Silinţa şi ajungerea
Traian Dorz - Răsplata Ascultării
1 - Dă-ţi silinţele să fii cel dintâi la Domnul, la adunare, la biserică, la rugăciune, la mormântul celor iubiţi, -
aceasta este frumos şi bine.
Dar nu căuta să fii cel dintâi şi la plecarea de acolo,
sau la încredinţările străine şi la părerile noi şi deosebite.
La plecare caută să fii cel din urmă.
Fă-ţi timp să rămâi în rugăciune şi în meditaţie cu lacrimi acolo lângă Domnul,
şi în preajma locului Său.
2 - Din astfel de stări, te vei întoarce totdeauna cu suflet strălucind de bucurie şi cu glasul vibrând de emoţia aflării adevărului.
Căci acolo ţi se va descoperi Hristos,
- spre bucuria fraţilor şi spre încredinţarea ta.
3 - Nenorocirea de a-L pierde pe Isus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţă şi în lumea aceasta.
Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat, prin tot felul de ispite, de necazuri şi de primejdii urzite de el, ca să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
4 - Firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noştri duhovniceşti semnul leneviei,
peste priceperea noastră, ceaţa amăgirilor, a străinelor încredinţări, deosebite de ale fraţilor noştri,
iar peste inima iubirii noastre rătăcirea şi răcirea...
Să ne trezim atunci degrab. Orice întârziere poate fi o mare nenorocire peste noi.
5 - Unii se trezesc mai curând,
alţii mai târziu,
alţii niciodată,
unii Îl aflăm din nou - cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar şi-L căutăm cu stăruinţă.
Alţii Îl aflăm mai târziu - şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, - fiindcă nu mai pot nici plânge,
nu mai doresc nici să-L caute îngâmfându-se că L-au aflat altunde.
6 - Sunt şi stări când chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, - totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale.
Faţa Lui pare învăluită în nori, ca uneori faţa soarelui.
Dar sufletul credincios şi smerit cu adevărat nu se nelinişteşte ci se bucură şi în umbra Domnului, cum se bucurase şi în lumina Lui.
Părtăşia netulburată cu Domnul, îi dă inimii pacea cu Dumnezeu,
iar această pace îi dă răbdarea şi mângâierea în nădejdea smeritei iubiri.
Până ce vine vremea să-i răsară iarăşi Faţa Lui.
7 - Soarele îşi trimite viaţa şi lumina sa, printre orice nori.
Când nu-i vedem faţa, avem totuşi amintirea că i-am văzut-o.
Şi nădejdea că i-o vom vedea-o iarăşi.
Aceasta era starea Maicii Domnului,
în inima ei locul lui Isus nu fusese gol niciodată.
Ea nu-L pierduse pe Hristos nici o clipă, de aceea ea putea aştepta liniştită Învierea Lui, care ştia că nu va întârzia mult,
că va veni la timp, - aşa cum a promis înainte de a pleca.
8 - Sunt câteodată stări când încrederea noastră s-a eclipsat pentru o clipă.
Ochii noştri aţipesc.
Râvna noastră slăbeşte.
Osteneala noastră încetează,
şi frica sau îngrijorările pun stăpânire pe noi.
Atunci ne şi pomenim dintr-o dată, nu ştim pe unde, - fără Domnul, fără fraţi, fără lumină şi fără bucurie.
9 - Atunci privim în locul unde era Isus...
La început nu vedem nimic - şi începem să plângem cu durere şi cu pocăinţă.
Toate amintirile Lui ne rup inima şi începem să-L căutăm iarăşi cu nădejde.
10 - Aceasta este căutarea din Cântarea Cântărilor. „Adormisem, dar inima îmi veghea... sau: Am căutat noaptea pe Iubitul inimii mele... m-am sculat şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele...
Am întâlnit pe mulţi, i-am întrebat... am căutat plângând până L-am găsit!...
L-am apucat atunci şi nu L-am mai lăsat...”
11 - Aceasta este starea unei inimi în care locul lui Isus n-a fost niciodată gol de tot,
din adâncul acestei inimi nu pierise niciodată toată dragostea lui Dumnezeu.
Îngerii acestei iubiri au adus vestea Învierii în credinţa noastră.
Şi curând am avut din nou bucuria părtăşiei cu Isus.
Aceasta a fost starea ucenicilor apropiaţi, atunci când pe o clipă rămăseseră fără Isus.
12 - Dar sunt şi stări în care, chiar când nu L-am pierdut pe Isus,
nu simţim durerea şi dorinţa unei grabnice căutări.
