Îndrăzneala și biruința

„Îndrăzniți, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viața noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaș neînduplecat. Bătrânul șarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile și care purtau chipul și asemănarea Lui. De aceea șarpele, ca să strice planul și bucuria lui Dumnezeu, a și început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu și să-l nefericească pe bietul om. Și primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Și după aceea minciuna: „Nu veți muri!” Și pe urmă mândria: „Veți fi ca Dumnezeu!” Și în felul acesta, biata făptură a fost biruită de șarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soțul tău când șoapta străină ți-a dat binețe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu șarpele ispititor? Eva - singură.

O, frații mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soție care să fie cu voi, să vă însoțească întotdeauna. Nu le lăsați singure niciodată, căci șarpele pândește momentul să afle soția singură și să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Și câte Eve n-au căzut de-atunci în lațul întins de șarpe în momentul când au fost singure...

O, Adame, oare tu ce făceai când soția ta stătea de vorbă cu șarpele? Dumnezeu ți-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era așa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditație, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o lași singură, căci singură e slabă, e biruită și cade, cum a și fost. Și după aceea, ce ușor i-a fost șarpelui să-l biruie și pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită și pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soțului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Și așa au fost biruiți cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste fața fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că și-a pierdut copilul iubit în lupta cu șarpele care l-a biruit.

Atunci s-a făcut în cer un sfat, după ce locul lui Adam a rămas gol în rai, cum rămâne gol leagănul unui copil înmormântat, singurul la mama sa, care și ea, îndurerată, nu se mai poate împăca cu pierderea odorului drag. Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Sfânta Treime, a zis: „Cum să Ne salvăm fiul pierdut în lupta cu șarpele vrăjmaș, care Ni l-a răpus și Ni l-a biruit?” Atunci s-a luat hotărârea să vină Fiul în lupta cu șarpele și, după ce-i va zdrobi capul, să-i ia prada din gheare și să-i aducă înapoi la viață pe cei morți în păcate. Și când a sosit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal 4, 4-5).

Cerul începe să se însenineze. Iadul se cutremură. Îngerii vin să aducă păstorilor vestea dulce a izbăvirii. Șarpele se duce la Irod și vrea să înceapă lupta cu al doilea Adam, Care-l va zdrobi și-l va birui. Vine la Irod - unealtă mai puternică decât Eva cea dintâi, biruită - cu gelozia, cu ura: „Vezi, Iroade, ce ai făcut! Împărăția ta, scaunul tău, titlul tău sunt în mare primejdie! (Mincinosul nu zice: „împărăția mea”, ci „a ta”). S-a născut un Împărat! ,,Vezi unde și cum, până nu-i târziu. Caută să lichidezi cu El”.

Iar Irod se dă îndată în mâna diavolului și începe lupta împotriva lui Dumnezeu. Și, folosind toate metodele, caută să lupte, să nimicească și să-L biruie pe Dumnezeu, Care vine să salveze făptura căzută în lupta cu șarpele. În ura lui înverșunată, se folosește de puterea pe care o aveau soldații cu săbii, dar nu numai de atât. Se folosește de sinceritatea magilor, de la care află vremea Nașterii. Se folosește de oamenii legii și ai religiei, pe care îi aduce și de la care află locul unde era [profețit] să Se nască noul Împărat.

O, frații mei sinceri, cutremurați-vă aici, căci diavolul știe să se folosească și de sinceritatea noastră ca să biruie în planurile lui. Voi nu știți ce-i viclenia lui. Nu spuneți taina Lui vrăjmașilor Lui. O, frații mei dragi, care citiți Scripturile, să ne cutremurăm la gândul că Irod s-a folosit de ei cu Scripturile. Ei nu aveau și Duhul Care era autorul Scripturilor; căci dacă aveau Duhul, i-ar fi spus: „Iroade, fii liniștit! Acest Împărat nu vine să-ți ia împărăția ta. Împărăția Lui nu-i din lumea asta. El vine cu pace, pentru pace, să aducă Anul de îndurare și vremuri de înviorare. El are de luptat cu bătrânul șarpe din Eden, care i-a nefericit pe cei dintâi oameni, biruiți de el prin minciuna de care s-a folosit, căutând să ucidă și să nefericească întreaga lume, toată omenirea. Hristos vine să readucă iarăși fericirea pierdută atunci. Fii pe pace, și așa ești bătrân. Câtă vreme vrei să trăiești? Până ce va crește acest Copil - chiar dacă ți-L închipui - El e Copil și până peste treizeci de ani nu poate să-ți ia împărăția. Unde vei fi tu atunci? Așadar, fii liniștit!”

