădărnicia abaterilor noastre omeneşti,
- până atunci noi încă nu suntem în stare să preţuim harul lui Dumnezeu şi mântuirea Crucii lui Hristos.
Numai până când am ajuns să spunem: Nimic bun nu mai locuieşte în mine, adică firea mea omenească (Rom. 7, 18). Îmi este scârbă de starea mea (Iov 42, 6)... Nimic nu mai pot, nimic nu mai ştiu. O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte? (Rom. 7, 24),
- până atunci încă nu şedem lângă mormântul speranţelor noastre, zdrobiţi de tot.
Până atunci nu plângem cu durerea cu care poate plânge cineva numai pe unicul şi primul său născut (Zah. 12, 10). Şi numai cu ultima sa nădejde.
Şi până nu plânge în felul acesta, nu ni se poate arăta Hristos.
Nu suntem pregătiţi să ni se poată arăta El.
Maria alerga înainte...
Era o dragoste frumoasă în această alergare, dar era şi o dragoste pripită.
Pentru că o luase prea înainte, ea a ajuns la o cunoaştere greşită. Şi tot aşa s-a grăbit să răspândească această părere a ei înainte de a se încredinţa dacă este bună sau nu, adevărată sau nu.
De aceea când mergi după Domnul e primejdios să o iei prea înaintea fraţilor...
Şi este primejdios mai ales să le insufli şi altora aceste păreri ale tale, de a nu rămâne cu ei.
Ci dacă am pornit odată cu cei iubiţi ai noştri şi ai Domnului, e bine să mergem în unitate şi în părtăşie împreună cu ei până la capăt.
Dacă sunt mai slabi să-i ajutăm.
Dacă sunt mai înapoiaţi, să-i sprijinim.
Dacă sunt mai fricoşi, să-i îmbărbătăm,
sau să nu ne depărtăm niciodată de fraţi încât să-i pierdem din vedere şi din atenţie. Poate că ei sunt mai cumpătaţi - şi ne vor ajuta să nu ne pripim.
Căci numai atunci, când suntem împreună cu ei şi când rămânem plângând mai cu durere, ne vom împărtăşi de revelaţia aflării lui Hristos.
Cele mai multe credinţe greşite au pornit de la cei care au rupt-o cu unitatea şi părtăşia frăţească, luând-o prea înainte, sau mai într-o parte. Şi considerându-se mai presus decât cu care au pornit deodată după Hristos, s-au prăbuşit.
Dar Maria face acum un lucru mult mai frumos şi mai bun decât înainte.
După toate căutările ei, după toate eforturile şi zbuciumările ei, Maria află adevărul şi numai aici este locul în care se poate afla mângâierea. În tăcere, în smerenie, în meditaţie, în lacrimi.
- Şi numai aceasta este starea în care se poate să înţeleagă şi să preţuiască bucuria aflării şi părtăşiei cu Hristos şi cu fraţii.
O, trupeşte oamenii se pot deplasa acum în lumi îndepărtate de pământ.
Fac eforturi nebănuite
şi plătesc jertfe nemăsurate,
- pentru a-şi afla locul şi pacea.
Dar de la capătul tuturor acestor zbateri, la capătul tuturor acestor depărtări până la care vor fi ajuns, - omul şi omenirea va afla că tot pământul este locul rânduit de Dumnezeu pentru om, pentru omenire. Că nicăieri decât aici nu mai există condiţii prielnice de viaţă pentru om ca pe pământ.
Şi că aici pe pământ trebuie ori să trăiască cu fraţii săi şi cu Dumnezeul său, ori să moară fără El şi fără ei.
Sufleteşte este tot aşa: oricât s-ar zbate şi s-ar depărta, omul nu-şi poate afla fericirea şi pacea decât când ajunge să se aplece şi să plângă pentru Hristos, lângă fraţii lui, în familia sa.
Starea cu lacrimi, cu meditaţie şi cu rugăciuni, dorind mai presus de orice lucru din lume să-L afli pe Isus - este locul şi clipa cea mai scumpă din viaţa unui suflet.
Lacrimile vărsate din durerea pierderii lui Dumnezeu şi pentru dorinţa aflării Lui - sunt cele mai fericite şi folositoare lacrimi.
Locul cel din urmă, starea cea mai zdrobită şi singurătatea cea mai smerită, - iată ce te poate face vrednic să-L întâlneşti pe Hristos.
Până a luat-o mereu înainte Maria a umblat în păreri greşite şi în încredinţări dureroase şi răufăcătoare atât ei cât şi fraţilor. Dar acum când rămâne în urmă să plângă, să se roage şi să mediteze cu smerenie - i se descoperă Strălucitul Adevăr al Învierii şi Taina fericită a Iubirii. Căci sufletul ei prin asta s-a dovedit că era curăţat, iar dragostea ei sinceră.
Suflete al meu, învaţă şi tu adânc ceea ce vrea Duhul Sfânt să te facă să afli şi tu din aceste gânduri, aici lângă plânsul Mariei la mormânt.
- Dă-ţi silinţele să fii cel dintâi la Domnul, la adunare, la biserică, la rugăciune, la mormântul celor iubiţi, - aceasta este frumos şi bine.
Dar nu căuta să fii cel dintâi şi la plecarea de acolo, sau la încredinţările străine şi părerile noi.
La plecare caută să fii cel din urmă.
Fă-ţi timp să rămâi în rugăciune şi în meditaţie cu lacrimi acolo lângă Domnul şi în preajma locului Său.
Din astfel de stări, te vei întoarce totdeauna cu sufletul strălucind de bucurie şi cu glasul vibrând de emoţia aflării adevărului. Căci acolo ţi se va descoperi Hristos, spre bucuria fraţilor şi spre încredinţarea ta.
Mărire Învierii Tale Doamne Isuse, mărire Ţie.
Din toată inima Îţi cerem iertare dacă vreodată am făcut greşeala de a o lua înaintea fraţilor noştri şi a ne socoti mai vrednici decât ei.
Din pricina aceasta cei care au făcut astfel au avut adeseori păreri greşite şi învăţături greşite, tulburându-se pe ei şi pe alţii. Dar când Tu ne-ai dus lângă mormântul suferinţei şi ne-ai făcut să şedem acolo şi să plângem cu amar, - ne-ai descoperit Lumina şi ne-ai adus bucuria Învierii şi unităţii cu fraţii noştri. Te rog Doamne Isuse, ajută-mi şi mie să rămân mereu în smerenie şi în lacrimi, una cu fraţii mei şi cu frăţietatea mea, ca să Te pot cunoaşte şi să Te pot cuprinde pe Tine deplin, împreună cu ei.
Amin.
+