Semnele unui trimis al lui Dumnezeu

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el”.

„lată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe niște preoți și leviți să-l întrebe: Tu cine ești? El a mărturisit și n-a tăgăduit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Și ei l-au întrebat: «Dar cine ești? Ești Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Ești proorocul?» Și el a răspuns: «Nu» ”.

,,Și Ioan zicea lui Irod: «Nu-ți este îngăduit să ții pe nevasta fratelui tău! ». Irodiada avea necaz pe Ioan și voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt; îl ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 și In 1, 19-21: Mc 6, 18-20).

Slăvit să fie Domnul!

S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.

Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noștri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă și ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Și ne întoarcem din locul acesta atât de fericiți și vom duce și la ceilalți dragi și scumpi ai noștri, de pe meleagurile noastre, veștile scumpe ale unei duioase dragoste și părtășii frățești în care ne-am obișnuit și ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăț.

Dragii noștri! Poate nu ne-am gândit și nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunții celor dragi ai noștri s-a potrivit tocmai la sfârșitul lunii august, la sfârșitul lunii acesteia, când ne amintește Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârșitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăț de la sfârșitul lunii august. Se sărbătorește mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Și fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viața acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toți proorocii, cel mai mare dintre cei născuți din femei.

N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus.

Scumpii mei frați, acest om a fost trimis de Dumnezeu ca să mărturisească despre Lumină. A fost trimis ca martor, să mărturisească despre Lumină.

Vorbim cu drag despre oamenii aceștia; vorbim cu atâta respect și cinste, și dragoste despre ei, pentru că ei au fost aceia de care S-a folosit Dumnezeu atât de mult. Când a făcut Dumnezeu lumina, a fost cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu. Și a văzut că lumina era bună. Și-a fost o seară și-a fost o dimineață. Asta a fost ziua cea dintâi. Ce a fost oare înainte de a fi lumină? Pământul era pustiu și gol. O pustietate stearpă, plină de întunecime, o groază și-un dezastru... Ce poate să fie acolo, într-un pustiu care este lipsit de lumină? Ți-ar fi scârbă și groază să treci, și în zilele noastre, printr-un loc care-i lipsit de lumină, în care nu există nici un strop de lumină, care este numai pustietate și numai golătate.

Dar Dumnezeu a făcut lumina. Ce frumoasă-i lumina! Ce scumpă-i lumina! Înainte de a fi lumină nu era viață. Înainte de a fi lumină era moarte, nu era nimic. Dar după ce a fost lumină, apoi a venit viața, apoi a venit rodirea, apoi a venit puterea, în urma luminii. Căci în lumină este putere și viață, și rodire. Și unde nu-i lumină nu există nici viață, nu există nici putere, nu există nici rodire.

Lumina era în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Și-atunci, chiar dacă era lumina în lume, oamenii, săracii, umblau tot în întuneric.

Dumnezeu S-a gândit să trimită un om, să le spună: „Oamenilor, nu mai stați la întuneric! Uitați-vă... Lumina! Veniți la Lumină! Primiți Lumina: Credeți în Lumină și veți primi, împreună cu Lumina, și viața, și puterea, și rodirea”.

„A venit un om trimis de Dumnezeu”. Ne mirăm când citim aceste cuvinte. Dar câți oameni erau atunci, pe vremea lui Ioan Botezătorul? Câți oameni nu erau pe vremea aceea! Nu erau ei trimiși de Dumnezeu? Ei au uitat că-s trimiși de Dumnezeu. Ei nu mai erau trimișii lui Dumnezeu. Aveau toți ocupațiile lor, aveau toți slujbele lor, aveau toți serviciile lor, căutau toți foloasele lor. Și de aceea Dumnezeu a trimis un om special, anume, fără o altă ocupație, ca să mărturisească despre Lumină.

