Primul și ultimul cuvânt

O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraților din Cluj, trimisă apoi și fraților din Preluci - 14 august 1977

Slăvit să fie Domnul!

Scump frate Viorel, scumpii noștri de la Preluci,

După scrisoarea pe care v-am trimis-o mai înainte, după cum ne-ați rugat, pentru frații care vor lua parte la nunta iubiților noștri Vasilică și Lena, vă trimitem acum aci, în copie, și scrisoarea pe care am trimis-o la frații din Cluj, în urma cererilor lor pe care ni le-au făcut, cu privire la starea de vorbă de la Poiana Brașovului și la comportarea de după aceea a unora dintre cei pentru care se făcuse această strângere și această sfătuire frățească și care, după aceea, s-au comportat nepotrivit cu făgăduințele lor, chiar din mijlocul fraților de atunci.

V-o trimit cu durere, cu amărăciune și cu speranță... spre înștiințare și învățătură celor care, măcar în acest ultim moment, vor vrea să țină seama de ele.

Domnul Dumnezeul nostru să binecuvânteze Lucrarea Sa și s-o apere cu biruință și în luptele de acum cum a apărat-o în luptele din trecut. Și, după ce o va trece biruitoare și peste aceste încercări și cerneri, să-i ajute ca, pe viitor, să aibă bărbați plini de Duhul Sfânt, de credință, de smerenie, de sfințenie și de ascultare, care s-o poată înștiința din timp și s-o poată feri mai departe de tot ceea ce n-au știut la timp să se ferească mulți dintre noi și, din pricina aceasta, au căzut ori în prăpastia din dreapta, ori în cea din stânga, care sunt de-a lungul drumului nostru, până la venirea Domnului.

Rugați-vă să ridice Domnul la secerișul său bărbați vrednici, tineret ascultător, mame credincioase, adunări unite și binecuvântate, suflete ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, care să se lege prin credință statornică și prin ascultare smerită, cu un cuget curat și cu o inimă ascultătoare, de lanțul de aur al înaintașilor noștri, pentru ca și urmașii lor binecuvântați să-i aibă pe ei înaintași și modele destoinice și vrednice la care să poată privi totdeauna cu bucurie și pe care să-i poată urma totdeauna cu plăcere, cu cinste, cu demnitate și cu biruință.

Domnul să vă binecuvânteze, să vă păzească de orice rău, să vă dea putere să treceți cu bine peste încercările în care sunteți și acuma cernuți unii. Pentru ca, după ce pleava învățăturilor stricătoare și a convingerilor rele, și a încredințărilor străine va fi zburat din noi și dintre noi, să rămânem toți ca boabele de grâu curat, rod vrednic pentru hambarul Împărăției lui Dumnezeu, așa cum a dorit Domnul, așa cum s-au rugat înaintașii noștri, așa cum ne rugăm și noi acum, cu ochii plini de lacrimi, când ne gândim la toți cei iubiți de acolo, pe care știe Domnul dacă va mai fi vreodată vreo ocazie să vă mai întâlnim trupește pe pământ.

Cel din urmă cuvânt pe care vi l-am spus, să vă aduceți aminte că este ca cel dintâi pe care ni l-ați auzit acuma atâția zeci ani: să rămâneți alipiți de Domnul, hotărâți și statornici lângă vatra caldă și la învățătura sănătoasă pe care am primit-o noi de la început și prin care ne-am legat și am căpătat făgăduința mântuirii. S-o ducem până la sfârșit, hotărâți și credincioși, așa cum ne-au lăsat-o ei. Pentru ca să putem ajunge și noi să fim vrednici să fim adăugați, la capătul luptei noastre, la ceata lor minunată și la oștirea lor biruitoare din Împărăția cerească.

Cu acest gând, vă binecuvântăm în Domnul și vă rugăm să înțelegeți bine cu câtă durere v-am vorbit despre acele lucruri care totdeauna ne sângeră inima când le amintim. Și cu câtă căldură să-L rugăm pe Domnul pentru acei frați care ne-au jignit, care ne-au nedreptățit, care ne-au îndurerat și ne-au chinuit de treizeci de ani acum, întruna, și care n-au vrut nici să primească, nici să asculte ,nici să urmeze nici una din înștiințările care li s-au făcut și prin sfaturi, și prin scrisori, și prin îndemnuri, și prin lacrimi, și prin stăruințe. Ci continuă și acum să tulbure și să dezbine întâi inimile lor, de către unitatea frățească, prin acele încredințări străine pe care le-au primit de la străini și le mai păstrează încă. Cu care apoi continuă să tulbure și să dezbine adunările Domnului. Toți îi cunoașteți cine sunt. Ne gândim cu amărăciune și cu durere la ei. Dar, mai presus de orice legătură pe care am avea-o pe pământ, trebuie să punem ascultarea de adevăr și umblarea potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toată durerea pentru starea lor, trebuie să luăm toată hotărârea pe care ne-o cere Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a nu lăsa și mai departe ca această învățătură nimicitoare să-i tulbure și să-i dezbine și pe alții.

