Rugăciunea şi fiii ei
Traian Dorz - Lupta cea Bună
1 - Cât de însemnată este înaintea Domnului părerea fraţilor... ea este pusă chiar înaintea plinătăţii Duhului şi a înţelepciunii, când este vorba de alegerea slujitorilor care angajează Numele Domnului, cinstea Evangheliei şi curăţia Lucrării lui Dumnezeu.
Unitatea frăţească în orice hotărâre bună, este de cel mai mare preţ în faţa Domnului - şi El nu face nimic împotriva ei.
2 - Fraţilor, alegeţi dintre voi numai oameni plini de blândeţe, de smerenie şi de înţelepciune pentru însărcinările Lucrării Domnului.
Fraţilor, încredeţi-vă numai în astfel de aleşi şi primiţi numai pe acei care au o astfel de alegere.
Fraţilor şi surorilor, rugaţi-vă neîncetat Domnului, ca să ridice în Lucrarea Lui şi să păstreze în ea numai pe astfel de oameni vorbiţi de bine de către fraţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, fiindcă numai astfel de aleşi doreşte Dumnezeu.
Ei sunt nu numai cinstea lui Dumnezeu ci şi cinstea voastră.
3 - Despre rugăciune s-a vorbit mult şi s-a scris mult în Biserica lui Dumnezeu.
Dar despre marele ei rost în viaţa fiecărui credincios, în viaţa întregii frăţietăţi, în orice vreme, în orice stare, în orice loc, - încă trebuie mereu să se tot spună şi să se tot vorbească mult şi mai mult.
Fiindcă foarte puţini credincioşi au aflat taina aceasta.
4 - Din ce trece timpul către sfârşit cu înmulţirea fărădelegilor, cu răcirea dragostei şi cu pierderea credinţei, - se va face tot mai rară şi tot mai necesară rugăciunea adevărată şi puternică, fierbinte şi curată în viaţa Bisericii şi a credincioşilor. Cea mai mare nevoie a lumii sunt oamenii de rugăciune. Pentru ei sunt date toate binecuvântările şi peste ceilalţi oameni.
5 - Rugăciunea este mai necesară chiar şi decât propovăduirea Cuvântului, căci sfinţii apostoli aşa au spus-o.
În viaţa Mântuitorului Însuşi, rugăciunea a avut un astfel de loc. El mergea la propovăduirea Cuvântului de la rugăciune (Matei 14, 23).
Apostolii Săi, iată că tot aşa au făcut.
De aceea propovăduirea lor e plină de putere, fiindcă rugăciunea lor era plină de foc.
De aceea sufletele care ascultau Cuvântul propovăduirii lor erau cutremurate, fiindcă rugăciunea de la care plecase propovăduitorul, fusese plină de cutremur.
6 - Ştii tu oare ce mare însemnătate are rugăciunea?
Te-ai atins tu oare des de fiorul ei care curentează, care cutremură, care aprinde?
Trăieşti tu oare la cea mai înaltă tensiune momentele şi ceasurile, nopţile şi zilele tale de rugăciune?
Despre apostolii Domnului spune Cuvântul că atunci când s-au rugat ei s-a cutremurat şi locul unde erau (Fap. Ap. 4, 31).
Noi, oare, cum ne rugăm? Ne cutremură rugăciunea noastră măcar pe noi, - sau ea n-are nici puterea să scuture măcar somnolenţa de peste adunarea noastră şi dormitarea de peste ochii noştri?
7 - Fiecare rugăciune pe care o facem este ca un răspuns mai vrednic sau mai nevrednic pe care noi îl dăm lui Dumnezeu.
Este ca un vas pe care noi îl trimitem în cer, mai plin sau mai gol.
Este ca o lucrare de un preţ mai mare, mai mic sau mai de nimic pe care i-o prezentăm Dumnezeului nostru.
8 - Nimeni nu ştie mai bine decât noi înşine cât de plină sau de goală este rugăciunea noastră. Cât de fierbinte sau de rece este ea. Cât preţuieşte ea sau nu, înaintea Cerului Sfânt.
Când noi înşine nu-i punem nici un preţ rugăciunii noastre, - ce preţ să-i mai dea ei Dumnezeu?
9 - Când noi înşine nu ne putem asculta rugăciunea noastră - cum să ne-o poată Dumnezeu?
Şi când noi înşine simţim că lucrarea rugăciunii noastre nu merită nici nota trei, - ce răspuns să mai aşteptăm noi de la Dumnezeu la ea?
Iată de ce atât de puţine rugăciuni ajung până la Cer - şi atât de multe nu răzbat nici până la tavanul sub care ne rugăm!
10 - Propovăduitorul Cuvântului trebuie să se scoale nu de pe scaun, sau de la masă la amvon, - ci să se ridice de pe genunchi de la rugăciune.
Vestitorul Evangheliei nu trebuie să aibă bătături nici la şolduri de dormit, nici la limbă de vorbire, nici la degete de lingură, - ci la genunchi de rugăciune şi la picioare de mers.