Slavă Ție, Doamne! Mare lucru și mare binecuvântare, când trimite Dumnezeu un om al Lui, când trimite Dumnezeu un trimis al Lui. Dacă lumina este de valoare, dacă lumina este scumpă, dacă lumina este de preț - și nu putem spune cât e de scumpă lumina -, apoi, iubiții mei frați, când trimite Dumnezeu un om al Lui, special, care să mărturisească despre Lumină, omul acesta nu-i de mai puțină valoare decât Lumina însăși. Ioan Botezătorul a fost acela: trimisul lui Dumnezeu care să mărturisească despre Lumină.

Am vrea, cu prilejul acesta binecuvântat, să ne uităm la viața acestui trimis al lui Dumnezeu și să învățăm și noi ceva din viața acestui mare om al lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem și de la nunta aceasta cu ceva în sufletele și în inimile noastre, că avem atâta nevoie! Au fost mâncăruri pe toate mesele... N-am venit pentru ele, iubiților! N-am venit pentru ele... Am venit să-i vedem pe cei doi tineri ai noștri dragi. Am venit mai mult pentru că știam că ei Îl caută pe Iisus la această nuntă. Pentru El am venit. Pentru El ați venit. Și dacă am venit fiecare pentru El, avem fiecare nevoie de hrana aceea pentru sufletele noastre pentru care am venit și pentru care ni s-a părut doi pași până aici. Da, fiindcă dragostea este aceea care scurtează toate distanțele (...).

„A venit un om trimis de Dumnezeu.” El a venit ca martor, să mărturisească despre Lumină. Când au venit trimișii ca să-l întrebe: „Cine ești? De ce spui? De ce mărturisești? Ce putere ai? Ce drepturi ai? Ești prooroc? Ești Hristos? Cine ești?” El a spus: „Nu-s nimic. Nimic nu sunt! Nu sunt nici prooroc. Nu sunt nici Hristos. Nu sunt nici Ilie. Nu sunt nimic. Nimic nu sunt...”. Ce putem noi să vedem din viața acestui mare om al lui Dumnezeu? O pildă adâncă de smerenie! Am vrea să nu uităm lucrul acesta. Nu era el nimic? N-a spus Domnul Iisus despre el lucruri mari și foarte mari? Nu: el, în ochii săi, nu era nimic. Pentru el, Hristos era Acela pe care trebuia să-L arate, trebuia să-L înalțe. „Ioan nu-i nimic. Eu nu sunt nimic. Sau... la urma urmei... un glas care se stinge într-un pustiu: «Pregătiți calea Domnului»”. Nu putea el să spună atunci: „Da, eu sunt cel mai mare dintre toți proorocii! N-a fost nimenea ca și mine!”? Nu putea el să spună: „Eu sunt Înaintemergătorul lui Hristos!”? Nu putea el să spună: „Eu vin în duhul și în puterea lui Ilie”? „Nu! Eu nu-s nimic...”.

Să nu uităm acest lucru, iubiții mei frați! Un trimis al lui Dumnezeu are semnul acesta: smerenia. Smerenia adâncă s-a văzut la acest om trimis de Dumnezeu. Smerit. El... „nu-i nimic”. El a trăit o viață sfântă. El a trăit o viață despre care a trebuit să spună Irod: „El este un om neprihănit și sfânt”. Am vrea să nu uităm lucrul acesta: un om al lui Dumnezeu va avea semnele acestea. În primul rând, va avea smerenia.

Dacă priviți la David de altădată, și el zice: „Nu! Eu sunt un purice; eu sunt un câine mort. Saul este unsul Domnului. Eu nu sunt”.

Dacă priviți la marele apostol al neamurilor, el spune: „Petru, Iacob și Ioan sunt stâlpii Bisericii. Pavel nu-i nimic; e o stârpitură; e cel dintâi dintre păcătoși”. Cine a lucrat ca el, ca Pavel? El „n-a fost nimic”...

Duhul smereniei i-a însoțit pe oamenii cei trimiși de Dumnezeu, pe oamenii mari al lui Dumnezeu. Numai oamenii cei mari ai lui Dumnezeu au simțit că sunt nimic în ochii lor. Și totuși ei L-au înălțat pe Dumnezeu atât de mult...

