Steagul Oastei flutură...
Traian (București) - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!
Din toată inima spunem: Slăvit să fie Domnul!
Am citit cu câtva timp în urmă un articol scris de fratele Traian Dorz despre adunarea Oastei Domnului care a avut loc în 12 septembrie 1937.
Printre minunatele cuvinte care au fost scrise acolo, le-am găsit și pe acestea pe care le spun exact așa: „Steagul dragostei flutura peste toți. Nici unul nu era mare și nici unul nu era mic. Toți eram egali. Iar dragostea coboară orice deal și ridică orice vale”.
Steagul dragostei, poate ca niciodată, a fluturat și peste strângerea noastră începând de aseară. Nu știu cine s-a putut ruga în felul acesta, ca Dumnezeu să poată da o binecuvântare atât de mare, la care foarte mulți dintre noi nici nu ne-am așteptat și nu ne-am gândit.
Steagul dragostei a fluturat peste vorbirea fiecărui frate. Steagul dragostei s-a putut vedea în fiecare poezie. Steagul dragostei s-a putut vedea mai ales în fiecare cântare.
Ce frumos este și ce minunat este când steagul dragostei flutură peste toți! Când nimeni nu e mare și nimeni nu e mic.
Ceea ce n-au putut face de-a lungul istoriei războaiele, ceea ce n-a putut face forța, ceea ce n-au putut face universitățile și rațiunea, a făcut steagul dragostei, a făcut dragostea lui Dumnezeu. În ce chip minunat ne-a unit Dumnezeu pe fiecare!
Mă gândesc că suntem veniți din atâtea colțuri de țară, că avem în viața noastră atâtea feluri de educație... Ca oameni, ca structură pământească, avem în noi atâtea înclinații, dar, cu toate acestea, noi, care am simțit-o, care am văzut-o și care am citit-o, am trăit-o aici... Pe fețele frățiilor voastre am văzut lacrimi și am zis: „Minunată lucrare face dragostea!”.
Și vreau să amintesc aici un cuvânt al lui Gala Galaction care a fost rostit odată la o adunare - și sunt și eu fericit că pot să îl rostesc aici. El spunea: „Noi avem o limbă comună: iubirea. Să o vorbim în cuvânt înflăcărat. Să folosim această limbă comună a dragostei și iubirii lui Hristos, care înfrățește popoarele, care alungă urâtul, care alungă dezbinările și împuținările de ființe bune.
Să ne iubim unii pe alții cu adevărat, pe cât este cu putință”.
E un lucru minunat, este un lucru mare aceasta!
„Cel care iubește - zice Sfântul Apostol Ioan - este născut din Dumnezeu.” Să poți iubi, în primul rând, trebuie să fii un om îndumnezeit, trebuie să fii, în primul rând, un om transformat.
Dacă am ajuns în starea aceasta ca să ne iubim unii pe alții din toată inima, atunci să știți că aici sunt cuprinse toate legile și toți proorocii.
Dragostea este steagul care flutură peste toți, cum s-a spus că era și la ultimul sfat general al Oastei Domnului din 1937. De aceea am spus și noi astăzi tot așa: „Dragostea este steagul care flutură și peste adunarea noastră”.
Duceți-vă acasă și spuneți și celor care nu au putut să vină aici că dragostea a fost steagul care a fluturat peste toți.
Începând de aseară și până acum, nimeni dintre noi nu a fost mare și nimeni dintre noi nu a fost mic. Toți am fost egali, toți am fost frați.
Duceți-vă acasă și spuneți mai departe că suntem hotărâți să rămânem până la moarte angajați în această Lucrare. Să nu părăsim Biserica și nici voluntariatul Oastei. Vom rămâne până la sfârșit și vom lupta în numele acestui steag al dragostei. Cu bucurie, dar și cu nădejde că toate ostenelile și luptele noastre nu vor fi acoperite nici de pământ, dar nici de ani.