Dumnezeu să vă dea și lumina, și puterea să luați această învățătură drept de la El; și apoi să urmați cu hotărâre îndemnul pe care vi-l poruncește tot Cuvântul lui Dumnezeu, toată durerea frățietății și toate urmările îndurerate și triste ale faptelor acelora care nu ascultă de Dumnezeu.

Domnul să vă ajute în orice gând și lucru bun. Amin.

Iată, deci, în copie, scrisoarea pe care am trimis-o fraților de la Cluj:

Scumpii noștri frați din Cluj!

Slavă veșnică Marelui nostru Dumnezeu și puternicului nostru Mântuitor Iisus Hristos, prin lucrarea și tăria Duhului Sfânt, Care lucrează cu tărie în mijlocul nostru.

Binecuvântat să fie Numele Lui cel Biruitor, care își supune toți vrăjmașii Săi, rând pe rând, la picioarele Sale, mântuindu-i pe cei ce se pot pocăi sincer de păcatele și de orbia lor, iar pe cei neascultători și nesupuși spulberându-i ca pleava sau măturându-i ca pe niște gunoaie la locul care li se cuvine.

Cât de puternici și de îngâmfați erau cândva alții, mulți, mulți! O câți am văzut numai noi... Și cum i-au dus vânturile... și cum i-au ars flăcările... și cum nu mai sunt nici urme de ei! S-au nimicit toți.

În anul 1935, s-au ridicat împotriva Oastei Domnului celei adevărate, împotriva Părintelui Iosif și a celor care eram cu el și țineam mărturia cea adevărată, s-au ridicat ca niște lei răcnind cei mai puternici vrăjmași ce puteau fi atunci. O mare mulțime dintre frații noștri s-au unit atunci cu mitropolitul Bălan, cu Secaș, cu Vonica, cu Oprișan și cu alții mulți, mulți. Toți, agitați și ațâțați de duhul „literei” și al formalismului potrivnic, care voia să ucidă duhul curat și viu al Oastei, voluntariatul și misionarismul ei din Biserica și din poporul nostru.

Doisprezece ani de zile au durat luptele cu acest duh rău și multe mii de suflete s-au dezbinat atunci. Și multe zeci și sute de adunări s-au împărțit. Lu-crătorii s-au dezbinat și, în marile lupte care au durat doisprezece ani, zeci de mii de suflete s-au nimicit. Toți cei care nu aveau cugetul curat și care mai aveau în inimile lor păcate ascunse, care nu se născuseră cu adevărat din nou și care n-au vegheat cu grijă, toți aceștia au fost dați acelui duh potrivnic care lucra fățarnic, în numele Evangheliei și cu Biblia, dar cu o viață și cu o umblare împotriva Duhului Sfânt. Și toți câți au fost dați acelui duh viclean și potrivnic, toți s-au nimicit. Nici o pomenire nu mai este de ei. Și cei care n-au murit trupește încă sunt morți sufletește de atunci.

O, cum se vorbea de ei atunci!... Cum scriau gazetele și cărțile... Cum umblau prin țară, cum îi dezbinau pe frați contra Oastei celei adevărate... Cum ne batjocoreau pe noi și cum învinuiau și răstălmăceau tot ce a spus Părintele Iosif și Lucrarea curată și sănătoasă din Biserica noastră, a Oastei adevărate... Cu câtă viclenie lucrau aceștia peste tot! Unde frații erau sinceri, se prefăceau că sunt de partea Părintelui, până ce-i puteau înșela, ca să-i primească. Apoi le strecurau otrava învățăturii potrivnice, înșelând astfel pe mulți.

Dar curând Vântul ceresc i-a spulberat și i-a nimicit pe toți. Nu i-au primit și nu i-au urmat, decât cei care n-aveau cugetul curat. Pe aceștia, Dumnezeu i-a dat acelui duh rău, ca să fie osândiți împreună cu vrăjmașii și cu dezbinătorii pe care i-au primit. Fiindcă sunt scrise clar la 2 Tesaloniceni 2, 10 și la 2 Ioan 10 aceste lucruri.