Dar ei nu cunoșteau acest lucru, ca bătrânul Simeon, care avea Duhul Sfânt și trăia în post și rugăciune, în frica lui Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel. Să ne cutremurăm atunci că și cei cu Scripturile se pierd pe veci, dacă nu sunt oameni duhovnicești și nu umblă în ascultare și sfințenie.

Cu toate metodele lui, Irod și șarpele au fost biruiți. Iisus avea numai nevinovăție și două suflete care-L creșteau. Hristos a biruit! Cerul se bucură. Iadul se cutremură.

„Și Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavol” (Lc 4). Urmează lupta mai departe.

Iisus a fost dus de Duhul în pustie. El știa lupta cea mare care va trebui să o ducă cu șarpele până-i va zdrobi capul. Și a mers în pustie, unde s-a înarmat cu rugăciunea și cu postul.

Scumpii mei frați care vreți să biruiți, înarmați-vă și voi cu rugăciunea și cu postul! Dar chiar atunci a venit diavolul să-L ispitească, în timpul postului. Chiar atunci vine și la noi, în timpul postului, să ne ispitească și pe noi. Și-a zis: „Acum e flămând, acum să dau atacul.

Pe primul Adam l-am biruit cu ispita mâncării. Să încerc și acum tot cu ea”. Și s-a apropiat diavolul de Iisus. Auzi frate, s-a apropiat diavolul de Iisus. Doamne, ne înfiorăm la acest gând. Atunci cine oare mai poate fi scutit să nu se apropie diavolul de el? Și i-a zis: „Văd că ești un om foarte credincios și hotărât. Pesemne ai mari planuri de viitor, dar uite, acum ești numai cu pietrele și ai să mori de foame aici - și ce se va alege de marile Tale planuri de viitor dacă mori de foame? Faci un păcat ca acel care se sinucide. Tu ești un om credincios, ești Fiul lui Dumnezeu, probabil. Atunci ce greu Ți-ar fi Ție să spui la pietrele acestea să se facă pâini și să nu mori de foame?” Iisus i-ar fi zis: „Adevărat că Mi-e foame și aici nu am ce mânca. Dar omul e făcut nu numai din materie, e și din spirit; și, prin urmare, nu va trăi numai cu pâine, ci și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deci Eu am rugăciunea și Cuvântul și pot să trăiesc”.

Șarpele e biruit, iadul se cutremură, cerul se înseninează. Dar [diavolul] nu se lasă, ci pregătește un alt atac. Își va fi zis: „Iisus acesta este un om extraordinar. Hai să încerc altfel. Lui Adam atunci i-am spus despre mândrie, că vor fi ca Dumnezeu, și am biruit. Să vin și la Iisus cu mândria”. Și L-a suit pe un munte înalt și I-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului. Auzi, frate, diavolul L-a suit sus, sus de tot. Ne-am gândit noi oare la asta, că atunci când unii copii a lui Dumnezeu sunt suiți sus, sus, la înălțimi, de unde se uită în jos la frații lor... ne-am gândit că poate să fie suiți de diavolul? Ne-am gândit oare? Lui Iisus i-a spus: „Vezi Tu aceste măriri și bogății? Sunt ale mele toate...” Și Iisus nu i-a zis: „Minți, nu sunt ale tale!” Căci numai aceste măriri lumești și lăcomia erau ale lui. Păcatul era cu adevărat al diavolului... „Ți le dau Ție dacă te vei închina mie.” Adică voia să spună: „Eu văd că Tu ești un Om foarte credincios, un Om al rugăciunii, pesemne vrei să ajungi un om mare, iar eu Te pot ajuta în privința aceasta, ca să ajungi mai ușor. Hai să facem o învoială amândoi! Eu nu zic ca Tu să nu Te rogi - departe de mine acest gând... Nici nu zic să nu crezi... Nu zic!... Roagă-Te, că vin și eu cu Tine la rugăciune, să Te aștept până te rogi. Și apoi vino și Tu cu mine... Și mă așteaptă să merg până ici-colo, că am și eu câte ceva de lucru. Ba să mai mint, ba să mai înșel, că numai așa pot să trăiesc bine în lume.