Că timpul n-are nici o putere în fața lui Dumnezeu. Că timpul este anemic, cum anemică este furnica în fața puterii unui om, de exemplu. Că nici pământul și nici anii nu ne-ar putea și nu ne pot acoperi și nu ne pot îndepărta de steagul dragostei lui Dumnezeu cu care Dumnezeu ne-a iubit și pe care l-a plantat în inima noastră și în adunarea noastră, și în Lucrarea noastră.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea - zice Sfântul Ioan -, încât a dat pe Singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Și, pentru că suntem într-un prilej așa de fericit și pentru că dragostea este steagul care flutură peste noi, aș vrea să vă pun o întrebare: Care dintre voi până în ceasul acesta n-ați auzit și n-ați știut că poate Dumnezeu să iubească în felul acesta? Vreau să vă spun în mod sincer, poate că nu ne-am mai văzut până la ceasul acesta: dacă nu v-ați apropiat de Domnul Iisus, dacă nu ați crezut încă în Dumnezeu... dacă nu ați pornit încă pe urmele Lui...
Dragii noștri, nu mai stați nici un moment deoparte. Apropiați-vă de El, Piatra cea vie, care este Episcopul sufletelor noastre. El ne-a iubit și S-a dat ca Jertfă de Răscumpărare pentru sufletele noastre.
La un mormânt din Paris, groparii au observat că venea cineva în fiecare zi și plângea și se ruga la marginea lui. Și ori de câte ori pleca, lăsa câte un buchet de flori la mormânt. Groparii s-au apropiat odată de cel în cauză și l-au întrebat:
- Spune-ne, zic ei, te vedem în fiecare zi că vii aici, de multă vreme... În mormântul acesta cumva doarme tatăl dumitale?
- Nu, le răspunse el.
- Atunci mama dumitale?
- Nici, zise el.
- Atunci, desigur că vreun frate?...
- Nu!
- Dar cine e?
- Dragii mei, am să vă spun cine este aici... Era în vremea când își purta războaiele Napoleon și ceilalți. Și așa era legea pe atunci: cineva putea să te înlocuiască în război, să meargă el în locul tău. Eu aveam treisprezece copii când am fost chemat la război, dar un vecin vine la mine seara și îmi spune: „Dragă vecine, rămâi acasă și îți crește copiii, căci mă voi duce eu pe front în locul tău. Și dacă va fi să mor, eu am să mor cu inima împăcată că am murit pentru cineva. Căci în urma ta ar rămâne treisprezece guri flămânde de pâine, dar în urma mea nu rămâne nimeni... Și a plecat și a murit în locul meu pe front, iar ca recunoștință că el a murit în locul meu pe front, vin în fiecare dimineață și în fiecare seară și plâng la mormântul acesta care păstrează în el pe cel mai mare binefăcător al meu...
Cel mai mare binefăcător al nostru este Domnul Iisus Hristos. El a murit pentru noi. El, pe dealul Golgotei, pe Cruce, a cântat cântarea cea mai dulce care poate fi cântată vreodată în limba universală care există, care înfrățește neamurile și popoarele - și care este dragostea.
George Enescu mărturisea cu un prilej și spunea: „Arta ori este iubire, ori nu este nimic!”.
Pentru a face artă nu-i neapărat nevoie să știi să șlefuiești piatră cu ciocanul și cu dalta; ci a face artă este să știi să iubești cu adevărat. A face artă nu înseamnă neapărat să știi limbi străine sau să știi cine știe ce lucru mare. Nu-i neapărat să fii savant, om mare sau profesor, ci să știi să iubești. A face artă înseamnă a ști să iubești și a ști să iubești înseamnă a face artă.
Noi, toți cei care iubim, noi facem artă. „Dragostea a fost steagul care flutura peste toți” - s-a spus la acel sfat general al Oastei din 1937. Așa trebuie să și rămână în Oastea Domnului.
Dragostea să fie steagul care să fluture în toate veacurile, până când va voi Dumnezeu să țină steagul acesta sus în Biserica noastră și în neamul nostru, și în poporul nostru; și pentru toți cei care vor mai fi chemați de Dumnezeu în mod special și aduși din întuneric la lumină, ca să guste părtășia dragostei lui Dumnezeu. În Lucrarea acesta lăsată moștenire de înaintașii noștri, le dorim din toată inima celor care vor veni după noi să păstreze steagul Oastei tot fluturând biruitor în dragoste.