Priviți în pustia Iudeii un om sărman... un călugăr... un pustnic... un sihastru... un om sărac, îmbrăcat într-o haină de păr de cămilă. Vara n-avea cămașă pe sub ea. Ce-nseamnă să porți o haină de păr de cămilă și să n-ai cămașă pe sub ea? Sfântul lui Dumnezeu... trimisul lui Dumnezeu... Și noi avem atâtea haine și mâncăruri alese, și mese atât de scumpe, și așternuturi așa de moi... Trimisul lui Dumnezeu stă într-o haină aspră, de păr de cămilă.

Toată vara îl ardea dogoarea soarelui, iar iarna era numai cu acea hăinuță; cu aceeași era îmbrăcat. Acolo trăia în post; acolo trăia în rugăciune. Acolo trăia... Dar acest om a avut o putere nemaipomenită. A avut o îndrăzneală sfântă nemaipomenită. Acest om are o îndrăzneală să-i spună lui Irod așa: „Nu-ți este îngăduit să ții pe nevasta fratelui tău”. Și-i vorbea cu atâta putere, încât Irod se cutremura. Stătea în cumpănă și nu știa ce să facă; și-l asculta cu plăcere pe sfântul, pe trimisul lui Dumnezeu.

Ce mărturie avea omul acesta din partea celui mai mare om din țară! Se spune: „Irod se temea de el, pentru că știa că este un om neprihănit și sfânt”. Pe lângă smerenia lui adâncă pe care vedem că l-a însoțit în toată viața lui, mai vedem viața lui sfântă. Din viața aceasta sfântă, trăită cu Domnul, îi venea o putere extraordinară și o îndrăzneală nemaipomenită, ca să mărturisească până în fața celui mai mare om din țară: „Nu-ți este îngăduit să trăiești în fărădelege!”

Noi... de atâtea ori ocolim atâtea lucruri. N-avem curajul. N-avem îndrăzneala. De ce n-avem curajul, de ce n-avem îndrăzneala, iubiților? Curajul și îndrăzneala lui Ioan veneau dintr-o viețuire cu Domnul. De acolo primea el puterea aceasta, pentru că trăia o viață sfântă. Pentru că, după ce era smerit în fața lui Dumnezeu, după ce era smerit în ochii săi, după ce se purta cu sfințenie în fața lumii, o, Duhul Sfânt îi dădea această dovadă și această putere, ca să aibă același curaj, să aibă aceeași îndrăzneală sfântă, să strige după păcat; să vorbească împotriva păcatului oriunde era el: „Nu-ți este îngăduit!” Irod se cutremura și se gândea: „Are dreptate omul acesta. Omul acesta-i sfânt. Omul acesta-i neprihănit. Omul acesta este omul lui Dumnezeu. Eu sunt ticălosul. Eu trebuie să mă întorc. Eu trebuie să las păcatele mele. Eu trebuie să las starea mea, pentru că altfel mă va ajunge nenorocirea. Omul acesta are dreptate.” Și se gândea așa, cutremurându-se.

Gândindu-se așa, căuta să-și schimbe oarecum felul lui de viață. Și Irodiadei, care era lângă el, i se destăinuiește [prin] aceste cuvinte: „Iată, m-a cutremurat ceea ce spune omul acesta al lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem cumva. Tu va trebui să pleci la bărbatul tău. Tu va trebui să te duci la soțul tău legitim. Noi nu mai putem să stăm împreună. Eu nu pot să stau așa. M-așteaptă judecata lui Dumnezeu și pierzarea de la Dumnezeu.”

