Știți și calea într-acolo

Slăvit să fie Domnul Iisus!

Mai întâi mulțumim lui Dumnezeu pentru tinerii noștri, mirele și mireasa, care, prin ascultarea lor statornică de părinții lor credincioși, au lucrat la bucuria noastră de astăzi, căci dacă ei nu ar fi ascultat de părinții lor și nu L-ar fi iubit pe Domnul Iisus, noi astăzi n-am fi împreună, nu ne-am fi văzut aici și n-am fi primit un har mare în această adunare sfântă.

De aceea mulțumim lui Dumnezeu pentru ei și pentru toți tinerii noștri credincioși, băieți și fete, care ascultă de părinții lor credincioși, care Îl iubesc pe Domnul Iisus și care se străduiesc în viața lor ca să urmeze pilda înaintașilor noștri sfinți ce ne-au lăsat așa frumoasă pildă și îndemnuri de a călca pe urmele lor.

Dorim pentru toți tinerii, frații și surorile noastre, să urmeze pilda înaintașilor noștri, pentru că noi nu putem să despărțim trecutul de prezent. Căci dacă despărțim trecutul de prezent, nici viitorul nostru nu va fi frumos și nu va fi curat. De aceea ni se umple inima noastră de bucurie și ne îmbărbătăm, și suntem zidiți sufletește când privim la cei de dinaintea noastră și vedem credința lor statornică, dragostea lor neprefăcută și răbdarea lor până la sfârșit. Și ni se umple inimile de bucurie, și suntem îmbărbătați în rugăciunile noastre către Dumnezeu, și dorim ca să urmăm și noi pilda Domnului.

Dragele noastre surori tinere, care ca mâine, prin voia lui Dumnezeu, veți păși pe această cale, prin voia lui Dumnezeu, ca să întemeiați o casă, o familie, așa cum au fost părinții frățiilor voastre și așa cum am fost și noi la rândul nostru.

Dar ca să nu lungim vorba mult, dorim să privim la unele dintre surorile tinere din Vechiul Testament, ca să trageți învățătura și frățiile voastre.

Dorim pentru surorile noastre tinere să fie așa cum a fost Rebeca, soția lui Isaac. Ea a fost crescută în casa părinților ei, de părinții ei, așa frumos, așa curat și a învățat să asculte din copilăria ei. Și această ascultare s-a dovedit în viața ei când a fost mare și departe de părinți.

Multe lucruri le primim direct de la Dumnezeu, dar sunt unele lucruri de care avem absolută nevoie în viața voastră. Și pe acestea trebuie să le învățăm.

Unul dintre aceste lucruri de care avem absolută nevoie este ascultarea. Despre Domnul Iisus citim în Sfintele Scripturi că El, măcar că era Fiul lui Dumnezeu, a învățat să asculte; să asculte chiar dacă trebuia să sufere moarte pe Cruce.

Așa vedem și la Rebeca. O vedem acuma fecioară, o vedem fată, și vine vremea pentru căsătoria ei. Dacă privim puțin la ea, ne bucurăm și-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru astfel de suflete. Ce bună era ea! Apostolul Pavel spune după mii de ani: „Să vă îmbrăcați cu o inimă plină de îndurare, de bunătate și de dragoste”. Și așa vedem la această soră - ca să-i spunem așa. Așa vedem noi la Rebeca.

Într-o zi s-a coborât la fântână, ca să aducă apă. Acuma ea mai avea un frate; putea să meargă el după apă. Dar vedeți ce suflet scump era Rebeca! Când era de făcut un lucru, ea repede alerga: „Mă duc să fac eu!” Și așa o fi pornit la fântână să aducă apă.

Și acolo la fântână era robul lui Avraam, trimis să aducă soție pentru Isaac, copilul său. Robul s-a rugat la fântână ca Dumnezeu să-i dea biruință, să-i dea izbândă, ca slujba pe care a primit-o s-o facă în cele mai bune condiții. Și Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și s-a folosit de ascultarea Rebecăi, de graba ei de a face un lucru chiar așa de neînsemnat ca acela de a aduce o găleată de apă. Și când a ajuns la fântână, robul i-a cerut să-i dea apă să bea... Așa a cerut el un semn de la Dumnezeu. Și imediat și-a plecat găleata în mâna lui și i-a dat ca să bea și i-a mai spus: „Și la cămilele tale am să scot și am să dau apă, căci sunt însetate și merită după atâta drum”. Și s-a apucat să scoată apă.

