Și ei l-au întrebat: dar cine ești? Ești Ilie? Și el a zis: Nu sunt! Ești prorocul? Și el a răspuns: Nu!
La un suflet cu adevărat credincios, la un adevărat urmaș al Domnului Hristos, totul este frumos: blândețea lui, răbdarea lui, iubirea lui și toate virtuțile sale. După cum scrie în Cântarea Cântărilor: Ești cel mai frumos dintre oameni!
Dar smerenia lui, este acea virtute care este dintre toate cea mai frumoasă!
Virtutea smereniei este totdeauna roada unei adevărate părtășii cu Dumnezeu. Dovada cunoașterii aceluia care este trimis al Domnului.
Adevărata smerenie este aceea care în tăcere și răbdare dorește sincer locul cel mai din urmă,
și sarcina cea mai grea,
și răsplata cea mai mică.
Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite și răsplată de la nimeni și pentru nimic.
Smerenia renunță totdeauna,
iartă totdeauna,
mulțumește totdeauna și pentru toate,
și este totdeauna liniștită, îndelung răbdătoare și statornic credincioasă.
Smerenia nu se va asemăna pe ea însăși niciodată cu ceea ce este mai înalt, mai bun, mai ales și mai vrednic de cinste între oameni. Ci totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele și calitățile sale, decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
Roadele smereniei lucrate în tăcere și în cinste, sunt curate și sănătoase, totdeauna dulci și sfințitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înțelepte, rare și frumoase. Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfințită.
Și dintr-o minte stăpânită de credința vie și înțeleaptă, care nu-și pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are. Nici nu uită cât de puțin împlinește din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut.
Smerenia nu se uită niciodată cât a făcut bine, ci se uită la cât este încă de făcut,
nu privește la cât este, ci la cât ar trebui să fie,
nu se așează printre cei dintâi ci printre cei din urmă
și chiar dacă împlinește o slujbă aleasă și sfântă, trăiește mereu cu povara temerii și cu conștiința slăbiciunii, că nu este și că nu merită să se cheme că este, ceea ce este, într-adevăr.
Ioan a zis: nu sunt! - Ceea ce de fapt, era!
- pentru că nimeni nu s-a smerit atât de mult.
Ferice de cei ce se smeresc acum, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, căci la vremea Lui o să-i înalțe (1 Petru 5, 6; Iacov 4, 10).
Însă vai celor ce dintr-o falsă smerenie, caută mereu să pară ceea ce nu sunt, înșelându-se și pierzându-se singuri.
Domnul și Dumnezeul nostru,
mai presus de toate Te rugăm să ne dăruiești și nouă Duhul Tău,
duhul adevăratei și sincerei smerenii,
care să ne facă să putem totdeauna privi pe altul mai presus de noi înșine. Și să nu uităm niciodată cât de mult suntem datori spre a nu umbla cu capul pe sus,
ci dându-ne totdeauna seama cu rușine de multele noastre lipsuri și de puținele noastre merite,
- să recunoaștem mereu că nu suntem ceea ce trebuie să fim și nici chiar ceea ce părem.
Căci nu acela care se laudă singur este lăudat, ci acela pe care îl lauzi Tu Doamne (2 Cor. 10, 18).
Amin.