Atât i-a trebuit: să-și destăinuiască frământările lui Irodiadei, pentru ca apoi el să fie căzut din starea aceea, să nu se mai cutremure mai mult și să nu asculte mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu. Irodiada avea necaz pe Ioan din pricina aceasta și căuta să-l omoare, dar nu putea. Nu putea, fiindcă Irod se temea de el. Irod, cel cu toate puterile, Irod, cel cu toate prieteniile, Irod, cel cu toate drepturile. Și Ioan fără de nimic, fără nici o putere, fără nici un drept. Irod se temea de el. De unde, fraților, era la Ioan acea putere? Dintr-o viață sfântă și neprihănită, dintr-o trăire sfântă cu Dumnezeul lui.

O, frații mei dragi! Am vrea să scoatem [la vedere], din viața acestui om trimis de Dumnezeu, aceste patru lucruri: o smerenie adâncă; o trăire sfântă; o îndrăzneală sfântă; și, în urma lor, o mărturie din partea celor din afară: „El este un om neprihănit și sfânt”. Acela e trimis de Dumnezeu. Acela e martorul Luminii.

Priviți, iubiților, și însușiți-vă aceste semne ale oamenilor care sunt trimiși de Dumnezeu! Poate și în viața frățiilor voastre a venit câte un om. Poate și în biserica frățiilor voastre a venit un om. Poate și în adunarea frățiilor voastre a venit câte un om. Și a spus că e trimis de cineva. Poate că a spus că-i trimisul lui Dumnezeu. Poate că a spus că e trimis să mărturisească despre Lumină. Iubiții mei frați și scumpe surori! Priviți-l întotdeauna pe cel care vine în adunarea, în biserica, în casa, în familia din care faceți parte și cercetați-i semnele!

Ești trimisul lui Dumnezeu? Unde-ți este smerenia? Un trimis al lui Dumnezeu „nu-i nimic”. Un trimis al lui Dumnezeu nu se laudă pe sine. Un trimis al lui Dumnezeu este aplecat și smerit întotdeauna. Ești trimisul lui Dumnezeu? Unde-ți este viețuirea sfântă din Dumnezeu? Dacă ai viețuirea aceasta sfântă din Dumnezeu, dacă ai duhul acela al smereniei lui Dumnezeu, noi credem că ești trimis de Dumnezeu. Dar dacă-ți lipsește duhul smereniei, dacă-ți lipsește viețuirea sfântă după voia lui Dumnezeu, dacă-ți lipsește îndrăzneala sfântă, care vine dintr-o putere pe care ți-o dă trăirea cu Dumnezeu, dacă n-ai o bună mărturie din partea mai-marilor norodului, tu nu ești trimis de Dumnezeu. (s.n.)

Domnul Iisus a spus așa odată: „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” N-a fost nimeni care să poată spune nici în templu, nici în oraș, nici în piață, nici nicăieri, n-a fost nimeni care să poată spune: „Ai păcat!” N-a fost nimeni. „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Meu”.

Din vremurile noastre, mi-aduc aminte de un om al lui Dumnezeu despre care s-a putut spune așa; care a putut să spună așa în biserica lui, în adunarea lui, în satul său, în ulițele pe care umbla: „Cine dintre voi mă poate dovedi că am păcat? Întrebați primarul satului, întrebați paznicul câmpului, întrebați miliția, întrebați pe cine veți vrea. Și dacă va putea cineva să dovedească că am o fărădelege, că am un păcat, sunt gata să mă plec.”

O, ce rari sunt oamenii care pot să dea o astfel de mărturie! Pentru care pot să dea cei din afară o astfel de mărturie despre ei! Aceștia sunt trimișii lui Dumnezeu! Cât de rari sunt astfel de oameni! Cât de rari sunt trimișii lui Dumnezeu... Și, cu cât sunt mai rari, ei sunt mai scumpi, dragii mei. Prețuiți-i pe oamenii aceștia care sunt trimiși de Dumnezeu. Iubiți-i pe oamenii aceștia care sunt trimiși de Dumnezeu. Ei sunt mai scumpi decât aurul. Ei sunt ca lumina ochilor lui Dumnezeu. Dumnezeu privește la ei cu atâta drag și cu atâta bucurie, și cu atâta cinste... Da. Prețuiți-i și-i urmați pe aceia care sunt trimișii lui Dumnezeu, pe aceia care poartă semnele unui trimis al lui Dumnezeu.

