S-au dus demult
Traian Dorz - Hristos - Învierea noastră
S-au dus demult cocorii voioaselor cântări
spre cine ştie care îndepărtate zări
al Crivăţului aspru răsuflu i-a împins
c-o prea grăbită iarnă în prea pustiu cuprins.
S-au dus... şi ce tăcere solemnă a rămas
de nu s-aude numai al lacrimilor glas
s-au dus... şi-atâta vreme de-atuncea aşteptăm
senina lor ivire din nou s-o-ntâmpinăm
s-au dus, dar din lumina înaltului hotar
o altă Primăvară ni-i va aduce iar
şi iarăşi vor fi zile şi nopţi ca-n vremea când
puteam cânta cu lacrimi sau lăcrima cântând.
O, nu regret tăcerea de azi, căci fără ea
ar fi lipsit atâta lumină-n viaţa mea
că-n focul încercării tăcut şi lung şi-amar
mi s-a făcut hotarul cunoaşterii mai clar
mi s-a zidit statornic iubirea sănătos
mi-a căpătat Frumseţea contur armonios
şi limpede-Adevărul cu orizont divin
mă-ndrumă-acum pe-o cale de nesfârşit senin.
Dar uneori mi-e parcă atât de dor să cânt
ca-n marile zădufuri de-un val dorit de vânt
mergând fără cântare de-atât amar de drum
mi-atât de dor de-o clipă de dragoste acum.
- O, vino Primăvară, alungă Iarna iar
fă să-nceteze ploaia şi vântul ei amar
fă să se-mbrace câmpul în florile-argintii
fă glasul turturicii să zboare prin câmpii
fă grâul să rodească sub soarele voios
fă viile-nflorite să-mprăştie miros
să vină iar cântarea în dragul ei hotar
să-i revedem cocorii ivindu-ni-se iar!