(...) spre a vă da seama ce mare păcat este să nu rămână cineva ascultător de învățătura și de unitatea frățească. Și ce mare păcat face și acela care-i primește în casa lui pe cei nesupuși fraților și care se unește cu cei ce dezbină. Vor pieri împreună toți, la fel.

Fraților, m-am bucurat din inimă pentru veștile despre frații ascultători de duhul păcii și al frățietății, precum și de adunările pe care le aveți acum acolo, prin bunăvoința celor puși mai-mari peste noi și care vă arată încredere și dragoste, putând astfel să vă bucurați de hrana Cuvântului dumnezeiesc chiar acolo unde se și cuvine să ne adunăm noi pentru a da laudă Numelui Său Sfânt, adică în Casa Domnului, în biserica Lui, după cum făceau și primii creștini, care erau nelipsiți de la templu și care acolo erau întotdeauna la ceasul rugăciunii, după cum scrie în atâtea locuri Sfânta Scriptură și după cum au fost și întâii noștri frați, Lucrarea noastră frățească de la început.

Dar tocmai de aceea vă rugăm și vă îndemnăm și noi, în Numele Domnului, cu atât mai mult când vi se arată încredere și dragoste, să nu vă faceți [vinovați] cu nimic împotriva Lucrării, să nu faceți nimic rău. Ci să umblați atât în cuvânt, cât și în fapte potrivit cu bunăvoința și cu datoria pe care se cere să ni le arătăm noi față de Domnul, față de frații care vin acolo cu credință și cu evlavie și față de cei care ne arată prețuire tocmai din pricină că noi venim în numele Oastei Domnului, care a fost trimisă în Biserica noastră și în poporul nostru pentru ca, prin mărturisirea cu viața noastră nouă, curată și evlavioasă, și sfântă, să ajutăm și să chemăm și pe alții la mântuirea prin nașterea din nou și prin trăirea în dragoste și în sfințenie.

Că, dacă viața și trăirea noastră, mai ales a celor care-i învățăm pe alții, nu vor fi după cum vorbim, atunci noi suntem niște mincinoși care vom fi pedepsiți, fiindcă Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Iată cum au fost pedepsiți cei despre care v-am scris mai sus, chiar în fața ochilor noștri. Nici unii n-au mai rămas.

Acum s-au ridicat alți potrivnici. De fapt, nu sunt numai de acum... Sunt de mai de mult. Dar nu s-au dat pe fată chiar așa de împotrivitori ca acum. Dar acum nu cu duhul formalismului, ca aceia din 1935 până în 1947. Ci cu duhul sectarismului, mai viclean și mai potrivnic decât cei dintâi. Și, deși cei care au pornit întâi s-au nimicit, totuși mai sunt încă urmași ai lor care n-au fost nimiciți încă, dar pe care Dumnezeu sigur îi va nimici în curând și pe aceștia. Duhul Domnului și frații statornici s-au străduit să-i cheme și să-i ajute să se trezească, să se smulgă din cursa diavolului care îi folosește ca să dezbine Lucrarea și pe frați. Dar îngâmfarea diavolului le-a cuprins inima și nu mai vor. După zeci de ani... după treizeci de ani de încercări cu ei prin sfaturi, prin îndrumări, prin îndemnuri, nu mai vor și nu mai pot să se supună Domnului și fraților. Ci, prin viclenie și prefăcătorie, prin vorbiri de rău, prin învățături și purtări stricate și stricătoare, se împotrivesc adevărului și umblă tulburând și dezbinând adunările frățești. Ei umblă mereu pe de lături și înșală sufletele neștiutoare care se încred în ei. Apoi le atrag în lațul fățărniciei lor și al neascultării.

Îndrumătorul acestora este acuma Moldoveanu de la Sibiu, după cum înainte era doctorul Banu, maiorul Gașpar, Belașcu și alții de la Sibiu, dintre care unii au murit și trupește, iar alții încă nu. Uneltele acelui duh rău, care vin în numele Domnului și în numele Oastei, dar fac slujba dezbinării, mai umblă încă printre frați, mănați însă tot de același duh al dezbinării, prefăcându-se frați, dar lucrând contra frățietății. Se folosesc de numele Părintelui Iosif și chiar și de numele nostru, fără rușine și fără teamă, până sunt primiți. Iar apoi își seamănă sămânța rușinii și a tulburării din inima și din purtările lor, în alte inimi, care i-au primit.