Dar nu-l primiți pe acela care nu are semnele acestea. Nu-i ascultați pe aceia care nu au semnele unui trimis al lui Dumnezeu.

De-atunci e mult... Vremile s-au scurs... Ioan a mărturisit despre Lumină. Nu numai despre lumina soarelui, fără de care ar fi moartă toată omenirea și toată viața. Ioan a mărturisit despre Lumina cealaltă, despre Lumina care este Hristos; despre Soarele vieții, despre Soarele neprihănirii.

Dacă pe pământul acesta nu avem viață și rodire fără soarele care încălzește pământul, apoi, în lumea sufletească, în partea spirituală, nu mai există nici viață, nici rodire fără Soarele care este Hristos. Ioan a venit să arate această Lumină. Și a arătat-o așa cum n-a mai arătat-o nimeni.

De atunci, de demult... vremile s-au scurs. Au trecut o mie nouă sute șaptezeci și șapte de ani. În vremurile noastre, aproape, aproape, aproape de noi, a venit un om trimis de Dumnezeu. Îl știți fiecare. Omul acesta a venit ca martor, să mărturisească despre Lumină. A venit un om trimis de Dumnezeu în Biserica noastră. A venit un om trimis de Dumnezeu în poporul nostru și în neamul nostru. Aici l-a trimis Dumnezeu pe acel om.

Am spus: pe vremea lui Ioan Botezătorul, nu erau oameni destui atunci? Nu era acolo Irod? Nu putea acelui om mare să-i încredințeze Dumnezeu mărturisirea despre Lumină? Nu! Pentru că trăia în stricăciune și-n păcat.

Și pentru mărturisirea Luminii se cere o viață sfântă, așa cum am spus. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „A vorbit Cuvântul Domnului lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustia Iudeii, pe vremea marilor preoți Ana și Caiafa”. Nu putea Dumnezeu să le vorbească lui Ana și Caiafa? Pentru ca ei să mărturisească despre Lumină! Nu! Ei aveau ocupații. Ei aveau altele. Și de aceea trebuia un om special trimis de Dumnezeu, numai cu acea însărcinare: să mărturisească despre Lumină. Un om special, un om deosebit.

Pe vremea Părintelui Iosif, nu-au fost atâția oameni în țara noastră? Nu au fost atâția oameni pe vremea aceea? Nici unul nu s-a găsit să poată fi însărcinat cu slujba aceasta, să mărturisească despre Lumină. Și a trebuit să trimită Dumnezeu un om special, să trimită Dumnezeu omul acesta slab, omul acesta mic, piticul acesta, omul acesta neînsemnat, omul acesta disprețuit, omul acesta neînțeles nici de unii, nici de alții, cu neputințe ale trupului, să-L vestească pe Iisus cel Răstignit; să ne arate nouă Lumina.

Era Lumina în țară; era Lumina în Biserică; era Lumina pretutindeni. Noi eram orbi. Noi ne duceam cu toții la pierzare. Noi trăiam în întuneric și în beznă. Noi eram aceia. Și atâția, și atâția... Și atunci Dumnezeu S-a folosit de acest om, de acest trimis al lui Dumnezeu, ca el să mărturisească despre Lumină.

El a strigat în țara noastră, el a strigat în Biserica noastră, el a strigat în poporul nostru: „O, iubiților, nu mai stați în întunericul acesta! Lumina e lângă voi. Priviți la Lumină! Veniți la Lumină! Credeți în Lumină și veți primi viață și veți primi putere! De ce stați fără putere, la întuneric? Ieșiți din beznă! Ieșiți din felul deșert de viețuire! Ieșiți din starea aceasta! Veniți la Hristos! El e Lumina care luminează pe orișice om venit în lume”.