Dragii mei, în părțile noastre și în țara noastră, apa este la suprafață, dar în părțile acelea, apa este la foarte mare adâncime. O cămilă bea vreo zece găleți de apă - și robul lui Avraam avea vreo zece cămile. Vă puteți închipui că a trebuit să scoată vreo sută de găleți. Și spune acolo că Rebeca a scos și a turnat în jgheab apă și toate cămilele s-au săturat de apă. Vă închipuiți ce muncă? Dar vedem bunătatea ei, îndurarea, dragostea pe care ea o avea față de semenul ei.

Nu-i așa că trebuie să ne minunăm de acest suflet scump al lui Dumnezeu? Deci vedeți ce a pregătit Dumnezeu pentru Isaac! Dar cum era și Isaac? Vedeți?

Dumnezeu i-a rânduit pe ei mai dinainte, mai dinainte de veci, ca ei să fie soți, să fie unul al altuia - și așa îi vedem.

Și apoi să vă mai spun încă un cuvânt. Rebeca așa era crescută și așa era îmbrăcămintea ei, că ar fi putut să facă orice lucru care trebuia să se facă în gospodăria ei, la fântână sau la câmp.

Ce mult am dori ca și surorile noastre să fie tot așa, să poată face orice slujbă cu îmbrăcămintea lor! În lume, vedem la tineri și mai ales la tinere că nu au îmbrăcămintea potrivită ca să poată face orice lucru. Ele nu se pot pleca la fântână să scoată apă și s-o toarne în jgheab, pentru că îmbrăcămintea lor nu le permite să facă această treabă.

Deci dorim pentru surorile noastre tinere să ia pildă de la acest suflet scump pe care-l privim acuma, ca și îmbrăcămintea lor să fie așa potrivită pe trupul lor, să poată scoate apă când robul lui Dumnezeu va veni cu cămilele însetate; să se poată apleca la fântână să scoată apă și să toarne în jgheab. Să poată să se aplece jos, să ia brațul cu paie, cu fân și să aducă la cămile.

Așa trebuie, așa vedem la acest suflet scump! Și vedeți cum Dumnezeu a binecuvântat-o? Așa dorim - și nu ne-o luați în nume de rău. Dorim ca surorile noastre și frații noștri așa să fie, ca să poată fi binecuvântați de Dumnezeu. Și Dumnezeu să le poată întrebuința pe surorile noastre în slujba Lui ca să fie și ele, la rândul lor, o binecuvântare pentru casa unde vor merge așa cum a fost acest suflet scump.

O, dragii mei, aș vrea să vă spun un lucru pe care să-l primiți cu toată bucuria. Rebeca spune cu grabă: „Vino la noi! Avem nutreț, avem loc destul acasă!”.

Ce bună era inima ei! Nu numai apă [a dat, câtă] trebuia să bea cămilele, ci și hrană și nutreț de mâncare pentru animalele acestea.

„Vino la noi, avem nutreț, avem paie, avem adăpost și pentru tine, și pentru robii tăi, și pentru cămilele tale”. Ce iubire era, ce bunătate era, ce îndurare era în inima ei!

Și-apoi vedem un lucru și mai frumos: când i se aduce la cunoștință lucrul acesta, dintr-o dată îl primește. Poate că unii ar judeca rău. Dar să nu judecați așa pripit, cum ar spune unii, că nu ar fi trebuit să primească așa de repede, să se ducă într-o țară străină, cu un om străin, la simplul cuvânt că e rudă cu ei...

Dar să știți, dragii mei, că în inima în care e iubirea curată, în care este mila, în care este îndurarea, în care este bunătate - acolo locuiește Dumnezeu. Și o astfel de inimă nu greșește nici atunci când ia o hotărâre, chiar pripită. Nu greșește și nu se înșală, pentru că Dumnezeu locuiește în astfel de inimi și atunci nu dau greș cei ce iau hotărâri așa de pripite cum a luat și acest suflet scump, Rebeca.

Dar vedeți ce gol mare a rămas în casa lor!... Când le-a spus că pleacă, și părinții ei, și fratele ei Laban au spus: „Să mai rămână cu noi, să mai rămână câteva zile”... Și voiau măcar zece zile să mai fi rămas în casă la ei Rebeca. De fapt, ce erau acele zece zile? Rebeca tot avea să plece și ei tot nu o mai aveau. Pentru tot restul vieții lor, Rebeca nu va mai locui în casa lor.

De aceea pentru ei, zece zile - chiar o zi - era mult. În urma ei era un gol așa de mare, pe care nu-l mai puteau completa alții.

O, surorilor noastre scumpe! Să vă gândiți, când veți pleca din casa părinților, că rămâne în urma voastră golul acesta așa de mare, pe care l-a lăsat și Rebeca.

