Pustnicul şi pasărea din rai

O legendă de la Răsărit spune despre un pustnic din vremurile de demult că trăia retras într-o peşteră din munţi împreună cu alţi pustnici.

Pe acest pustnic îl chinuia, ca un fel de ispită, gândul că, o dată ajuns în rai, s-ar putea întâmpla ca de la o vreme să se sfârşească bucuriile de Acolo şi sufletul să se sature de ele.

Într-o zi, pustnicul se duse în pădure să strângă lemne pentru foc. Undeva auzi un cântec fermecat de pasăre, cum nu mai auzise niciodată în viaţa lui. Mergând pe urma cântecului, ajunse la un arbore în care văzu pasărea fermecată. Vrăjit de cântarea ei, căzu în genunchi şi ascultă, ascultă. Nu se mai sătură de acest cântec nespus de dulce şi fermecat.

După ce ascultase ca timp de un ceas, pasărea zbură, cântecul încetă, şi pustnicul se trezi, ca dintr-un farmec, din ascultarea acestui cântec şi plecă spre peşteră.

Când ajunse însă la peşteră, mare îi fu mirarea: la peşteră erau alţi pustnici, care se uitară miraţi unul la altul când îl văzură, întrebându-l de unde vine şi ce caută aici. Şi pustnicul, aşijderea, se uita la ei. În zadar le spuse ce şi cum s-a întâmplat. Nimeni nu-l putea înţelege.

Abia pe urmă se lămuriră lucrurile. De când plecase pustnicul după lemne în pădure trecuse o sută de ani, în care timp se schimbaseră şi pustnicii. Iar lucrul acesta îl făcuse cântarea din pădure care îl fermecase pe pustnic atât de mult, încât i s-a părut că ascultase doar un ceas, dar ceasul acesta ţinuse o sută de ani.

Iar pasărea fermecată fusese o pasăre din rai, trimisă anume să-i dea pustnicului o dovadă cât de nesfârşite sunt bucuriile din rai.

Peste câteva zile pustnicul muri, cuprins de dorul de a trece Acolo unde să audă mai departe cântecul cel fermecat.