O, glasul lui a avut atâta putere! El a fost acela care a fost atâta de smerit... Vedem în viața lui smerenia pe care o vedem în viața lui Ioan Botezătorul. Vedem în viața acestui om al lui Dumnezeu sfințenia pe care am văzut-o la Sfântul Ioan Botezătorul.

Vedem în viața acestui om trimis de Dumnezeu în vremurile noastre îndrăzneala aceea sfântă pe care am văzut-o la Ioan Botezătorul. Vedem în viața acestui om trimis de Dumnezeu o mărturie din partea celor din afară: „El a fost un om neprihănit și sfânt”. S-a folosit Dumnezeu de omul acesta ca să-l trimită aici, în mijlocul poporului nostru și în Biserica noastră. O, frații mei cei dragi! Aici a avut Domnul nevoie de un trimis al Lui și aici l-a trimis, și aici l-a pus.

Aseară era întuneric, nu ne vedeam aici. De luminile acestea acum nu avem nevoie, că este lumina soarelui. Dar aseară era întuneric și aveam nevoie de aceste lumini. Aveam nevoie, să putem vedea Cuvântul. Aveam nevoie, să ne vedem fețele, de care ne era atâta de dor, și să ne strângem cu lacrimi unii pe alții, să ne îmbrățișăm. Aveam nevoie de lumina aceasta. O, lumină care luminezi noaptea cortul acesta, dacă te-ai fi dus în altă parte, cortul acesta era lipsit de bucuria și de binecuvântarea aceea ca să vedem fețele fraților, ca să ne putem împărtăși un cuvânt din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar tu, lumină, care ai fost pusă în cortul acesta, ți-ai făcut slujba azi-noapte în cortul acesta.

Așa ai fost, Părinte Iosife! Dacă tu te-ai fi dus în altă parte să luminezi, o, cortul tău... o, templul tău... o, Biserica ta ar fi rămas fără de lumină. Dar tu ai luminat acolo unde te-a pus Dumnezeu ca martor, să mărturisești despre Lumină. El a fost un om trimis de Dumnezeu! Noi credem lucrul acesta, pentru că el a avut o trăire sfântă, a avut o bună mărturie din partea celor din afară. Și mărturia aceasta este dovada întâlnirilor noastre atât de dragi și-atât de scumpe. Sunt întâlnirile noastre cu lacrimi și despărțirile noastre atât de grele... V-am văzut cu atâta bucurie și ne despărțim cu atâta durere... Parcă lăsăm jumătate din inima noastră aici. Cine a făcut lucrul acesta? Hristos! Cine ni L-a arătat nouă pe Hristos? Părinții! Ei au fost luminătorii. Nu putem să-i uităm niciodată. Cine va înfrăți Lumina va înfrăți și pe martorul Luminii; va înfrăți și pe acela care ne-a mărturisit nouă despre Lumină.

[Așa cum] am vorbit... un pustnic în pustia Iudeii. Un om slab de post și de rugăciune. Acela-i sfântul, acela-i omul Tău, Doamne? Să nu aibă oamenii Tăi parte nici de-o mâncare bună, nici de-o haină, nici de-un așternut? Așa i-ai trimis Tu, Doamne, pe oamenii Tăi... Și oamenii lumii au parte de ospețe, au parte de petreceri, au parte de veselie.

Treziți-vă o clipă, să ne întoarcem fiecare cu gândurile noastre la palatul lui Irod. S-apropie sărbătoarea acelei nopți, poate de 28 august, când Irod își prăznuia ziua nașterii lui. Și dă un ospăț mai-marilor și boierilor, și curtenilor. Ce veselie la palatul lui Irod! Cât vin acolo! Câți se bucură acolo! Câți îl cinstesc acolo! Câți îl măresc acolo! Câți cântă acolo! Câți mănâncă acolo! Câți beau acolo!...

