Silința și ajungerea
Traian Dorz - Răsplata Ascultării
1 - Dă-ți silințele să fii cel dintâi la Domnul, la adunare, la biserică, la rugăciune, la mormântul celor iubiți, -
aceasta este frumos și bine.
Dar nu căuta să fii cel dintâi și la plecarea de acolo,
sau la încredințările străine și la părerile noi și deosebite.
La plecare caută să fii cel din urmă.
Fă-ți timp să rămâi în rugăciune și în meditație cu lacrimi acolo lângă Domnul,
și în preajma locului Său.
2 - Din astfel de stări, te vei întoarce totdeauna cu suflet strălucind de bucurie și cu glasul vibrând de emoția aflării adevărului.
Căci acolo ți se va descoperi Hristos,
- spre bucuria fraților și spre încredințarea ta.
3 - Nenorocirea de a-L pierde pe Isus se întâmplă de multe ori și multor credincioși ai Lui în viață și în lumea aceasta.
Vrăjmașul sufletelor noastre caută neîncetat, prin tot felul de ispite, de necazuri și de primejdii urzite de el, ca să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
4 - Firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noștri duhovnicești semnul leneviei,
peste priceperea noastră, ceața amăgirilor, a străinelor încredințări, deosebite de ale fraților noștri,
iar peste inima iubirii noastre rătăcirea și răcirea...
Să ne trezim atunci degrab. Orice întârziere poate fi o mare nenorocire peste noi.
5 - Unii se trezesc mai curând,
alții mai târziu,
alții niciodată,
unii Îl aflăm din nou - cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar și-L căutăm cu stăruință.
Alții Îl aflăm mai târziu - și mai cu multă durere, pentru că plâng prea puțin și-L caută prea încet.
Iar alții nu-L mai află niciodată, - fiindcă nu mai pot nici plânge,
nu mai doresc nici să-L caute îngâmfându-se că L-au aflat altunde.
6 - Sunt și stări când chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei și curăției lui Hristos, ca să-L pierzi, - totuși nu-I mai simți puternic toată strălucirea Prezenței Sale pe cerul vieții tale.
Fața Lui pare învăluită în nori, ca uneori fața soarelui.
Dar sufletul credincios și smerit cu adevărat nu se neliniștește ci se bucură și în umbra Domnului, cum se bucurase și în lumina Lui.
Părtășia netulburată cu Domnul, îi dă inimii pacea cu Dumnezeu,
iar această pace îi dă răbdarea și mângâierea în nădejdea smeritei iubiri.
Până ce vine vremea să-i răsară iarăși Fața Lui.
7 - Soarele își trimite viața și lumina sa, printre orice nori.
Când nu-i vedem fața, avem totuși amintirea că i-am văzut-o.
Și nădejdea că i-o vom vedea-o iarăși.
Aceasta era starea Maicii Domnului,
în inima ei locul lui Isus nu fusese gol niciodată.
Ea nu-L pierduse pe Hristos nici o clipă, de aceea ea putea aștepta liniștită Învierea Lui, care știa că nu va întârzia mult,
că va veni la timp, - așa cum a promis înainte de a pleca.
8 - Sunt câteodată stări când încrederea noastră s-a eclipsat pentru o clipă.
Ochii noștri ațipesc.
Râvna noastră slăbește.
Osteneala noastră încetează,
și frica sau îngrijorările pun stăpânire pe noi.
Atunci ne și pomenim dintr-o dată, nu știm pe unde, - fără Domnul, fără frați, fără lumină și fără bucurie.
9 - Atunci privim în locul unde era Isus...
La început nu vedem nimic - și începem să plângem cu durere și cu pocăință.
Toate amintirile Lui ne rup inima și începem să-L căutăm iarăși cu nădejde.
10 - Aceasta este căutarea din Cântarea Cântărilor. „Adormisem, dar inima îmi veghea... sau: Am căutat noaptea pe Iubitul inimii mele... m-am sculat și am cutreierat cetatea, ulițele și piețele...
Am întâlnit pe mulți, i-am întrebat... am căutat plângând până L-am găsit!...
L-am apucat atunci și nu L-am mai lăsat...”
11 - Aceasta este starea unei inimi în care locul lui Isus n-a fost niciodată gol de tot,
din adâncul acestei inimi nu pierise niciodată toată dragostea lui Dumnezeu.
Îngerii acestei iubiri au adus vestea Învierii în credința noastră.
Și curând am avut din nou bucuria părtășiei cu Isus.
Aceasta a fost starea ucenicilor apropiați, atunci când pe o clipă rămăseseră fără Isus.
