Petru iar s-a lepădat. Şi îndată a cântat cocoşul.
Când o iei pe calea cea bună, orice nou pas îţi cere o nouă jertfă, un nou efort, o nouă putere ca să-l împlineşti.
Pentru că la orice nouă lucrare bună trebuie să iei parte cu toată fiinţa ta ca la o bătălie frumoasă dar grea, cu tot felul de piedici şi de puteri potrivnice. Dinăuntrul tău mai întâi. Apoi şi din afară.
Mintea trebuie să facă planul,
inima trebuie să depună voinţa.
Celelalte mădulare trebuie să-şi dea fiecare osteneala sa.
Sunt foarte multe de învins când vrei să faci un bine.
Când o iei pe calea cea rea, nu mai ai de făcut nici un efort. Nu ţi se mai cere nici o jertfă. Nu mai ai de luptat cu nimic.
E puţin mai greu până faci primul pas, căci după aceea nu te mai poţi opri nicăieri.
Pe scara trufiei nu sunt trepte decât pentru suiş.
Când ai luat piciorul de pe treapta de jos, aceasta s-a şi rupt.
De aceea cei ce nu mai urcă se prăbuşesc.
De aceea şi după Hristos trebuie mereu să urci;
altfel, dând înapoi, te pomeneşti în prăpastie.
Nici scara lui Hristos n-are trepte pentru coborâş.
Petru iar s-a lepădat.
Ameţeala era totală.
Cernerea era grozavă. Întunecimea cuprinsese întreaga lui lumină. Şi în tot cuprinsul fiinţei sfântului ucenic, era acum numai prăbuşire.
Lumina înţelepciunii omeneşti este ca lumina de lună, cu scăderi şi cu creşteri. Cu multe amăgiri şi cu multe umbre. Lumină slabă, şi neputincioasă, moartă,
- pe când lumina lui Hristos este ca lumina soarelui. Totdeauna puternică. Totdeauna limpede. Totdeauna caldă şi vie.
În vremea când se întâmplă întunecimi ale acestor lumini, lumea rămasă fără luminător, se scufundă în noapte, în frig şi în groază.
Desigur este foarte dureroasă orice pierdere a luminii.
Chiar când luminătorul cel mai slab se întunecă, de peste întinderile lui se pierde şi puţina lumină pe care o dădea el şi totul devine un pustiu.
Vai de lumea sufletească a celui ce şi-a pierdut şi puţina lumină a unei credinţe slabe!
Vai de omul care a ajuns fără nici o credinţă. Şi de societatea fără nici un luminător credincios.
Lumea sufletească a unui astfel de om, a unei astfel de societăţi, se scufundă pe totdeauna într-un întuneric total şi veşnic.
Dar cel care a avut un luminător mare...
cel care a avut o cunoaştere strălucită,
cel care a avut cunoaşterea lui Hristos şi înţelepciunea nespus de felurită, vie, frumoasă şi limpede a lui Dumnezeu
- şi care totuşi a ajuns să şi-o piardă, vai cu cât mai înspăimântătoare este bezna în care se scufundă acesta.
Orice ispită este o întunecime care vine peste lumina noastră.
Ispitele trupeşti ne întunecă lumina omenească şi ne aruncă în căderi care pot fi trecătoare.
Dar ispitele sufleteşti ne întunecă lumina lui Dumnezeu şi ne prăbuşesc în căderi care pot fi veşnice.
Au fost vremi când întunecimile de soare şi de lună nu se puteau prevedea.
Dar a venit şi timpul când ele sunt cunoscute. Acum suntem înştiinţaţi mai dinainte asupra lor.
Tot aşa a fost o vreme când nu cunoşteam înştiinţările lui Dumnezeu asupra cauzelor pierzării sufletului nostru, a luminii lui Hristos din noi.
Atunci nu ştiam să ne ferim de ispite.
Atunci nu ştiam să ne păzim de păcat.
Atunci nu puteam să nu cădem în întuneric.
- Dar acum avem Cuvântul lui Dumnezeu. Acum avem cunoaşterea lui Hristos. Avem înştiinţările Duhului Sfânt.
Prin ele putem vedea şi prevedea aceste primejdii, ca să ne ferim şi să nu cădem în ele.
Lumii acesteia trupeşti nu i s-a dat pe lângă cunoaşterea eclipselor de soare şi de lună, puterea de a ocoli eclipsele acestea.
Dar lumii noastre sufleteşti i s-a dat şi această putere.
Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii, nu numai că ne descopere ispitele şi păcatul, dar ne şi dă puterea să le biruim. Să ne ştim feri de ele. Şi să ne putem ridica deasupra lor.
Dar aceasta cere neîncetat veghere şi priveghere.
Care să vezi şi să prevezi.
Care să voieşti şi să te nevoieşti.
Adu-ţi aminte de lepădările lui Petru.
Adu-ţi aminte de nefericirea şi întunericul în care te poate prăbuşi o clipă de neveghere şi pe tine ca pe ei, căci diavolul este acelaşi.
Nu te uita înapoi. Şi nu rămânea înapoi de fraţii tăi şi de Domnul tău.
Pe femeia lui Lot a pierdut-o rămânerea de ai ei şi uitarea poruncii Domnului.
Atunci ea a privit spre ceea ce era înfricoşat şi înfricoşător - şi a pierit.
Pe ucenicul Domnului tot aceste ispite l-au prăbuşit.
Şi numai harul lui Hristos l-a salvat de la aceeaşi moarte sigură.
Să luăm bine aminte şi noi.
Mărire îndelung răbdării Tale Doamne Isuse, mărire Ţie.
Cu inima cutremurată de durere privim la această clipă de grea eclipsă şi întunecime în care s-a prăbuşit dintr-o dată unul dintre cei mai străluciţi luminători ai Tăi.
Îţi mulţumim că Tu Însuţi, Soare al Sfinţirii şi al Dragostei, l-ai scos de sub puterea întunericului,
şi l-ai înălţat pe totdeauna în lumină.
Dar slăvim înţelepciunea orânduirilor Tale prin care ne pregăteşti şi pe noi tocmai prin astfel de experienţe, pentru slujba de care n-am fi în stare, fără învăţătura lor.
Te rugăm Doamne Isuse să nu ne laşi pe nici unii fără izbăvirea adusă de rugăciune şi de strălucirea Ta răscumpărătoare.
Amin.