Salvator şi salvare
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Dacă atunci când păcatul a ajuns general, nu se găseşte nimeni care să-şi simtă răspunderea pentru starea şi pentru viitorul tuturora - atunci nu mai poate fi nici o salvare.
Lucrurile de care trebuie să-i fie cuiva ruşine, sunt cele care îl duc mai curând şi mai sigur la nimicire.
Şi pe un om şi pe un popor.
2 - Un conducător conştient al unei familii, al unei adunări, al unui popor, - nu trebuie să poată sta liniştit niciodată când familia lui şi poporul lui stă rău în felul acesta.
Ci oricât ar fi el în primejdie din toate părţile, fie dinăuntru fie dinafară,
salvatorul acela trebuie să-şi simtă întreaga conştiinţă a răspunderii sale pentru starea şi pentru salvarea acelora în fruntea cărora este pus.
3 - Până se mai găseşte un salvator, poporul nu-i pierdut, adunarea nu-i nimicită, urmaşii pot nădăjdui:
Vai de poporul care n-are în sânul său nici un viteaz înţelept şi curajos, care în momentul greu să ştie să poată ieşi în frunte spunând:
- Veniţi după mine!
4 - Sunt uneori vremuri de mari ispitiri şi de mari căderi între credincioşii Domnului.
Vin uneori valuri de slăbiciuni şi de întunecime duhovnicească peste toată faţa unor luminători ai adunării Domnului,
cum vin eclipsele peste faţa strălucită a soarelui şi a lunii.
Să ne rugăm puternic ca aceste vremuri grele să nu vină niciodată. Sau dacă vin, să treacă repede.
5 - În mod normal, aceşti luminători ai Domnului trebuie să strălucească totdeauna. Dar câteodată şi ei se umbresc.
Umbrirea trecătoare nu-i anulează, dar îi întunecă.
Ce dureros este atunci, după cum stă scris: Dacă lumina din tine este întuneric - cât de mare trebuie să fie întunericul!
6 - Cel mai greu lucru este atunci nu că cineva sau ceva este umbrit
- ci că acel cineva şi acel ceva nu vrea să se recunoască umbrit.
Fiindcă el în sinea sa, se crede că tot nu este aşa.
7 - Una din cele mai mari nenorociri atunci când cineva stă rău - este că el nu-şi dă - sau nu vrea să-şi dea seama, de adevărata lui stare.
Şi de aceea nici nu crede şi nici nu primeşte mustrările şi îndemnurile dinafară, ale acelora ce văd eclipsarea lui, de către un păcat.
Sau şi de către mai multe.
8 - Niciodată, noi cei care vedem ceva mai mult sau mai larg decât alţii, nu vom scăpa de răspunderea pentru păcatele lor.
Putem spune dacă suntem nepăsători sau necinstiţi, - cum a pus Cain:
- „Ce-mi pasă mie, ce vină am eu că ei sunt aşa?”
- Dar dacă vom fi cinstiţi înaintea lui Hristos, ne vom simţi şi noi vinovaţi de fiecare păcat al celorlalţi. Fiindcă dacă într-adevăr noi ne-am fi făcut toată datoria noastră faţă de cei care au căzut, poate că ei n-ar fi ajuns aşa.
9 - Drag suflet depărtat... Numai Singur Dumnezeu te ştie cât de departe spre pierzare au ajuns paşii tăi - şi s-au prăbuşit gândurile tale.
Poate că te găseşti abia la un pas de moarte, de iad, de ruşinea şi căderea veşnică...
Trezeşte-te, cercetează-te, îngrozeşte-te!
10 - Poate că un păcat, sau mai multe, te-au cuprins şi te-au înstrăinat cu totul de lăcaşul şi de adunarea Domnului.
Poate că ani de zile n-ai mai mers la biserică, la adunare, la fraţi - sau poate nici la rugăciune în odăiţa ta, dincolo, singur...
Trezeşte-te, cercetează-te, îngrozeşte-te - înainte de-a fi prea târziu.
