Știința și arătările cerești

Știința se silește să explice pe „cale naturală” toate semnele și arătările cerești (și se silește „să combată și superstiția poporului”). Despre ploile de cenușă din primăvara anului 1928, învățații spuneau la început că provin din nori de nisip aduși de vânturi de prin stepele Rusiei sau de prin... pustiul Saharei.

Însă cercetătorii aflară a doua zi că cenușa căzută era de „natură vulcanică”, adică nu nisip, ci tocmai cenușă de care au vulcanii. La asta, învățații au sucit-o, spunând că cenușa a fost adusă de vânturi de la cine știe ce vulcan de prin „mari depărtări”.

Ploile de cenușă s-au repetat în iarna anului 1929, în luna februarie. Și de data asta se grăbiră unii învățați, motivând tot cu „nisipul” din stepele Rusiei, dar se încurcară; pentru că prin stepele Rusiei era zăpadă de trei-patru metri.

A rămas iarăși explicația cu ceva vulcani din „mari depărtări”.

Pe lângă asta, în 15 februarie 1929, la Chișinău și prin alte locuri din Basarabia a căzut zăpadă roșie. De data asta, știința nu s-a prea grăbit să-și spună cuvântul.

Tot cam așa a pățit știința și cu explicația cutremurelor de pământ. Dăm mai jos două mult-grăitoare întâmplări:

Cu prilejul cutremurului de pământ din Bulgaria, trimisul unui ziar din București a cules o știre despre următoarea întâmplare:

A doua zi de Paști, o ceată de geologi - și străini și bulgari - cercetători ai scoarței pământului și ai cutremurelor, au sosit cu automobilul din Sofia în orașul Stara-Zagora, unde fusese cutremurul. Sosind la fața locului, și-au instalat pe pământ aparatele lor și au început a face fel de fel de desene și calcule. După o muncă de trei ore, au vestit poporului că perioada oscilațiilor s-a sfârșit (adică pământul și-a isprăvit lucrarea, termenul clătinărilor a trecut). Geologii s-au pus apoi la masă să ia prânzul.

Dar tocmai în clipele când s-apucară să mănânce, pământul se zgudui cu furie de trei ori. Masa se răsturnă și supa sări în fața mâncătorilor. Bravii geologi puseră mâna repede pe unelte și se repeziră în galop la automobile și părăsiră în fugă orașul.

Această întâmplare este și ea o mărturie despre neputința omului și a științei în fața puterii lui Dumnezeu. La ocoșelile învățaților din Stara-Zagora a răspuns pământul, zicându-le parcă: „Și tu, omule, o biată furnică, te apuci să explici și să profețești lucruri în care singur Dumnezeu are cuvântul și puterea”.

Mai bune prevestitoare ale cutremurului s-au adeverit a fi vitele. Vitele presimt cu ceasuri înainte cutremurul. Se umplu de neliniște. Aleargă încoace și încolo, iar câinii urlă a pustiu.

Țărani bătrâni din Bulgaria, care au mai trecut prin cutremure, s-au orientat după neliniștea vitelor. Se amintește despre un sat distrus, unde oamenii au scăpat prin observarea acestei neliniști. Seara vitele arătau o neliniște bătătoare la ochi și câinii urlau. Atunci bătrânii satului au zis: „Ăsta nu e semn bun; ăsta e semn de cutremur... Să dormim în noaptea asta afară din case”...

S-au culcat pe afară; noaptea a venit prăpădul, a distrus casele, dar ei au scăpat cu viață. În vremea asta, lumea de la oraș, ascultând de comunicatele „liniștitoare” ale învățaților, s-au culcat prin case și mulți au pierit. „Comunicatele” vitelor s-au adeverit mult mai de preț decât comunicatele seismologilor.

Este și întâmplarea aceasta o mărturie despre neputința științei în fața puterii lui Dumnezeu.

Sunt hotare în fața cărora știința trebuie să își pună uneltele jos și să îngenuncheze împreună cu noi în fața lui Dumnezeu cel Atotputernic, Făcătorul cerului și al pământului.