Steagul dragostei să fluture, pentru că ne înfrățește, ne dă putere, ne înviorează, ne ridică din slăbiciuni, ne înflăcărează și ne pune pe niște aripi de vultur, cum niciodată nu ne-am gândit noi. Să ne grăbim, iubiților, ca, atâta vreme cât se mai spune „astăzi”, să ne iubim unii pe alții cu atât mai mult cu cât știm că vremea s-a scurtat.
O veche legendă din vremea abisinienilor vorbea despre orașul Haran. Spune istoria că orașul Haran a fost întemeiat acum 600 de ani. Totuși el a păstrat și păstrează și azi unele obiceiuri proprii foarte vechi. În zorii zilei, spun unii care au fost pe acolo, șiruri lungi de locuitori se scurg pe cele cinci porți, mânând cirezi de vite spre pășunile de pe dealuri și de pe văi. Apoi seara, ei se înapoiază iarăși cu legăturile de cereale, cu lemne și cu nutreț. Porțile se închid apoi cu strășnicie la asfințit, dar păzitorii sau cei care fac de strajă la poartă strigă cu glas tare celor care încă n-au intrat: „Saile!” („Grăbiți-vă!”)
După această chemare, poarta se închide, iar cei rămași afară trebuie să aștepte până în dimineața zilei următoare - dacă vor mai ajunge această dimineață. Căci pe afară umblă fiare sălbatice: șacalii, hienele, și îi atacă. Și mulți dintre cei care rămân afară, dimineața sunt aflați morți.
Iată, iubiții mei frați și surori și cei care ați venit pentru prima dată la o astfel de întâlnire minunată, iată că o astfel de învățătură minunată ne arată și orașul din Abisinia. De aici noi trebuie să înțelegem că mântuirea noastră e intrarea pe Poarta Vieții. Prin Poarta despre care zice Domnul Iisus: „Intrați pe poarta cea strâmtă, căci largă este calea care duce la pierzare și strâmtă este calea care duce la viață și foarte puțini intră pe ea”. Să ne grăbim să intrăm pe Poarta acesta strâmtă până mai este ziuă, până se mai spune „astăzi”. Vine noaptea, iubiții mei frați și surori, vine noaptea... Poarta se va închide când străjerul morții va striga: „Saile!”
Strigăm și noi: „Grăbiți-vă!” curând s-a sfârșit, s-a terminat cu totul! „Saile” - iubiților frați și surori și ascultătorii noștri iubiți: Grăbiți-vă, grăbiți-vă, căci vine moartea! Grăbiți-vă, căci se apropie sfârșitul. Mântuitorul spune: „Lucrați până este ziuă” și intrați până mai este ziuă, căci vine noaptea, vine moartea, când nimeni nu va mai putea lucra și nimeni nu mai poate intra pe Poartă.
În viața Bisericii noastre și în vremurile noastre, există, lăsată de la strămoșii noștri, credința că, după ce omul moare, se mai pot face pentru el rugăciuni. Dar pentru mine și pentru tine care am auzit Cuvântul, [dacă nu vrem să-l împlinim], nu se mai poate face nimic, pentru că noi vom pleca cu ce ne-am pregătit. Mântuitorul spune ,,... și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața. Voi veți muri în păcatele voastre”.
Nu vă înșelați singuri!...
Am fost la o înmormântare, la un unchi al meu, cu mulți ani în urmă. Vă rog să mă credeți că am fost la multe înmormântări, dar niciodată nu am trăit sentimentul pe care l-am trăit atunci. Nu era o înmormântare a unui credincios, ci era o înmormântare în mod lumesc, cu mâncare și băutură la marginea cimitirului și a gropii, cu mâncare și băutură acasă. Dar ca rudă, m-am dus, și vă spun că am trăit cel mai puternic sentiment din viața mea. După ce părintele și-a făcut datoria sa după cum l-a învățat Biserica, a cerut un hârleț și mi-a cerut mie să-l țin de o mână, să nu alunece în groapă, căci pământul în părți era înclinat în jos...
