Şi ei l-au întrebat: dar cine eşti? Eşti Ilie? Şi el a zis: Nu sunt! Eşti prorocul? Şi el a răspuns: Nu!
La un suflet cu adevărat credincios, la un adevărat urmaş al Domnului Hristos, totul este frumos: blândeţea lui, răbdarea lui, iubirea lui şi toate virtuţile sale. După cum scrie în Cântarea Cântărilor: Eşti cel mai frumos dintre oameni!
Dar smerenia lui, este acea virtute care este dintre toate cea mai frumoasă!
Virtutea smereniei este totdeauna roada unei adevărate părtăşii cu Dumnezeu. Dovada cunoaşterii aceluia care este trimis al Domnului.
Adevărata smerenie este aceea care în tăcere şi răbdare doreşte sincer locul cel mai din urmă,
şi sarcina cea mai grea,
şi răsplata cea mai mică.
Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna,
iartă totdeauna,
mulţumeşte totdeauna şi pentru toate,
şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.
Smerenia nu se va asemăna pe ea însăşi niciodată cu ceea ce este mai înalt, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinste între oameni. Ci totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale, decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste, sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase. Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită.
Şi dintr-o minte stăpânită de credinţa vie şi înţeleaptă, care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are. Nici nu uită cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut.
Smerenia nu se uită niciodată cât a făcut bine, ci se uită la cât este încă de făcut,
nu priveşte la cât este, ci la cât ar trebui să fie,
nu se aşează printre cei dintâi ci printre cei din urmă
şi chiar dacă împlineşte o slujbă aleasă şi sfântă, trăieşte mereu cu povara temerii şi cu conştiinţa slăbiciunii, că nu este şi că nu merită să se cheme că este, ceea ce este, într-adevăr.
Ioan a zis: nu sunt! - Ceea ce de fapt, era!
- pentru că nimeni nu s-a smerit atât de mult.
Ferice de cei ce se smeresc acum, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, căci la vremea Lui o să-i înalţe (1 Petru 5, 6; Iacov 4, 10).
Însă vai celor ce dintr-o falsă smerenie, caută mereu să pară ceea ce nu sunt, înşelându-se şi pierzându-se singuri.
Domnul şi Dumnezeul nostru,
mai presus de toate Te rugăm să ne dăruieşti şi nouă Duhul Tău,
duhul adevăratei şi sincerei smerenii,
care să ne facă să putem totdeauna privi pe altul mai presus de noi înşine. Şi să nu uităm niciodată cât de mult suntem datori spre a nu umbla cu capul pe sus,
ci dându-ne totdeauna seama cu ruşine de multele noastre lipsuri şi de puţinele noastre merite,
- să recunoaştem mereu că nu suntem ceea ce trebuie să fim şi nici chiar ceea ce părem.
Căci nu acela care se laudă singur este lăudat, ci acela pe care îl lauzi Tu Doamne (2 Cor. 10, 18).
Amin.