Să am totdeauna o teamă
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Dar nu pot să nu-mi aduc aminte, Preaiubitule, nu pot...
2 - Iartă-mă că în cele mai fericite clipe ale bucuriei noastre nu pot totuşi să-mi ascund ranele şi să-mi tăinuiesc de Tine suferinţele mele.
3 - Tu trebuie să mi le cunoşti pe toate acestea spre a-mi înţelege marea mea stăpânire şi nesăturarea de Tine, acum când Te am aici în casa mamei mele.
4 - Nu pot să uit acele vremuri când căutam semnul sufletului ca să scap de foamea şi de setea trupului meu...
5 - Dar îndată ce ochii trupului meu se închideau, uitând, - mi se deschideau ochii sufletului amintindu-şi.
6 - Nu pot să uit cum vedeam atunci numai pâini albe mari, moi, calde şi multe...
7 - Numai ape limpezi, răcoroase, adânci şi vii...
8 - Toate pâinile şi toate izvoarele pe care le văzusem, veneau dintr-o dată cumplit de îmbietor spre mine.
9 - Şi când să mănânc... şi când să beau, - cu foamea şi setea nebună ce mă chinuiau, - mă trezeam zvârcolindu-mă pe aceleaşi scânduri goale, lângă acelaşi castron gol, într-un pustiu şi mai sec şi mai uscat şi mai înspăimântător.
10 - Nu pot să uit cât de îndeajuns am postit eu atunci când îmi erai atât de departe de părea că nici nu mai eşti!
11 - O, Nedespărţitule Scump al fericirii mele, de acum iartă-mă când nu-mi pot ascunde de Tine ranele trecutului meu. Când nu-mi pot tăinui de Tine suferinţele singurătăţii mele
şi iartă-mă când lângă Tine, nu pot posti.
12 - A suferi înseamnă a trăi şi a umbla prin toate adâncimile vieţii.
13 - Revenirea la viaţă, ieşind din adâncimile suferinţei, îmi descoperă cu adevărat bucuria de a trăi.
14 - Suferinţele sunt necesare credinţei, după cum despărţirile sunt necesare iubirii.
15 - Niciodată n-am ştiut cât de mult îmi iubesc ţara mea decât după o pribegie departe de hotarele ei scumpe.
16 - Şi niciodată n-am ştiut cât de drag îmi eşti Tu, ca după ce am trăit o parte de vreme departe de Tine.
17 - Nici ce fericit este zâmbetul n-am ştiut, decât după un plâns îndurerat.
18 - Numai vremea despărţirii să nu ţină prea mult. Numai depărtarea să nu fie prea mare. Numai plânsul să nu fie prea lung.
19 - Pentru că de unde ies prea multe lacrimi rămâne sufletul prea uscat. Şi ceea ce plătesc cu un preţ prea greu, nu-mi mai pot aduce o bucurie neumbrită.
20 - Dumnezeul meu, Tu ai grijă întotdeauna de aceasta, dar eu nu întotdeauna o am.
21 - Dumnezeul meu, Tu cunoşti vremea fiecărui lucru, dar eu nu întotdeauna o cunosc.
22 - Dumnezeul meu, Tu îmi trimiţi întotdeauna la timp prilejul fericit, dar eu nu întotdeauna îl văd.
Şi mai ales nu ştiu totdeauna să-l folosesc.
23 - Preaiubitul meu, Te rog nu mă lăsa să mai cred tot în robie şi după ce Tu mi-ai dăruit eliberarea.
24 - Nici să stau tot în umbră şi după ce ai răsărit Tu Soarele meu.
25 - Nici să trăiesc tot în amărăciunea depărtării - şi când Tu Preaiubitul meu eşti chiar aici lângă mine.
26 - Dar nu mă lăsa nici în bucuria uşuratică şi nebună a mă crede ce nu sunt încă.
A mă lăuda încă cu ceea ce încă nu am.
Sau a mă socoti că am şi biruit când lupta cea mai mare abia de acum încolo urmează...
Da, abia de acum încolo!...