Răspundere și împlinire
Traian Dorz - Cununile Slăvite
1 - Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi, ca tine, și în locul tău. De aceea răspunzi de ei.
Nimeni nu poate să plângă ca tine, și în locul tău, pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele.
Nimeni nu se poate naște din nou în locul tău, și pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea.
Nimeni nu va putea muri în locul tău, cum nu s-a putut naște nimeni pentru tine, din părinții tăi.
De aceea trebuie să-ți împlinești răspunderile.
2 - Nimeni n-a păcătuit în locul tău
și nimeni nu va merge pentru tine în fața Judecății lui Dumnezeu decât tu singur.
Căci tu ești un singuratic...
Până la urmă fiecare suntem câte un singuratic.
Pentru tot ce eram datori să împlinim, va trebui să răspundem singuri.
3 - Nu vezi tu că în cele mai grele clipe, oricât de împrăștiată ți-ar fi fost inima prin altele,
și oricât de întinsă și de largă ți-ar fi fost ființa,
- chiar în cele mai grele clipe pentru tine, vezi cum ți se smulg rădăcinile risipite, și ți se adună ființa împrăștiată,
reducându-se până la marginile înguste ale sărăciei tale proprii.
4 - Numai nevoia îți descoperă adevăratele tale dimensiuni, cât de reduse îți sunt.
Numai în mijlocul durerii, se vede adevărata valoare a omului, cât de puțină este
și numai dezbrăcat de podoabele vremelnice și înșelătoare, ale hainelor și ale funcției sale,
când este privit fără ocheanul amăgitoarei măriri lumești, - atunci bietul om, oricare biet om, - scos din mijlocul celor care îl duc, sau pe care îi duce,
se vede ce este el, în el însuși!
Un nimic, un abur care se arată puțintel, apoi piere...
5 - La toți oamenii le place să se privească înconjurați de condițiile care le acoperă adevărata lor înfățișare, adevărata lor nimică.
Căci condițiile îi arată nespus mai frumoși, mai curajoși, mai înțelepți și mai buni,
de cum sunt.
O, cât de mult le place oamenilor să-și retușeze chipul,
- și ce deșertăciune este și asta!
6 - Vine ziua când privirile de foc ale lui Dumnezeu, vor arde toate învelișurile din afară sub care noi ne ascundem adevărata ființă lăuntrică, -
și ne va șterge orice retușuri,
- iar atunci vom apare în fața Judecății Adevărului goi, așa cum am fost pe dinăuntru, în trăirea și în simțirea noastră.
Așa cum am fost în singurătatea noastră lăuntrică, în felul de viață pe care ni l-am ales,
și în îmbrăcămintea de fapte pe care ne-am țesut-o noi înșine.
Aceasta va fi apoi veșnic adevărata noastră înfățișare.
Căci aceea am și fost într-adevăr.
7 - Cum trec norii peste fața strălucitoare a soarelui,
- iar el rămâne veșnic același,
cum trec valurile umbrelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le privește etern,
- iar ea rămâne aceeași,
și cum trec vânturile pe lângă vârfurile munților neclintiți,
- așa trec și trec mereu toate...
Așa toate se învechesc și se schimbă,
așa se nimicesc, se pierd și se uită...
- Numai Dumnezeu rămâne Același Neschimbat și Neînvechit, Nepieritor și Neuitat.
Mereu Viu și mereu Proaspăt.
Cald și Strălucitor, veșnic Necesar și Prezent...
Îl cunoști tu?
8 - Se schimbă vârstele omului și a omenirii, - dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârșit
pentru fiecare om și fiecare generație.
9 - Formele sub care Îl putem apropia pe Dumnezeu de priceperea noastră, se schimbă după măsura priceperii noastre
și după trebuințele noastre.
Dar El rămâne Același, pentru orice pricepere,
cu putință de atins
și cu neputință...
10 - Când suntem copii la vârstă sau la minte,
ni-L reprezentăm pe Dumnezeu într-un anumit fel - dar totdeauna ca cea mai înaltă întruchipare a bunătății și a înțelepciunii,
a frumuseții și a iubirii,
- și ni-L reprezentăm în felul până la care se poate ridica priceperea noastră de atunci.
Și cuprins.
Și necuprins.