12 - Dar sunt și stări în care, chiar când nu L-am pierdut pe Isus,
nu simțim durerea și dorința unei grabnice căutări.
Atunci ne despărțim de frați, ne ducem departe ca Toma la ceea ce lăsasem mai înainte, la ceea ce părăsisem - când ne chemase Isus și când începusem să mergem cu El.
Lăsăm pe frații noștri - și ajungem fără ei.
- O ce stare nefericită este asta. Să veghem cu grijă mare să nu cădem de tot când ajungem așa.
13 - Ce pustiu și gol este sufletul, care în locul lui Isus nu mai are nici măcar o rază de nădejde și de dor după El.
Totuși n-a rupt de tot legătura cu frații,
odată revine iarăși la ei,
- Domnul Se îndură de el. Face o minune și I se arată mai târziu și lui. Când vine iar între ei.
Hristos Cel adevărat Se arată numai între frați. Nu fără ei.
Cine zice că i Se arată Hristos iar el nu-i cu frații, este un om înșelat și un înșelător. Hristosul care i se arată aceluia, nu-i Cel adevărat, ci este cel mincinos. Și tot ce-i spune, este înșelătorie nu adevăr.
14 - Sunt și stări când cel care L-a pierdut pe Isus și s-a depărtat de frați, - nu mai are nici o durere și nici o dorință să revină.
Acestea sunt stările cele mai grele și mai nefericite.
Starea când în locul lui Isus s-a așezat în inimă diavolul cu cele șapte duhuri rele,
care îl fac apoi pe nenorocitul suflet de șapte ori mai vinovat,
- și mai neascultător decât întâi.
Dar această nenorocire este cea mai rea atunci când aceste duhuri rele se dau drept duhuri sfinte.
Și-i dau omului aceluia încredințări zise biblice, - dar satanice.
15 - Când Isus ți-a devenit Domnul tău, atunci părtășia cu El îți este mai apropiată decât cămașa ta.
Mai necesară decât pâinea ta.
Mai vitală ca aerul tău.
Mai scumpă ca lumina ochilor tăi.
16 - De cămașa din spate te poți lipsi dacă e nevoie.
Și la pâine poți renunța.
Și la viață.
Și la orice, poți fi în stare să renunți,
- dar la Domnul tău, să nu mai poți renunța niciodată și pentru nimic.
Fără El să nu poți trăi.
Despărțit de El să simți că ar fi mai îngrozitor decât orice pierdere,
decât orice moarte,
decât orice iad.
17 - Până când încă spui lui Isus ca oricare alții: „Domnul”...
- El încă nu ți-a devenit inimii tale singura pâine, singura apă, singura sursă de viață, singura lumină, singura iubire, singura comoară.
Știi desigur că este bine cu El, dar uneori mai poți să fii fără El.
Însă când Isus a devenit pentru tine Domnul tău, - o, atunci nu mai este așa.
Atunci în locul Lui nu mai poți pune nimic.
18 - Atunci lași somnul și lași casa,
lași serviciul și lași avuțiile,
lași prietenii și lași părinții,
lași rușinea, lași frica, lași totul - totul.
- Și alergi să-L cauți ca un nebun, ca un disperat, ca un pierdut, pe Isus, numai pe Isus.
Atunci plângi cum își plânge cineva, cea mai negrăită pierdere, cea mai scumpă iubire, cea mai unică datorie.
Asta o faci când Isus este Domnul tău.
19 - O, adu-ți aminte ce amare lacrimi ai vărsat de atâtea ori. Și câte din ele au fost zadarnice!
Binecuvântate au fost numai lacrimile vărsate pentru iubirea lui Hristos, - Domnul tău.
Mângâiat ți-a fost numai plânsul îndelungat pentru iubirea Lui pierdută pentru o clipă,
pentru frații tăi pierduți cândva, pentru părtășiile tale pierdute dureros.
Ce fericit a devenit acum acel plâns amar și îndelungat, - aflându-le pe toate acestea.
20 - În ce mărgăritare strălucite s-au preschimbat acum, acele lacrimi fierbinți, care vărsau din ochii tăi șiroaie pe obrajii tăi
și se prelingeau printre degetele tale vinete,
pe ziduri, pe gratii, pe sapă, pe condeie!...
Picurând în zăpadă, în praf, în castronul ruginit și gol, pe târnăcop, pe bolovani, pe beton, pe vânătăile mâinilor și picioarelor.
Pentru dragostea și Numele Domnului tău. Și a iubirii Sale...
Slavă veșnică Lui pentru toate acestea... Ce strălucitoare vor fi ele odată!
Amin.