11 - Poate că peste Biblia ta şi peste cartea ta de cântări, s-au aşezat straturi multe de praf.
Iar peste sufletul tău poveri multe de păcate.
Alergând după deşertăciuni şi ispite lumeşti ai uitat sfintele cărări ale Domnului pe care mergeai cândva şi tu cântând... şi de pe care te întorceai atât de fericit...
Unde este acum fericirea ta de atunci?
O, dacă te-ai putea trezi şi întreba astfel!
12 - Acolo unde odată a ars puternic focul iubirii, uşor se poate aprinde din nou.
Aprinde-l iarăşi, - şi-l fă să ardă mai puternic.
Domnul tău şi fraţii tăi te cheamă şi te aşteaptă. Vino...
13 - Câtă vreme în mijlocul unui popor se mai găsesc o parte de suflete credincioase, care se roagă lui Dumnezeu şi ţin legătura cu El prin ascultarea împlinitoare a Voii Sale,
această rămăşiţă binecuvântată de credincioşi este mijlocul binecuvântat şi salvator pentru care Dumnezeu are milă de întreg poporul acela.
14 - Oricât de mari ar fi greşelile unui popor şi ale conducătorilor lui,
pentru rugăciunile acelora buni, Dumnezeu nu-Şi depărtează bunătatea Sa de la toţi.
Ci le reînnoieşte iarăşi mila Sa şi ajutorul Său.
15 - Bunătatea lui Dumnezeu a avut mare grijă ca sămânţa aceasta sfântă, să nu piară cu totul niciodată din mijlocul nici unui popor.
Această rămăşiţă a fost mereu salvarea tuturor celorlalţi între care i-a păstrat Dumnezeu.
16 - Din pricina rămăşiţei credincioase, Dumnezeu Se va îndura de întreg poporul căzut, fiindcă credincioşii sunt conştiinţa naţiunii lor. Acei care nu-i lasă pe ceilalţi în pace să piară în păcatele în care zac.
Ci le strigă mereu Cuvântul lui Dumnezeu: „Sculaţi-vă şi binecuvântaţi pe Domnul”...
17 - Fraţii mei, să facem şi noi la fel: din dragostea de Dumnezeul nostru şi din dragostea de poporul nostru, - să nu tăcem.
Să strigăm mereu la semenii noştri, la consătenii şi la concetăţenii noştri, - până ce se vor trezi şi ei, să-L binecuvânteze pe Dumnezeu,
ca şi Dumnezeu să binecuvânteze tot mai mult pe poporul nostru şi pe conducătorii lui.
Ce fericită este salvarea - când este a tuturor.
18 - Ce minunat este atunci când dragostea lui Hristos găseşte în mijlocul unui popor suflete de jertfă şi de rugăciune,
suflete care să nu facă aceste lucruri doar de formă sau dintr-o datorie greoaie
- ci dintr-o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu - şi faţă de ai lor.
Jertfele şi rugăciunile unor astfel de suflete, nu vor fi niciodată în zadar.
19 - Închinătorii de formă, - nu vor şti niciodată ceea ce doreşte Dumnezeu.
Ei nu vor înţelege niciodată ceea ce aşteaptă Hristos.
Nu vor simţi niciodată ceea ce caută Duhul Sfânt: fiorul inimii,
simţul răspunderii,
bucuria salvării.
Aceasta o simt numai închinătorii şi luptătorii adevăraţi.
20 - Cine L-a înţeles vreodată pe Hristos acela a înţeles că mai presus de orice, El caută şi aşteaptă şi doreşte şi vrea numai acestea de la noi, din primul şi până în ultimul rând,
- fiorul inimii iubite şi iubitoare,
- simţul răspunderii pentru mântuirea tuturor
- şi bucuria cea nespus de mare a salvării chiar şi numai a unui singur suflet de la pierzare - când nu poţi şi nu poţi mai mult.
O Doamne, dăruieşte neamului nostru trupesc şi sufletesc mulţi-mulţi astfel de salvatori.
Amin.