Răspundere şi împlinire
Traian Dorz - Cununile Slăvite
1 - Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi, ca tine, şi în locul tău. De aceea răspunzi de ei.
Nimeni nu poate să plângă ca tine, şi în locul tău, pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele.
Nimeni nu se poate naşte din nou în locul tău, şi pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea.
Nimeni nu va putea muri în locul tău, cum nu s-a putut naşte nimeni pentru tine, din părinţii tăi.
De aceea trebuie să-ţi împlineşti răspunderile.
2 - Nimeni n-a păcătuit în locul tău
şi nimeni nu va merge pentru tine în faţa Judecăţii lui Dumnezeu decât tu singur.
Căci tu eşti un singuratic...
Până la urmă fiecare suntem câte un singuratic.
Pentru tot ce eram datori să împlinim, va trebui să răspundem singuri.
3 - Nu vezi tu că în cele mai grele clipe, oricât de împrăştiată ţi-ar fi fost inima prin altele,
şi oricât de întinsă şi de largă ţi-ar fi fost fiinţa,
- chiar în cele mai grele clipe pentru tine, vezi cum ţi se smulg rădăcinile risipite, şi ţi se adună fiinţa împrăştiată,
reducându-se până la marginile înguste ale sărăciei tale proprii.
4 - Numai nevoia îţi descoperă adevăratele tale dimensiuni, cât de reduse îţi sunt.
Numai în mijlocul durerii, se vede adevărata valoare a omului, cât de puţină este
şi numai dezbrăcat de podoabele vremelnice şi înşelătoare, ale hainelor şi ale funcţiei sale,
când este privit fără ocheanul amăgitoarei măriri lumeşti, - atunci bietul om, oricare biet om, - scos din mijlocul celor care îl duc, sau pe care îi duce,
se vede ce este el, în el însuşi!
Un nimic, un abur care se arată puţintel, apoi piere...
5 - La toţi oamenii le place să se privească înconjuraţi de condiţiile care le acoperă adevărata lor înfăţişare, adevărata lor nimică.
Căci condiţiile îi arată nespus mai frumoşi, mai curajoşi, mai înţelepţi şi mai buni,
de cum sunt.
O, cât de mult le place oamenilor să-şi retuşeze chipul,
- şi ce deşertăciune este şi asta!
6 - Vine ziua când privirile de foc ale lui Dumnezeu, vor arde toate învelişurile din afară sub care noi ne ascundem adevărata fiinţă lăuntrică, -
şi ne va şterge orice retuşuri,
- iar atunci vom apare în faţa Judecăţii Adevărului goi, aşa cum am fost pe dinăuntru, în trăirea şi în simţirea noastră.
Aşa cum am fost în singurătatea noastră lăuntrică, în felul de viaţă pe care ni l-am ales,
şi în îmbrăcămintea de fapte pe care ne-am ţesut-o noi înşine.
Aceasta va fi apoi veşnic adevărata noastră înfăţişare.
Căci aceea am şi fost într-adevăr.
7 - Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui,
- iar el rămâne veşnic acelaşi,
cum trec valurile umbrelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern,
- iar ea rămâne aceeaşi,
şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi,
- aşa trec şi trec mereu toate...
Aşa toate se învechesc şi se schimbă,
aşa se nimicesc, se pierd şi se uită...
- Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat.
Mereu Viu şi mereu Proaspăt.
Cald şi Strălucitor, veşnic Necesar şi Prezent...
Îl cunoşti tu?
8 - Se schimbă vârstele omului şi a omenirii, - dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit
pentru fiecare om şi fiecare generaţie.
9 - Formele sub care Îl putem apropia pe Dumnezeu de priceperea noastră, se schimbă după măsura priceperii noastre
şi după trebuinţele noastre.
Dar El rămâne Acelaşi, pentru orice pricepere,
cu putinţă de atins
şi cu neputinţă...
10 - Când suntem copii la vârstă sau la minte,
ni-L reprezentăm pe Dumnezeu într-un anumit fel - dar totdeauna ca cea mai înaltă întruchipare a bunătăţii şi a înţelepciunii,
a frumuseţii şi a iubirii,
- şi ni-L reprezentăm în felul până la care se poate ridica priceperea noastră de atunci.
Şi cuprins.
Şi necuprins.