Sau se spune așa despre unele: „O, era așa de rea, așa de nesuferită, de neascultătoare și nu asculta; și era rea, și era împotrivitoare, și ne făcea numai necazuri în casă”... Spun așa mulți părinți după ce pleacă fetele lor din casa părintească. Sau vor spune așa ca și Laban: „Vai, să mai stea la noi!... Cum pleacă așa de la noi sora noastră? Cum pleacă fata noastră? Ce ne vom face fără ea?”.

O, dragele noastre surori, gândiți-vă bine la acest lucru. Era o femeie, să zicem, simplă, de la țară. Aducea apă, păștea oile și dădea mâncare la vite...

Cine știa, cine se gândea că în hotărârea lui Dumnezeu, că în planul Lui, Rebeca era pusă acolo mai dinainte, din veșnicie? Și de unde știi și frăția ta, suflet scump și drag, că, mai dinainte de veci, Dumnezeu nu te-a hotărât să fii o mamă, să fii o soție credincioasă? Să-ți sprijini soțul tău în lupta grea pentru răspândirea Cuvântului Sfânt. În lupta grea pentru câștigarea unei bucăți de pâine curate și cinstite, muncită pentru familia ta. Și de unde știi că Domnul nu ți-a ales de la naștere un mic copil, așa cum a fost Ana cu fiul ei Samuel? Ana, care a dat poporului lui Dumnezeu un bărbat așa cum a fost Samuel? De unde știi tu că nu te-a ales și nu te-a chemat Domnul pentru slujba aceasta?

O, dragii mei, Dumnezeu să trezească conștiința noastră, și a celor bătrâni, și a celor tineri. Ca noi, cei bătrâni, să-i însuflețim pe fiii noștri și să-i încurajăm pe tineri. Și tinerii să se încurajeze pe ei în ce-i dulce și de folos înaintea lui Dumnezeu și de folos aproapelui.

Așa dorim noi pentru surorile noastre tinere. Și le dorim să fie așa cum a fost Lea, soția lui Iacov. Atât de mult dorea să aibă copii și toată dorința și focul inimii ei era să aibă copii, să-i bucure inima soțului ei. Lea își iubea soțul, pe Iacov, atât de mult, încât căuta cu orice preț să-l aibă lângă ea, cât mai aproape de ea. Cu florile pe care copilul ei le culesese de pe câmp, seara a ieșit înaintea lui Iacov și i-a spus: „Te-am cumpărat... Vii la mine, la mine vii”... Atât de mult își iubea soțul! Lea nu căuta să fugă de el, din calea lui, ci Îl aștepta, ieșea înaintea lui și îl chema cu dorul ei când soțul venea de la munca câmpului sau de la turmele lui de vite întristat sau necăjit, sau obosit Lea îi ieșea înainte, să-i bucure inima, să-și iubească soțul, să-i bucure sufletul lui.

Așa sunteți chemate, surorilor scumpe! Așa sunteți rânduite de Dumnezeu, să ieșiți în calea soților frățiilor voastre cu o inimă fierbinte, cu un cuvânt de bucurie, cu un cuvânt de mângâiere. Pentru că frățiile voastre, surorilor, stați acasă, cele mai multe. Dar soții voștri sunt nevoiți să plece uneori și cu săptămâna - de acasă. Și numai ei știu cum se întorc, cu inima zdrobită și necăjită, de pe acolo de unde lucrează, de cele ce văd și aud. Deci cât de mult folosește un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt de mângâiere, o privire frumoasă, o privire dulce! Iată cât de mult folosește! Pentru ca din nou, a doua zi, să poată pleca la muncă și la luptă cu noi puteri, cu curaj și cu îndrăzneală pentru biruința sfântă.

O, dragii mei, așa dorim noi pentru tinerii noștri și pentru tinerele noastre. Vedeți, Rebeca, după ce a avut copiii, pe Iacov și pe Esau... dacă Iacov era ascultător, aproape întreagă inima ei era alături de fiul ei Iacov cel ascultător și bun. Dar dacă Esau era necredincios și rău, și neascultător, și împotrivitor și nu asculta de părinți, și-a luat în căsătorie dintre cananite, dintre fetele hetite. Rebeca nu s-a lipit cu inima de fiul ei cel neascultător și rău și nu s-a dus și nu l-a urmat pe el în drumul lui stricat și blestemat. Rebeca spune către Isaac, către soțul ei, că s-a săturat de viață, că îi era scârbă de viață din pricina nurorilor ei necredincioase și rele, pentru că ele au venit în familia lor și în casa lor cu obiceiurile lor, cu moda lor, cu îmbrăcămintea lor blestemată și ușuratică, și rea. Și Rebeca nu putea să sufere așa ceva, căci ea nu așa crescuse de mică... De aceea viața ei era amară și voia mai bine să moară, decât să le vadă pe nurorile sale, care ar fi trebuit să-i bucure inima și să-i veselească sufletul. Dar ele îi amărau viața și Rebeca își dorea moartea.

