Pustnicul și pasărea din rai

O legendă de la Răsărit spune despre un pustnic din vremurile de demult că trăia retras într-o peșteră din munți împreună cu alți pustnici.

Pe acest pustnic îl chinuia, ca un fel de ispită, gândul că, o dată ajuns în rai, s-ar putea întâmpla ca de la o vreme să se sfârșească bucuriile de Acolo și sufletul să se sature de ele.

Într-o zi, pustnicul se duse în pădure să strângă lemne pentru foc. Undeva auzi un cântec fermecat de pasăre, cum nu mai auzise niciodată în viața lui. Mergând pe urma cântecului, ajunse la un arbore în care văzu pasărea fermecată. Vrăjit de cântarea ei, căzu în genunchi și ascultă, ascultă. Nu se mai sătură de acest cântec nespus de dulce și fermecat.

După ce ascultase ca timp de un ceas, pasărea zbură, cântecul încetă, și pustnicul se trezi, ca dintr-un farmec, din ascultarea acestui cântec și plecă spre peșteră.

Când ajunse însă la peșteră, mare îi fu mirarea: la peșteră erau alți pustnici, care se uitară mirați unul la altul când îl văzură, întrebându-l de unde vine și ce caută aici. Și pustnicul, așijderea, se uita la ei. În zadar le spuse ce și cum s-a întâmplat. Nimeni nu-l putea înțelege.

Abia pe urmă se lămuriră lucrurile. De când plecase pustnicul după lemne în pădure trecuse o sută de ani, în care timp se schimbaseră și pustnicii. Iar lucrul acesta îl făcuse cântarea din pădure care îl fermecase pe pustnic atât de mult, încât i s-a părut că ascultase doar un ceas, dar ceasul acesta ținuse o sută de ani.

Iar pasărea fermecată fusese o pasăre din rai, trimisă anume să-i dea pustnicului o dovadă cât de nesfârșite sunt bucuriile din rai.

Peste câteva zile pustnicul muri, cuprins de dorul de a trece Acolo unde să audă mai departe cântecul cel fermecat.