11 - Când am depăşit vârsta copilăriei, anii şi priceperea ei,
şi când priceperea noastră poate mai mult,
- atunci şi imaginea noastră despre Dumnezeu ne devine mai înaltă, mai luminoasă şi mai curată,
- dar şi în această nouă, mai plină de strălucire, El rămâne Acelaşi. Mereu Înalt, mereu Sublim...
Şi atins.
Şi neatins...
12 - În maturitatea noastră de gândire şi de pricepere în plinătatea puterilor noastre de sesizare şi de pătrundere,
până la oricât de mari înălţimi sau profunzimi am putea înainta noi în această plinătate,
- Dumnezeu, căpătând noi dimensiuni, ne va rămâne Acelaşi.
Tot aşa de aproape sau de departe de noi,
tot aşa de înţeles,
sau de neînţeles.
13 - Atrăgându-ne cu frumuseţea, cu strălucirea şi cu splendoarea bucuriilor Sale,
mereu promiţătoare, mereu părând cu putinţă de atins şi de cuprins,
- dar şi cu încredinţarea, cu setea, cu simţământul sfinţitor al trebuinţei de a lupta încă şi încă, - El mereu rămânându-ne Acelaşi,
dar deasupra tuturor, mereu Sus şi mereu neatins.
Nu atât de greu, dar nici atât de uşor...
Nici atât de greu ca să ne cuprindă deznădejdea,
nici atât de uşor ca să zâmbim.
14 - O, câte valuri au rostogolit vrăjmaşii înfuriaţi şi spumegând, împotriva Domnului nostru Isus Hristos,
cu urlete mânioase şi năvăliri sălbatice ridicându-se împotriva lui Dumnezeu...
Cerul se întuneca de stolurile negre ale ameninţărilor lor
- şi lumea vuia de armiile lor grele...
Dar după ce vântul a trecut peste ei spulberându-i pe toţi şi pe totdeauna - El a rămas Acelaşi,
Biruitorul şi groparul tuturor.
15 - Câte furtuni de prigoane şi câţi nori de ură,
câte neguri organizate cu vicleşug,
şi îndrumate cu meşteşug satanic,
câte lupte cumplite susţinute cu nespus de mare preţ de îndărătnicie şi de cruzime -
au fost pornite prin veacuri împotriva lui Dumnezeu,
de către toată lumea cea rea văzută şi de către cea nevăzută -
- dar Dumnezeu a rămas Acelaşi, Neclintit şi Strălucitor.
16 - După ce a trecut vremea lor, pământul şi marea i-a înghiţit pe toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Vremea şi furtuna care i-a adus, i-a şi dus pe totdeauna.
Unealta şi arma cea mai slabă şi mai trecătoare a lui Dumnezeu, Timpul, i-a nimicit pe toţi...
17 - Împrejurările se pot schimba,
şi rânduielile şi legile pot să fie trecătoare
şi locurile şi vârstele por pieri
şi legămintele şi hotărârile şi toate-toate celelalte lucruri văzute şi nevăzute lumeşti şi omeneşti pot să se nimicească şi să se mute,
Credinciosule ai pe ce să te bizui, ca să nu te temi niciodată - de nimeni şi de nimic.
18 - Binecuvântarea pe care noi I-o putem da lui Dumnezeu, este deplina părtăşie a acestor simţăminte, care revărsându-se de jos în Sus,
adică de la noi cei mici spre Tatăl şi Binefăcătorul nostru Cel Mare din ceruri,
- este şi trebuie să fie, învăluită în frumoasa evlavie a unei adânci smerenii
şi în curăţia unui desăvârşit respect ascultător.
19 - Binecuvântările Domnului pentru noi, care mereu revărsându-se de la Cel Preaînalt spre noi cei de care El Se îndură,
şi venind de la Cel Bogat spre noi cei atât de săraci,
- cuprind şi ele toate bogăţiile duhovniceşti şi trupeşti, văzute şi simţite,
în care ne luminăm şi ne hrănim, cu toţii, din care ne mângâiem şi ne încălzim viaţa şi fiinţa
- prin care trăim
şi datorită cărora, suntem.
20 - Începând din inimile noastre - şi până la marginea puterii noastre de cuprindere în afară, -
în sus, în jos şi în toate părţile,
tot ce ne bucură ochii
şi tot ce ne întreţine viaţa noastră a tuturor,
este numai revărsarea binecuvântărilor lui Dumnezeu...
Slavă şi recunoştinţă veşnică Lui,
totdeauna
şi din partea tuturor.
Amin.