Pentru unii ca aceștia, în frunte cu îndrumătorul lor de la Sibiu, s-a hotărât de către frați adunarea de la Poiana Brașovului din luna noiembrie anul trecut, 1976. Era ultima încercare de a-i ajuta pe aceștia să se îndrepte, dacă se mai pot... Acolo au fost chemați toți cei vreo șapte, opt dezbinători de aceștia, împreună cu alții vreo douăzeci și cinci, treizeci de frați lucrători, spre a avea o ultimă ocazie aceștia de a se îndrepta, dacă mai au o fărâmă de sinceritate și de temere de Dumnezeu în sufletele lor. Dar Moldoveanu n-a venit, deși fusese chemat de mai multe ori, spunând că „dumnezeul” lui i-a zis să nu vină. Au venit alții, vreo cinci, printre care și Gheorghe Pop și Bocăneală David de la Cluj.

După ce li s-a arătat pe larg, cu dovezi și cu documente din istoria Oastei, cu semnătura Părintelui Iosif și a tuturor fraților mai de seamă din Lucrare, mai ales de la consfătuirea pe țară din 12 septembrie 1937 ([unde], împreună cu Părintele Iosif toți frații dintâi au hotărât că Oastea Domnului rămâne pentru totdeauna în Biserică, învață și împlinește întocmai toate învățăturile Bisericii și nu aduce nou nimic altceva, decât viața cea nouă și trăirea în curăția și-n lumina Evangheliei), după ce s-au citit pe larg aceste hotărâri și documente, fiecare dintre cei vreo treizeci de frați care erau de fată au fost rugați să-și spună fiecare, la rând, ce hotărâre ia față de poruncile lăsate de înaintașii noștri atunci. Vrea să urmeze cum au lăsat ei atunci sau are o altă încredințare? Ca să știe ceilalți frați, pe viitor, care este starea fiecăruia dintre cei de fată.

Eu am declarat că rămân cu totul așa cum am spus și atunci în 1937, în 12 septembrie, când eram acolo lângă Părintele Iosif, împreună cu peste cei cinci sute de frați strânși, veniți atunci din toată țara și de peste hotare pentru a lua parte la acea consfătuire și la acea hotărâre care a și fost ultima împreună cu Părintele Iosif.

În starea aceasta de vorbă de la Poiana Brașovului, în ceasul acela, după mine au urmat, la rând, după cum erau așezați în rând, toți frații. Și toți au mărturisit la fel: că ei rămân așa cum a fost hotărârea și învățătura de la început.

Condruz de la Nămoloasa (Galați), doar el a spus că vrea să rămână la urmă. Apoi și Spulber de la Comănești (Bacău).

Când a venit rândul lui Pop Gheorghe și al lui Bocăneală, au mărturisit cu lacrimi, în fața tuturor fraților, că ei n-au știut aceste lucruri și că, de acum înainte, le vor împlini întocmai ca și ceilalți frați, ca să fie una cu frații.

La urmă, și ceilalți doi au spus cam la fel.

S-a hotărât acolo, deocamdată, trei lucruri atunci:

1.când este slujbă la biserică, toți frații să nu fie la adunare, ci la biserică;

2.când este vremea mărturisirii și împărtășirii, toți frații să se împărtășească, după cum se cuvine, la biserică;

3.să nu se mai înceapă niciodată rugăciunea nici în adunare, nici acasă, fără semnul Crucii. Acesta era semnul Oastei de la început și acesta a rămas pentru totdeauna. E bine să se facă semnul Crucii și când se începe vorbirea; dar mai ales la rugăciune, neapărat.

O dată luate aceste hotărâri, adunarea s-a încheiat. La sfârșitul acelei adunări, Gheorghe Pop a vrut el să facă rugăciunea de mulțumire. A început fără cruce... deși, doar de câteva minute, toți frații hotărâseră să nu se mai facă rugăciunea fără cruce. Când am văzut aceasta, am ridicat glasul, întrerupându-l și zicând: „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ”. Apoi l-am lăsat să continue el, sperând că a înțeles de ce am făcut eu aceasta. Dar el n-a vrut să înțeleagă, ci, în loc să se smerească, recunoscând că, poate, a greșit, și să înceapă din nou, cu cruce, rugăciunea, a continuat cu împotrivire tot așa cum a început.