Poți să și crezi, dar credința Ta o păstrează în Tine. În lume, fii ca lumea, că altfel lumea nu te primește în ea, dacă te faci prea sfânt”.

Zilele trecute am văzut cu durere un astfel de slujitor al religiei într-un autobuz - și el spunea: „Cu lumea trebuie să cânți, să râzi, să joci, că numai așa mai dau și ei ceva pentru biserică. Altfel rămâi singur...”.

Doamne, ce grozăvie, să faci învoială cu diavolul, ca să trăiești bine în lume! Dar Iisus a zis: „Înapoia Mea, Satano, căci iar este scris: «Numai Domnului să te închini și numai Lui să-I slujești»”.

Și chiar dacă am să mor sărac, nu voi ceda nimic din ce este sfânt și nu voi primi o pâine nemuncită.

Hristos a biruit. Iadul se înfioară. Cerul se bucură.

Dar Satana încearcă din nou, zicându-și: „Poate că acest Iisus nu poate fi biruit cu lucruri pământești. El e un Om duhovnicesc, la El trebuie să aflu una din ispitele duhovnicești. El e cu Cuvântul, cu Cuvântul să vin atunci și eu, tot cu Cuvântul. Și apoi diavolul L-a dus în Ierusalim și L-a așezat pe streașina Templului și I-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris că El va porunci îngerilor Săi și ei Te vor lua pe mâini, ca să nu-Ți lovești piciorul de vreo piatră”.

Doamne, ce grozăvie! Diavolul vine cu Scriptura și-L suie pe streașina bisericii. Are el așa putere să-i suie pe fiii lui Dumnezeu deasupra bisericii și să le vorbească un adevăr din Scriptură, numai ca apoi să-i poată birui și zdrobi. Aceste ispite sunt greu de biruit și chiar de cunoscut. Poți să crezi că la biserică, cu Scriptura, să fie un înger, nu un diavol. Și diavolul era la luptă cu Iisus, la luptă cu Cuvântul. Auzi, frate? Zicea Părintele Iosif că diavolul predică din turnul bisericii despre încrederea în Dumnezeu. El va fi zis: „Tu ești un om sfânt! Nu e nimeni ca Tine! Uite biserica pe care stai în ce formă zace. Uite, slujitorii ei sunt și ei niște oameni păcătoși! Nu-i vezi? Și cu toate acestea, în ei cred toți, vin toți, se închină toți. Îi poţi fi Tu adevăratul și credinciosul Fiu, dar pe Tine nu Te știe nimeni. Uite ce de lume adunată la Templu - și se duc înapoi tot flămânzi și goi. Fă Tu o minune, fă o săritură și Te vor vedea mulțimile - și Te vor admira, și Te vor crede, și vor veni la Tine când vor vedea cum îngerii Te iau pe mâinile lor și Te păzesc!”.

Dar Iisus a zis: „Eu nu vreau să-Mi manifest credința Mea în acest fel. Eu cred și dacă Tatăl nu trimite nici un înger, și dacă-mi rup amândouă picioarele - nu am să mă laud că Eu am un dar, o credință, o descoperire deosebită de frații mei. Cară-te de aici, că-i scris: «Să nu ispitești pe Dumnezeul tău»”.