Unde ești tu, om trimis de Dumnezeu? Nu mai ești nici în pustia Iudeii. Întunericul nu te-a putut suferi. La închisoare! „Pune-l pe Ioan la închisoare! Să nu-ți mai tot bată capul.” Slăbit de post, slăbit de rugăciune, stă în genunchi și se roagă. Irod are toate puterile de partea lui.

„Ioan, tu pe cine ai?” „Am credința în Cel ce m-a trimis și am rugăciunea.” „Ce vei face tu, Ioane, cu credința și cu rugăciunea, când acela are atâta putere și acum e așa de mânios pe tine și poate să-ți facă orișice rău?” „Eu mi-am pus nădejdea, eu mi-am pus încrederea în Dumnezeul meu nu pentru viața aceasta trecătoare. Eu mi-am pus credința și nădejdea în Dumnezeul meu pentru viața de dincolo. Și rugăciunea mea pe care o fac acum, în clipele acestea, nu-i să scap de aici, nu-i să scap din mâna lui Irod. Nu! Ci rugăciunea mea este să-mi dea Domnul putere să-mi țin mărturia și să mărturisesc despre Lumină până la capăt.”

Cine-a murit: Ioan sau Irod?

La ospățul lui Irod se petrec acele lucruri pe care le știți așa de bine fiecare, nu-i nevoie să mai spunem acum despre ele. Dar iată ce se întâmplă cu omul acela care a ascultat odată Cuvântul lui Dumnezeu cu plăcere. Dacă nu se hotărăște să treacă atunci de partea adevărului, iată cum vine ziua „cu bun prilej”, pe care vrăjmașul o folosește ca să-l piardă pentru totdeauna. Băutura, jocul, ospățul morții, ospățul acesta, [toate] se petrec și se sfârșesc cu moartea celui mai mare dintre oamenii trimiși de Dumnezeu. Iată ce face ospățul! Iată ce fac băuturile! Iată ce face vrăjmașul cu sufletul care trece de partea lui. Îl [robește] pe deplin, pentru că el n-a folosit clipa atunci când a fost cercetat.

Fratele meu drag, sora mea iubită! Privim aceste două tablouri: privim ospățul de la curtea lui Irod, privim bucuriile de acolo, privim veseliile de acolo, privim mulțimea de acolo, privim! Și privim și tabloul celălalt, al unui om slăbit de rugăciune și de post, stând acolo fără lumină, la închisoare. (...) Privim și acest tablou. Fratele meu, ești liber. Poți să stai la curtea lui Irod; poți să te duci la ospețe; poți să-ți alegi bucuriile și petrecerile... poți! Dar vei vedea cât vei avea parte de ele. Sau poți să alegi să stai cu trimisul lui Dumnezeu... Dar atunci alege jertfa, alege rugăciunea, alege postul, alege sudorile, alege lacrimile. Alege ce vrei dintre aceste două părți!

Când capul lui Ioan a fost adus în farfurie în mijlocul ospățului, ce credeți, a fost bucurie? Bucuria s-a topit în zare... Nici unii dintre oaspeți nu s-a bucurat. Toți au început să se îngrozească și să se cutremure: „...La ce și fapta aceasta?! Nu ne-a fost nouă de-ajuns aici că am petrecut și-am avut de toate? De ce să ne fie un cap de om sfânt pe masă în clipele acestea? Omul acesta a fost omul lui Dumnezeu. Nu trebuia fapta aceasta!” Și toți au plecat cu groază și toți s-au dus. Numai Irod a rămas pierdut... pierdut pentru totdeauna.

Ioan n-a murit! Ioan trăiește. Multe lacrimi s-au vărsat atunci când acest om al lui Dumnezeu și-a sfârșit slujba și calea lui pe pământ. Cum i-au îngropat ucenicii lui cu cinste trupul! Cu câte lacrimi!