Iar el a luat hârlețul și a făcut în cele patru părți ale gropii patru cruci și a zis așa: „Pecetluim mormântul acesta până la cea de-a Doua Venire a Domnului, în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” Și a făcut în cele patru colțuri ale mormântului un semn al crucii cu hârlețul, patru gropițe mici... „Pecetluim mormântul acesta până la cea de-a doua venire a Domnului, în Numele Sfintei Treimi”. Și a întins hârlețul de-o parte și de alta. Mi-am adus atunci aminte, cu un puternic simțământ, ce spune în cartea lui Iov: „Atunci când omul moare, rămâne întins și nemișcat, este dus în mormânt și i se pune o strajă la mormânt”. Îngerul ne pune la mormântul nostru sigiliul până la Venirea cea de-a Doua a Mântuitorului nostru.
Iată, acum de sărbători, de 1 mai, s-au sigilat toate intreprinderile și instituțiile de stat și nu are nimeni dreptul să rupă sigiliile, decât cei autorizați.
Părintele sigilează mormântul când ne pune în groapă pe noi și numai atunci când vine Hristos, la cea de-a Doua Venire, se rupe sigiliul, și noi suntem găsiți în mormânt exact așa cum ne-am dus și cum ne-am pregătit pentru această întâlnire mare: ori împăcați cu Dumnezeu, ori neîmpăcați cu Dumnezeu! ...
Și spunem fără rușine că nu mai este nimeni - dacă-L alungăm pe Dumnezeu - nu mai este nimeni altul care să ne sprijine în mormânt, care să fie alăturea de noi în groapă... Se pune sigiliul și așa ne găsește Domnul.
Cum în limba abisiniană „saile!” înseamnă „grăbiți-vă!” să ne grăbim și să intrăm încă din timp în Împărăția lui Dumnezeu, cât încă mai suntem în viață, nu la moarte, căci atunci:
„Cu-o pomană și cu-o slujbă,
raiul nu-l vei dobândi!”
Semnul dragostei de la nunta aceasta a dovedit că încă mai este timp și încă mai este loc, cât încă n-am trecut din viața aceasta în cealaltă...
„Mai este loc, mai este har
la nunta Ta...”
Așa spune o cântare.
Îl rugăm pe Domnul să ne ajute și pe frați îi rugăm din toată inima să ne înțeleagă și să ne sprijine în lucrare. A amintit aici foarte frumos fratele Micu. Îi rugăm pe frați să ierte când mai greșim în cuvânt. Fraților, noi nu avem alte încredințări străine, dar mai greșim în vorbirea noastră fără să ne dăm seama; greșim într-un anumit fel. Frățiile voastre, vă rugăm să ne iertați. Dar nu ne condamnați, căci cunoaștem și suntem conștienți că vom răspunde în fața lui Dumnezeu de fiecare cuvânt, de fiecare sfat pe care l-am dat în adunarea lui Dumnezeu.
În Cuvântul Sfânt scrie: „Cine nu greșește în vorbire este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul său”. Și faptul că greșim în vorbire dovedește că încă nu suntem chiar așa cum trebuie, dar avem nădejde în Dumnezeu că vom ajunge și noi, cu anii, la vremea noastră, în stare să nu mai greșim în vorbire.
Deci Domnul să ne ajute și vă rugăm și pe frățiile voastre acum, la capăt: „Grăbiți-vă, grăbiți-vă să intrați în Împărăția lui Dumnezeu!” S-ar putea ca niciodată în viață să nu mai avem o astfel de chemare și de dorință vie! Veniți acum la Dumnezeu, câtă vreme se poate spune „Astăzi”!
Negustorul priceput, când găsește ocazia... că de multe ori dai haina de pe tine, care valorează 400 de lei (din lipsă), cu 25 de lei... și atunci negustorul priceput nu scapă ocazia de a lua haina aceasta, ca să o vândă mai târziu cu un preț mai mare. Omul priceput folosește astfel de prilej. Dumnezeu cheamă! Sunt niște ocazii minunate și rare din viața noastră.
Facă Domnul ca, așa cum spune Enescu și Gala Galaction, că „iubirea este o limbă universală”, nu numai aici să o cântăm cu „artă”, ci să o cântăm și dincolo, în Împărăția Domnului, când va veni să ne trezească din morți și să ne aducă în Casa Dragostei, unde steagul Dragostei va flutura în toate veșniciile peste noi toți.
Slăvit să fie Domnul!