Hristos a biruit! Iadul se cutremură! Cerul cântă! „Și diavolul s-a depărtat de la El pentru o vreme” (versetul 13).

Iisus Și-a început misiunea Sa pentru care a venit. A mers în Nazaret, în satul unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în sinagogă în ziua sabatului și s-a sculat să citească (versetul 16).

O, frații mei dragi, „după obiceiul Său”, duceți-vă și voi în ziua sărbătorii la Casa Domnului.

Faceți-vă obicei ca al Lui și ca al Sfântului Pavel (Fapte 17, 2), că mulți zic azi: „Așa a făcut Iisus sau așa”, dar să nu uităm că acest obicei sfânt nu trebuie lăsat.

Mulțimile aveau privirile pironite spre El, căci „îi învăța ca unul care avea putere”. Învățăturile fără putere sunt ale oamenilor; pot să fie dintr-o înțelepciune, din obicei, dar nu au nici o putere. Numai cuvântul cu putere este al lui Dumnezeu.

Când Părintele Iosif [era] la 10 ani de Oaste, la o adunare din Sibiu, după ce vorbiseră mulți frați intelectuali vorbiri mari și strălucite, la sfârșit, frații spuneau: „Să ne vorbească Părintele Iosif”. El, slăbuțul, bolnavul, piticul, a spus: „Frații mei, eu azi pot să spun ca Simion Bătrânul: «Slobozește, Stăpâne, pe robul Tău, căci văzură ochii mei visul împlinit». Slăvit să fie Domnul!” Și toată adunarea a izbucnit în lacrimi la simplele sale cuvinte. Oare ce a fost în aceste cuvinte? Oare ce a avut omul acesta? Era Duhul și puterea lui Dumnezeu.

Dar inimile rele imediat s-au schimbat. Satana începe din nou lupta, invidia, mânia, gelozia, ca la Irod. „De unde are El școală, unde a învățat?” Și L-au dus pe sprânceana muntelui, să-L arunce în prăpastie, să scape de El. Era șarpele cel vechi, care vedea că se prăbușește împărăția lui.

Hristos a biruit! Iadul se înfioară! Cerul cântă!

Dar când au adus-o fariseii pe femeia păcătoasă, oare nu era în dosul lor șarpele? Nu erau acești pretinși sfinți uneltele diavolului care căutau să omoare? Căci diavolul a fost ucigaș și mincinos. Ei ziceau: „Acum L-am prins”. Dacă va zice: „N-o omorâți!” noi Îl omorâm și pe El, și pe ea, că calcă Legea sfântă. Dacă va zice s-o omorâm, Își contrazice El învățătura Sa, căci El a zis: „Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei păcătoși”.

Dar slăvit să fie Iisus Biruitorul, că El a biruit și nu Și-a călcat învățătura Lui și nici Legea, ci le-a trezit conștiința, să-și vadă păcatele lor. I-a descoperit fiecăruia păcatul lui, ca el să și-l vadă și să se pocăiască. Cine descoperă [unora] păcatele altora are același duh cum au avut fariseii. Iisus nu descoperă păcatele [cuiva] la alții, ci fiecăruia pe ale lui. Acesta e felul Său! Unde nu e așa, nu e Hristos, ci e un duh de ghicire, de vrăjitorie, care vrea să-L imite pe Hristos, ca să-i înșele pe cei slabi (Mt 22, 23).

Hristos a biruit! Șarpele se zvârcolește! Vin saducheii... Ateii, fără înviere, fără înger, fără duh (Fapte 23, 8). Vin și ei să-L ispitească. Adică șarpele era în dosul lor. „Tare vă rătăciți”, le-a zis Iisus, deși ei credeau că L-au prins, că nu poate să le răspundă la întrebarea lor... „Vă rătăciți că nu cunoașteți Scripturile! N-ați citit voi ce a zis Domnul despre înviere? «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov». Este El oare Dumnezeul celor morți, nu al celor vii?” (Mat 22, 31-32). Ei au rămas de rușine, cum de rușine vor rămâne toți cei care cunosc Scripturile și vin să-L ispitească pe Dumnezeu. Hristos a biruit!