Am simțit atunci că a intrat în el acel duh plin de împotrivire și dușmănie mai îndârjit. Și la fel am simțit că și în ceilalți a intrat acest duh.

După aceea ne-am despărțit. Dar chiar la ieșirea din casă, Gheorghe Pop a spus: „Am zis noi așa, ca ei, dar noi vom face tot ca noi” .

După asta au urmat necazurile noastre în urma denunțului vrăjmaș făcut de către ei. Până când a ieșit la lumină adevărul, mulți dintre frații nevinovați au avut de pătimit. Și greu. Dar va veni răsplata lui Dumnezeu și El le va răsplăti celor împotrivitori potrivit dreptății și sfințeniei. Adunarea de la Poiana nu se făcuse pentru cei care erau statornici și sinceri - ei n-aveau nevoie. Ci se făcuse totul, se înfruntaseră primejdii, se făcuseră cheltuieli, se riscase atât de mult tocmai pentru acei câțiva de care ne era milă și pentru care voiam să mai facem încă o încercare. Dar s-a dovedit în zadar. Ultima încercare a fost deci tot în zadar. Și, prin prefăcătorie, și-au arătat pe față toți că nu au primit și că nu vor să mai primească nici o îndrumare, nici o îndemnare și nici o învățătură, și nici un îndemn de la frați. În realitate, erau și au rămas dezbinați și potrivnici și după aceea, ca înainte. Dar încă mai împotrivitori.

După aceea au făcut, mai ales împotriva mea, tot răul pe care l-au putut face. Și fiecare în parte, și toți împreună. De la Bocăneală am primit o scrisoare de zece pagini, plină de tot felul de jigniri și vorbe neadevărate; de amenințări și hule, la care nu i-am răspuns, decât că l-am rugat pe Domnul să-i răspundă El, la vremea Lui, cum se cuvine, eu, lăsând și încredințând Domnului acest răspuns. Dar o astfel de scrisoare n-am mai primit în viața mea, decât o singură dată, în 1937, de la Vonica, cel care-l batjocorise pe Părintele Iosif și împotriva căruia mă ridicasem atunci. Acum altul îmi scria, după patruzeci de ani, aceleași lucruri și batjocuri jignitoare.

Fraților, mi-ați cerut scrisoarea asta - mi-au mai cerut-o și alții. Le-am arătat-o la toți, fiindcă cel care mi-a scris-o și familia lui au zis că o vor arăta și ei la toți frații. Le-am spus că le voi ajuta și eu, arătându-le-o fraților, ca să ne cunoască pe toți: și pe mine, și pe ei. De aceea am arătat-o și eu. Dar nu o răspândesc, n-o dau s-o copieze nimeni, pentru ca nimeni să nu-i răspundă direct la ea. Căci v-am spus că răspunsul i-l va da Dumnezeu. Eu cred - și am lăsat totul în grija Lui, așa.

Acum ce să vă zic? Vă rog să nu fiți ca ei. Să nu vă luați la ceartă și să nu vă ocupați cu vorbe rele și cu jigniri, cum fac ei. Destul este pentru ei, pentru toți cei care tulbură și dezbină Lucrarea Domnului, oricum i-ar chema și oriunde ar face acest lucru, destul este osânda în care sunt și plata care sigur îi așteaptă, dacă nu vor până la sfârșit să se îndrepte cu adevărat. Îi așteaptă, de la Dumnezeu. Lăsați-i! Dumnezeu nu Se va lăsa mereu să fie batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va și secera. Cu cât mai târziu, cu atâta mai greu. Ceea ce s-a petrecut cu primii dezbinători se va petrece sigur și cu aceștia, oricât de vicleni ar fi și oricât de mulți. Vine vremea fiecăruia.

Voi ocupați-vă, fraților, numai de zidirea și de curăția Cuvântului lui Dumnezeu și a adunării frățești. Numai pe învățătura sănătoasă vă bizuiți, și numai prin curăție umblați. Căci Viu și Adevărat este Dumnezeul sfințeniei și al rânduielii. Și El va curăți Lucrarea Sa de tot ceea ce este necurat și neascultător, pentru că este scris că El are lopata în mână și Își va curăți aria Sa. Grâul îl va strânge în grânar. Iar cei dovediți pleavă și gunoi vor merge la locul lor.

Harul lui Dumnezeu Tatăl să fie cu toți cei ce-L iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos în curăție. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

14 august, 1977

Fratele Traian Dorz