11 - Mărturisitorul lui Hristos, nu trebuie să aibă pe faţă urme de îmbuibare, ci urme de lacrimi, de post, de osteneli şi de pătimiri pentru Domnul său.
Urme de veghere, de înfrânare, de extaz sfânt, petrecut cu Domnul său în împărtăşirile tainice şi strălucite ale rugăciunii.
Numai atunci acesta va fi un propovăduitor sfânt, de al cărui cuvânt mulţimile vor rămânea străpunse la inimă şi fiecare va striga: Fraţilor, ce să facem ca să fim mântuiţi?
12 - Fratele meu ales şi iubit, vino să ne cercetăm pe noi înşine cum este rugăciunea noastră - şi atunci vom vedea bine cum este şi propovăduirea noastră.
Vino să fim mai întâi oameni ai rugăciunii - şi apoi să ne înghesuim la Cuvânt înaintea fraţilor.
Vino să ne rugăm, până vom ajunge să dorim fierbinte ca să fim nişte oameni ai rugăciunii fierbinţi.
Vino să stăm pe genunchi până când vom simţi curentul, luminându-ne fiinţa, scăldându-ne ochii...
Şi numai atunci să mergem la propovăduirea Cuvântului.
13 - Tot ce-I place lui Dumnezeu, este plăcut şi înaintea celor ce sunt ai Lui.
Şi când o hotărâre este luată de către fraţi, potrivită cu voia Domnului, Duhul Sfânt o binecuvântează cu roadele sfinte şi cu urmările frumoase.
14 - Când gândurile noastre sunt curate înaintea lui Dumnezeu,
când intenţiile noastre sunt bune,
când umblarea noastră este în lumină, ascultarea noastră în adevăr şi părtăşia noastră în dragoste,
- atunci orice vorbire a noastră va fi ascultată cu plăcere de întreaga adunare, şi orice vorbă a noastră va fi cu har, dreasă cu sare, ca să dea har celor ce o ascultă.
15 - Când un vorbitor este plin de Duhul Sfânt, el oricând va vorbi, va avea un cuvânt de zidire pentru fiecare ascultător.
Atunci oricât va vorbi, nu va obosi pe nimeni din cei ce-l ascultă.
Atunci orice va vorbi el, va fi de la Duhul Sfânt pentru toţi şi atunci oricine ne va asculta, va fi aprins de Focul Ceresc.
16 - O, cât de puţine sunt vorbirile despre care întreaga adunare să spună că a fost plăcută şi hrănitoare pentru toţi. Şi cât de puţini sunt vorbitorii la care totdeauna cei adunaţi ascultă cu plăcere şi se întorc zidiţi de vorbirea lor.
O, cât de puţini sunt în adevăr acei vorbitori binecuvântaţi la care ai alerga şi bolnav să-i auzi. Şi la care ai sta şi flămând să-i asculţi.
17 - Şi aceasta numai pentru că marea mulţime a celor care se grăbesc să vorbească, nu se grăbesc să se roage. Şi pentru că ei n-au ce să-I mai spună Domnului în rugăciune de aceea nu mai au nici ce să le spună fraţilor în vorbire.
Pentru că ei doresc aşa de puţin să stea în faţa Domnului în genunchi, de aceea şi oamenii doresc aşa de puţin să-i vadă stând în faţa lor în picioare.
18 - Frate bătrân de ani şi grăbit la vorbă, - cum poţi tu oare să te întrebi de ce nu te doreşte nimeni să vorbeşti în adunare,
de ce te opresc fraţii de la cuvânt,
de ce te trag de mânecă să încetezi
şi de ce se mişcă nerăbdători pe scaune, ori se ridică să iasă, - când tu nu încetezi cu toate acestea să vorbeşti?
19 - Sunt ani de zile, poate zeci de ani, de când tu n-ai spus fraţilor decât aceleaşi predicuţe slabe pe care ascultătorii tăi le-au tot auzit de sute de ori - mereu aceleaşi, fără nici o căldură, fără nici o putere, fără nici o hrană...
Cum poţi fi atât de orb ca numai tu să nu vezi ceea ce văd şi copiii?
Cum poţi să fii atât de nesimţit ca numai ţie să nu-ţi pese nici de ceea ce s-ar ruşina şi locul pe care stai?
Când oare vei înţelege că tu trebuie să te schimbi şi nu alţii?
20 - Frate tânăr de azi, şi sfios la cuvânt,
învaţă din aceste adevăruri Dumnezeieşti cât de mare lucru este la un propovăduitor al Cuvântului lui Hristos, trebuinţa de a fi un om al rugăciunii adânci, însoţită de post, de smerenie, de curăţie, de evlavie.
Pătrunde-te scump frate tânăr de aceste haruri cereşti, veghează în practicarea lor, până vei deprinde gustul, până le vei descoperi puterea şi până le vei dobândi harul.
Domnul să ţi le dea.
Amin.