Versetul 15: „Atunci fariseii s-au sfătuit cum să-L prindă cu vorba și a trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii”.

Doamne, ce grozăvie! fariseii cu irodianii. Dar ce legătură aveau ei unii cu alții?

Fariseii oamenii postului, ai rugăciunii, ai religiei - cu oamenii lui Irod, păgânul, necredinciosul, desfrânatul. Se vede că aveau legături, se vede că l-au cumpărat pe Irod... Oameni care vă pretindeți credincioși, ce amar vă înșală credința care se amestecă cu vânzări și trădări, care se amestecă cu lumea! „I-au adus un ban”. Acum erau siguri de biruință, dar nu au reușit. Credeau că va spune: „Numai lui Dumnezeu să-I dați totul”.

Dar nu! Iisus nu învață așa! Nu așa ne învață Evanghelia! Ci dați întâi cezarului, dați stăpânirilor ce sunteți datori, ca apoi, liniștiți și neîmpiedicați de nimic, să-I puteți da lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Dar nu le amestecați niciodată! Nu-I dați lui Dumnezeu cele ce sunt ale cezarului, ci cezarului să i le dați. Și nu-i dați cezarului cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci lui Dumnezeu să I le dați. Hristos a biruit! Iadul se cutremură! În dosul lor era șarpele!

Dar se apropie marea și ultima bătălie, când reușește șarpele să intre în Iuda. Până aici a fost în dosul lor, dar acum intră între ai Lui. Se apropie mult, pentru ceasul greu. Acum are pe unul dintre ai Lui, cum odinioară o avea pe Eva, să-l biruie pe Adam.

Seara Cinei, ultima seară cu cei dragi. Grădina Ghetsimani, unde S-a rugat cu sudori de sânge... Aici a fost lupta cea mai grea! Nimeni, niciodată nu s-a mai rugat cu sudori de sânge! Cine știe prin ce chinuri a trecut Domnul în acea noapte când a zis: „Mi-e sufletul cuprins de o întristare de moarte”. Sau: „Tată, izbăvește-Mă de ceasul acesta!”.

Aici luptă Hristos cu balaurul. În Eden era șarpe, acum este balaur. Iar după trei ceasuri de luptă, balaurul a fost biruit și Iisus a zis: „Facă-Se voia Ta, de acum pot să sufăr liniștit chinurile trupești, că pe cele sufletești le-am biruit”. Și până pe Gologota nu L-a slăbit cu batjocurile, cu bătăile, cu chinurile, crezând că nu va răbda și va face o minune, să fie nimiciți vrăjmașii, ca apoi să fie nimicită mântuirea noastră. Dar El a răbdat! Cine ar fi crezut vreodată că Dumnezeu va birui răbdând și că vrăjmașul răzbunător va fi zdrobit tocmai prin răbdare?

Dar pe Golgota se dă ultimele zvârcoliri, când ajunge în fața morții. De fiecare tânăr se înduioșează orice inimă, numai de Iisus nu s-a înduioșat nimeni. Numai pe El Îl batjocoreau... Numai împotriva Lui strigau... Numai de El nu se înduioșau... Că șarpele ațâța mereu. Lupta nu era încheiată încă!

Pământul s-a cutremurat. Soarele s-a întunecat în ceasul greu al acestei lupte. Catapeteasma bisericii s-a rupt în două.

Vezi, suflete al meu, cum se luptă Dumnezeul tău cu șarpele care te-a biruit pe tine?

Și Iisus a strigat: „Sfârșitu-s-a!” Cerul s-a deschis! Tatăl a primit Jertfa! Iadul a fost biruit și balaurul a fost zdrobit de El.