Ce rugăciuni oare vor fi înălțat ei atunci Dumnezeului lui Ioan?... „O Doamne, cine va mai mărturisi despre Lumină?” (...) [Dar] iată Lumina, iată Soarele! [Ioane], tu ți-ai făcut slujba, acum poți să te duci în pace. Vine Hristos! Vine El, Lumina. Iată, Lumina răsare. Va mărturisi El și faptele pe care El le va face prin puterea Tatălui care L-a trimis și pe El. Va dovedi că El este Lumina cea adevărată care luminează pe orișice om venit în lume.

Frații mei dragi, ne-am trezit într-o Lucrare sfântă. Ne-am trezit în scumpa ostășie a lui Iisus. O, câte lacrimi duioase n-avem noi aici! Și câte bucurii n-avem... și câte amintiri scumpe nu avem! Nu-i uităm însă pe aceia care au plătit îndrăzneala lor sfântă cu jertfele lor. Nu-i uităm pe aceia care ne-au arătat nouă Lumina și care au pus în fața ochilor noștri Lumina și ne-au scos din întuneric și din umbra morții.

Lucrarea aceasta este trimisă de Dumnezeu. Știți cu ce scop? Să mărturisească despre Lumină. Acesta este scopul Lucrării noastre! Acesta este scopul Oastei Domnului: să mărturisească despre Lumină. Erau multe lucrări pe vremea aceea în țara noastră și în poporul nostru. Dar Dumnezeu a trimis această Lucrare special în Biserica noastră, să mărturisească despre Lumină.

Scumpii mei frați, aceasta-i misiunea noastră. Frate tânăr, soră tânără! Acuma-i vremea ta. Acuma-s vremurile voastre. Dumnezeu te-a trimis și pe tine, Dumnezeu ne-a trimis și pe noi. Ne-a trimis să mărturisim despre Lumină. Pentru că atâția trăiesc în întuneric și acum, deși s-a spus și s-a arătat atât de limpede și clar.

Avem lumina cărții, avem lumina sfaturilor bune, avem atâtea lumini, dar dacă nu-i Lumina lui Hristos, noi trăim încă tot în întuneric, mulți dintre noi. Câți nu trăiesc în întunericul vrăjmășiei, în întunericul pizmei, în întunericul dezbinărilor, în întunericul lenei și al trândăviei? Câți nu trăiesc încă?...

De aceea avem nevoie încă de Lumina lui Hristos, ca să scoată sufletele acestea spre mai frumos, spre cinste, spre omenie, spre sfințenie, spre o viață atât de fericită, pe care o doresc toți, ca să înflorească Biserica noastră, ca să înflorească țara noastră scumpă și dragă, ca să înflorească poporul nostru, văzând lumina aceasta. Și toți să primim putere, să primim viață din Lumina care este Hristos.

Tinerii noștri dragi și scumpi, mulțumim lui Dumnezeu pentru Lumina pe care a adus-o și frățiilor voastre. Cred că nu vă supărați; cred că vă bucurați din suflet că la nunta voastră, la sărbătoarea nunții voastre nu vi s-a adus prea multă cinste; știu că nici n-ați așteptat. Cinstea care s-a adus în ziua nunții voastre, în sărbătoarea voastră a fost cinstea care s-a adus Numelui celui mai scump, care este mai presus de orice nume. Și cred că v-ați bucurat de lucrul acesta!

Dorim, și la plecarea noastră de aici, pentru viața voastră, pentru fericirea vieții voastre, să fiți niște martori despre Lumină. Dorim ca și căminul vostru să fie un cămin în care să se poată vedea Lumina lui Hristos.

În care să stăpânească pacea, să stăpânească bucuria, să stăpânească puterea, să stăpânească rodirea. Aceasta v-o dorim, cu prilejul nunții voastre.

Priviți la acei care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Mai aveți încă și astăzi printre voi oameni care mărturisesc despre Lumină; care poartă semnele despre care am spus.

„Cu cât mai scurt e timpul care

mai am ca lucrul să-mi sfârșesc,

cu trupul care-ntreg mă doare,

mai mult trudesc, mai mult trudesc.”

Prețuiți-i pe oamenii aceștia care poartă semnele acestea!