11 - Când am depășit vârsta copilăriei, anii și priceperea ei,
și când priceperea noastră poate mai mult,
- atunci și imaginea noastră despre Dumnezeu ne devine mai înaltă, mai luminoasă și mai curată,
- dar și în această nouă, mai plină de strălucire, El rămâne Același. Mereu Înalt, mereu Sublim...
Și atins.
Și neatins...
12 - În maturitatea noastră de gândire și de pricepere în plinătatea puterilor noastre de sesizare și de pătrundere,
până la oricât de mari înălțimi sau profunzimi am putea înainta noi în această plinătate,
- Dumnezeu, căpătând noi dimensiuni, ne va rămâne Același.
Tot așa de aproape sau de departe de noi,
tot așa de înțeles,
sau de neînțeles.
13 - Atrăgându-ne cu frumusețea, cu strălucirea și cu splendoarea bucuriilor Sale,
mereu promițătoare, mereu părând cu putință de atins și de cuprins,
- dar și cu încredințarea, cu setea, cu simțământul sfințitor al trebuinței de a lupta încă și încă, - El mereu rămânându-ne Același,
dar deasupra tuturor, mereu Sus și mereu neatins.
Nu atât de greu, dar nici atât de ușor...
Nici atât de greu ca să ne cuprindă deznădejdea,
nici atât de ușor ca să zâmbim.
14 - O, câte valuri au rostogolit vrăjmașii înfuriați și spumegând, împotriva Domnului nostru Isus Hristos,
cu urlete mânioase și năvăliri sălbatice ridicându-se împotriva lui Dumnezeu...
Cerul se întuneca de stolurile negre ale amenințărilor lor
- și lumea vuia de armiile lor grele...
Dar după ce vântul a trecut peste ei spulberându-i pe toți și pe totdeauna - El a rămas Același,
Biruitorul și groparul tuturor.
15 - Câte furtuni de prigoane și câți nori de ură,
câte neguri organizate cu vicleșug,
și îndrumate cu meșteșug satanic,
câte lupte cumplite susținute cu nespus de mare preț de îndărătnicie și de cruzime -
au fost pornite prin veacuri împotriva lui Dumnezeu,
de către toată lumea cea rea văzută și de către cea nevăzută -
- dar Dumnezeu a rămas Același, Neclintit și Strălucitor.
16 - După ce a trecut vremea lor, pământul și marea i-a înghițit pe toți vrăjmașii lui Dumnezeu.
Vremea și furtuna care i-a adus, i-a și dus pe totdeauna.
Unealta și arma cea mai slabă și mai trecătoare a lui Dumnezeu, Timpul, i-a nimicit pe toți...
17 - Împrejurările se pot schimba,
și rânduielile și legile pot să fie trecătoare
și locurile și vârstele por pieri
și legămintele și hotărârile și toate-toate celelalte lucruri văzute și nevăzute lumești și omenești pot să se nimicească și să se mute,
Credinciosule ai pe ce să te bizui, ca să nu te temi niciodată - de nimeni și de nimic.
18 - Binecuvântarea pe care noi I-o putem da lui Dumnezeu, este deplina părtășie a acestor simțăminte, care revărsându-se de jos în Sus,
adică de la noi cei mici spre Tatăl și Binefăcătorul nostru Cel Mare din ceruri,
- este și trebuie să fie, învăluită în frumoasa evlavie a unei adânci smerenii
și în curăția unui desăvârșit respect ascultător.
19 - Binecuvântările Domnului pentru noi, care mereu revărsându-se de la Cel Preaînalt spre noi cei de care El Se îndură,
și venind de la Cel Bogat spre noi cei atât de săraci,
- cuprind și ele toate bogățiile duhovnicești și trupești, văzute și simțite,
în care ne luminăm și ne hrănim, cu toții, din care ne mângâiem și ne încălzim viața și ființa
- prin care trăim
și datorită cărora, suntem.
20 - Începând din inimile noastre - și până la marginea puterii noastre de cuprindere în afară, -
în sus, în jos și în toate părțile,
tot ce ne bucură ochii
și tot ce ne întreține viața noastră a tuturor,
este numai revărsarea binecuvântărilor lui Dumnezeu...
Slavă și recunoștință veșnică Lui,
totdeauna
și din partea tuturor.
Amin.