Slavă veșnică Ție, Marele Biruitor! Tu ai biruit prin moartea Ta, cu moartea Ta călcând moartea noastră, și ne-ai adus și nouă biruință prin jertfa Ta. Tu veșnic ești biruitor!

O, frații mei, îndrăzniți, căci Hristos e viu. El a biruit. El îi cheamă azi pe toți pierduții, pe toți cei care au fost biruiți.

Veniți toți sărmanii și amărâții la Hristos cel Viu! El a biruit! El e viu! El vă iubește. Veniți voi, bolnavi și străini. Spuneți-le celor slabi de inimă: „Fiți tari, nu vă temeți! Hristos a biruit. Și voi veți birui. Îndrăzniți, El a biruit”.

Dar acum lupta se mai dă încă o dată cu fiecare în parte și trebuie și noi să biruim. În luptă nu-i tot una să fii biruit sau să birui. În luptă nu toți biruie. Unii dezertează, alții cad prizonieri și numai unii biruie. Și ei sunt premiați, biruitori.

Dacă noi astăzi avem o mândră țară, frumoasă și bogată, este pentru că am avut oameni viteji, oameni mari, care au luptat cu îndrăzneală și au biruit. Sângele lor este la temelia credinței, a Bisericii noastre și a Patriei noastre.

Dacă azi avem o Lucrare sfântă în care suntem binecuvântați, dacă azi avem hrană bogată pentru sufletele noastre, dacă mesele noastre sunt pline, dacă avem cântări cum n-au mai fost de când pământul, este datorită marilor înaintași care au luptat cu îndrăzneală și au biruit. Cum să nu prețuim noi aceste comori unice care ni s-au câștigat cu muncă și cu mari jertfe și osteneală?

Ei au biruit! Biruința stă în îndrăzneală și îndrăzneala în încredere, neprihănire și dragoste.

Și noi avem de luptat cu șarpele cel vechi și avem nevoie de îndrăzneală sfântă, ca să biruim și noi. Fără îndrăzneală nu este biruință, iar îndrăzneala stă în dragoste fierbinte, într-o încredere puternică și o viață neprihănită. Fără aceste trei nu poate fi biruință, numai înfrângeri și căderi.

Luăm ca pildă de îndrăzneală pe tânărul David, care s-a luptat cu uriașul și l-a trântit, și l-a biruit (1 Sam 17). Încrederea puternică l-a făcut pe el să îndrăznească și îndrăzneala l-a făcut biruitor.

Un alt exemplu: Sfântul Ioan Botezătorul (Mc 6, 18-20). Cu câtă îndrăzneală îi zicea el lui Irod: „Nu-ți este îngăduit”. Și Irod se temea de el, fiindcă-l știa om neprihănit și sfânt. Îndrăzneala lui stătea într-o viată neprihănită.

Ne mai aducem aminte de Sfânta Mamă. De unde avea ea îndrăzneală, că nu a fugit și nu L-a părăsit când toți huleau și scuipau. Și toți le vor fi amenințat pe sfintele femei - și ele nu s-au dus, nu L-au părăsit, că au iubit; că dragostea este mai tare ca moartea.

Sfântul Petru, lăudărosul, s-a temut de o slujnică, o femeie slabă, fără armă. Petru s-a temut. Femeile slabe au îndrăznit în fața oamenilor înarmați. Ele au îndrăznit!

Vom birui, frații mei, numai printr-o încredere puternică, o viață neprihănită și o dragoste mai tare ca moartea. „Cel ce va birui va moșteni.” Ce promisiuni scumpe și mari sunt păstrate pentru biruitori! O, n-ar mai trebui să fie nimeni fricos și laș, dezertor și prins în lanțul șarpelui, când biruința e câștigată pentru toți pe Golgota. Și n-ar mai trebui să fie nimeni nici rob, nici robit în robia celui rău.

Domnul să ne ajute să biruim și noi, să avem și noi aceste virtuți mari: încrederea, neprihănirea și dragostea, ca să putem îndrăzni și apoi să biruim și noi. Amin.