Atunci ne despărţim de fraţi, ne ducem departe ca Toma la ceea ce lăsasem mai înainte, la ceea ce părăsisem - când ne chemase Isus şi când începusem să mergem cu El.
Lăsăm pe fraţii noştri - şi ajungem fără ei.
- O ce stare nefericită este asta. Să veghem cu grijă mare să nu cădem de tot când ajungem aşa.
13 - Ce pustiu şi gol este sufletul, care în locul lui Isus nu mai are nici măcar o rază de nădejde şi de dor după El.
Totuşi n-a rupt de tot legătura cu fraţii,
odată revine iarăşi la ei,
- Domnul Se îndură de el. Face o minune şi I se arată mai târziu şi lui. Când vine iar între ei.
Hristos Cel adevărat Se arată numai între fraţi. Nu fără ei.
Cine zice că i Se arată Hristos iar el nu-i cu fraţii, este un om înşelat şi un înşelător. Hristosul care i se arată aceluia, nu-i Cel adevărat, ci este cel mincinos. Şi tot ce-i spune, este înşelătorie nu adevăr.
14 - Sunt şi stări când cel care L-a pierdut pe Isus şi s-a depărtat de fraţi, - nu mai are nici o durere şi nici o dorinţă să revină.
Acestea sunt stările cele mai grele şi mai nefericite.
Starea când în locul lui Isus s-a aşezat în inimă diavolul cu cele şapte duhuri rele,
care îl fac apoi pe nenorocitul suflet de şapte ori mai vinovat,
- şi mai neascultător decât întâi.
Dar această nenorocire este cea mai rea atunci când aceste duhuri rele se dau drept duhuri sfinte.
Şi-i dau omului aceluia încredinţări zise biblice, - dar satanice.
15 - Când Isus ţi-a devenit Domnul tău, atunci părtăşia cu El îţi este mai apropiată decât cămaşa ta.
Mai necesară decât pâinea ta.
Mai vitală ca aerul tău.
Mai scumpă ca lumina ochilor tăi.
16 - De cămaşa din spate te poţi lipsi dacă e nevoie.
Şi la pâine poţi renunţa.
Şi la viaţă.
Şi la orice, poţi fi în stare să renunţi,
- dar la Domnul tău, să nu mai poţi renunţa niciodată şi pentru nimic.
Fără El să nu poţi trăi.
Despărţit de El să simţi că ar fi mai îngrozitor decât orice pierdere,
decât orice moarte,
decât orice iad.
17 - Până când încă spui lui Isus ca oricare alţii: „Domnul”...
- El încă nu ţi-a devenit inimii tale singura pâine, singura apă, singura sursă de viaţă, singura lumină, singura iubire, singura comoară.
Ştii desigur că este bine cu El, dar uneori mai poţi să fii fără El.
Însă când Isus a devenit pentru tine Domnul tău, - o, atunci nu mai este aşa.
Atunci în locul Lui nu mai poţi pune nimic.
18 - Atunci laşi somnul şi laşi casa,
laşi serviciul şi laşi avuţiile,
laşi prietenii şi laşi părinţii,
laşi ruşinea, laşi frica, laşi totul - totul.
- Şi alergi să-L cauţi ca un nebun, ca un disperat, ca un pierdut, pe Isus, numai pe Isus.
Atunci plângi cum îşi plânge cineva, cea mai negrăită pierdere, cea mai scumpă iubire, cea mai unică datorie.
Asta o faci când Isus este Domnul tău.
19 - O, adu-ţi aminte ce amare lacrimi ai vărsat de atâtea ori. Şi câte din ele au fost zadarnice!
Binecuvântate au fost numai lacrimile vărsate pentru iubirea lui Hristos, - Domnul tău.
Mângâiat ţi-a fost numai plânsul îndelungat pentru iubirea Lui pierdută pentru o clipă,
pentru fraţii tăi pierduţi cândva, pentru părtăşiile tale pierdute dureros.
Ce fericit a devenit acum acel plâns amar şi îndelungat, - aflându-le pe toate acestea.
20 - În ce mărgăritare strălucite s-au preschimbat acum, acele lacrimi fierbinţi, care vărsau din ochii tăi şiroaie pe obrajii tăi
şi se prelingeau printre degetele tale vinete,
pe ziduri, pe gratii, pe sapă, pe condeie!...
Picurând în zăpadă, în praf, în castronul ruginit şi gol, pe târnăcop, pe bolovani, pe beton, pe vânătăile mâinilor şi picioarelor.
Pentru dragostea şi Numele Domnului tău. Şi a iubirii Sale...
Slavă veşnică Lui pentru toate acestea... Ce strălucitoare vor fi ele odată!
Amin.