Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.
Domnul nostru Isus Hristos Se găsea acum numai cu cei unsprezece ucenici rămaşi credincioşi până la sfârşit.
Iuda plecase, plin de Satana, să-şi ducă la îndeplinire planul ucigaş al vânzării.
Petru fusese înştiinţat despre lepădarea pe care avea s-o facă şi el, peste câteva ceasuri, la a doua cântare a cocoşului.
Iar ceilalţi fuseseră şi ei înştiinţaţi că de frică vor fugi şi Îl vor părăsi lăsându-L doar Singur pe Domnul (Matei 26, 31-35; Marcu 14, 27).
Era un ceas nespus de greu şi nişte cuvinte nespus de grele.
Ceea ce vedeau, ceea ce auzeau, dar mai ales ceea ce presimţeau ucenicii Domnului în clipele acelea, le umplea sufletul de durere, ochii de spaimă şi inimile de tulburare.
Prin astfel de clipe nu mai trecuseră niciodată.
Astfel de stări nu mai întâlniseră niciodată până acum.
Prin primejdii mai trecuseră, în stări grele mai fuseseră şi altădată. Dar atunci Mântuitorul le vorbise cu totul altfel decât acum. Atunci totul trecuse repede.
Acum totul se prelungea plin de mâhnire atât de mult...
Domnul Isus le-a văzut inimile tulburate şi ştiind bine prin ce vor avea să treacă, începând din seara aceasta şi până la sfârşit, le-a insuflat acel curaj, le-a făcut acea făgăduinţă şi le-a zidit acea temelie prin care nimic să nu-i poată zdruncina niciodată:
Să nu vi se tulbure inima, aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine...
Când inimile se tulbură, - credinţa care în inimă locuieşte, se prăbuşeşte şi ea şi se pierde.
Într-o inimă tulburată totul se răstoarnă şi se dărâmă. Toate uşile i se rup ca mânate de furtună şi toate ferestrele se sparg.
Într-o astfel de inimă, fără uşi şi fără ferestre urlă apoi toate spaimele şi pătrund toate duhurile nimicitoare.
O, cât de mari nenorociri au venit totdeauna în marile primejdii ale oamenilor, tocmai în cele mai grele şi hotărâtoare clipe din partea unor inimi tulburate, înspăimântate, pierzând multe prilejuri şi multe vieţi.
Domnul Isus ne-a spus că totdeauna când începe să ni se tulbure inima, să avem credinţă în Dumnezeu şi să avem credinţă în El.
Ce înseamnă asta?
Înseamnă că în faţa unei primejdii mai mari decât puterea noastră, să ne ridicăm într-un salt suprem, cu credinţă şi mare nădejde, gândul şi privirea noastră spre Dumnezeul Cel Viu şi Hristosul Cel Biruitor,
a cărui putere este nespus mai mare decât valurile mării înfuriate
şi a cărui Prezenţă este lângă noi, mai aproape decât primejdia ameninţătoare
şi a cărui iubire vrea să ne vină în ajutor, ori mărind puterea noastră spre a birui vrăjmaşul de care ne temem, ori micşorând primejdia sau chiar înlăturând-o de tot.
Când vine gândul credinţei puternice în inimă, ea nu se mai tulbură, ci se linişteşte dintr-o dată şi toată,
dar când locuieşte în inimă statornica încredere, atunci ea stă veşnic netulburată de nimeni şi de nimic.
şi trebuie să ne rugăm cu atât mai mult cu cât primejdiile care ne pot tulbura inima sunt mai multe. Şi cu cât ştim cât de slabă ne este nouă inima şi cât de gata ne este ea, să se tulbure la cea dintâi veste de primejdie, la cea dintâi ameninţare, la cea dintâi încercare.
O Doamne Dumnezeul nostru,
Îţi mulţumim pentru adevăratele Tale făgăduinţe, puternice, apropiate şi binefăcătoare.
Şi pentru puternicul Tău ajutor cu care eşti gata să ne aperi totdeauna, când suntem în primejdie. Sau când ne pregăteşti să trecem prin ea.
Te rugăm Atotputernic Dumnezeul nostru, ai milă de noi toţi atunci când din pricina prea multor vrăjmaşi, sau prea multor lovituri, inimile noastre încep să se tulbure pierzându-şi credinţa în Tine şi în Biruitoarea Ta Venire.
Îndură-Te atunci de noi Doamne şi trimite-ne puternic în inimă Duhul Tău, care prin credinţa în puterea şi în ocrotirea Ta, să ne umple inimile din nou de curaj şi de liniştire.
Pentru ca astfel întăriţi să nu fim fricoşi, ca să ajungem nişte slugarnici şi nişte vânzători de fraţi, ori nişte dezertori din oştirea Ta sfântă şi biruitoare.
Ci păstrează-ne inimile totdeauna netulburate, în orice loc ne-ai duce, în orice stare ne-ai lăsa şi orice primejdii ar fi să vină peste noi.
Amin.
+
Mai bine sufletul din trup nevinovat să-ţi iasă
decât să scoţi din gura ta, o vorbă mincinoasă.
+
Rugăciunea care omul numai pentru el şi-o spune
şi nu pentru tot poporul, - aia nu e rugăciune.
+
Până sufletu-i smerit, ţine Sfânta Lege
când ajunge îngâmfat, n-o mai înţelege.
+
Fiecare întâmplare minunată, - e un nor
după care se ascunde Dumnezeul Iubitor.