De aceea le îndemnăm și noi pe mamele care au copii: mai bine să plângă acum pentru copiii lor neîntorși la Dumnezeu, decât să-i urmeze pe calea lor spre moarte. Căci nu urmându-i pe ei la acest prăpăd lumesc și mergând cu ei, și aprobându-le cu inima le vor binele - ci plângând pentru ei în cămăruță și cerând de la Domnul întoarcerea lor și mântuirea lor.

O, dragii mei, și câte n-am putea vorbi la acest prilej de nuntă! Pentru că la nuntă vorbim de mire, vorbim de mireasă, vorbim de nuntași, de bucuria nunții. Pentru că aceasta este o pricină de bucurie și pentru miri, și pentru nuntași, și pentru părinții mirilor. Dar dorim ca, de la aceste povestiri care sunt atât de scumpe și care ne sunt dragi și ne înviorăm ori de câte ori le citim sau le auzim povestindu-se, să trecem la o altă latură a Cuvântului lui Dumnezeu.

Am auzit pe un frate care a spus adineaori despre nenorocirea aceea mare care s-a abătut peste orașe, cutremurul acela mare în care și-au găsit moartea zeci de mii de oameni, și vinovați, și nevinovați; și buni, și răi. Pentru că atunci când se dezlănțuie mânia lui Dumnezeu, nu se mai face alegerea. Așa cum te-a prins clipa aceea, așa ai rămas.

Alegerea se face la urmă. Ai fost credincios? L-ai iubit pe Domnul și clipa aceea a mutării de aici te-a găsit împăcat cu Dumnezeu? Așa treci dincolo la El. Și când va fi alegerea, când Domnul Și-i va alege pe ai Săi, El știe pe care trebuie să-l ia și să-l aducă acasă la El.

De aceea nu numai cutremurul care a lovit țara aceea - și a lovit și țara noastră anul trecut -, dar atâtea nenorociri, așa, la scară largă, se abat asupra planetei noastre. Parcă pământul nu mai poate suferi pașii omului. Începe să se clatine, să se zguduie, din adâncimile lui să arunce foc afară, asupra oamenilor. Pentru că acestea toate nu mai pot suferi și nu mai pot răbda, și nu mai pot tăcea. Și toate se ridică împotriva omului, căutând să-l nimicească, din pricina păcatului său.

Deci, dragii mei, nu numai aceste mari nenorociri la scară mondială pun în primejdie viața noastră. Și ieșind de aici poți să cazi și poți să mori. Poate să te lase această inimă sau altceva și să mori. Dar cum te găsește clipa aceea? Suntem noi la adăpost în orice clipă de primejdiile care ne pot amenința viața noastră?

Citim în Cuvântul lui Dumnezeu din Întâia Epistola a Sfântului Petru, capitolul 1, începând cu versetul 18: „Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu aur sau argint, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi...” (1 Petru 1, 18-20).

Apostolul Petru folosește cuvântul pe care l-a folosit și Domnul Iisus odată, când era în noaptea Cinei. Era ultima noapte pe care o mai petrecea cu ei și atât de mult dorea Domnul ca ucenicii Săi să cunoască Cuvântul Său, să știe și să fie încredințați că tot ceea ce El le-a spus așa este și așa se va întâmpla, când a spus: „Știți unde mă duc și știți calea într-acolo”. Și a vorbit așa de dulce și așa de frumos despre Casa Tatălui în care erau atâtea locașuri și unde El Se ducea ca să pregătească un loc. Nu să construiască Casa, căci ea era pregătită mai înainte de întocmirea lumii; doar să o pregătească. Când mirele își aduce mireasa lui, el nu atunci se apucă să construiască casa. El are o casă, dar o împodobește numai, o pregătește pentru venirea miresei.

Așa și Domnul. Casa Tatălui e gata de mult, dar S-a dus ca să pregătească un loc. Și mă gândesc cât de frumos trebuie să fie împodobită această Casă, acest locaș, pentru că de aproape 2000 de ani Domnul S-a dus și tot o pregătește și încă nu a terminat-o, că nu a venit să ne ia la El. Dar când o va găta de împodobit, va veni să ne ia. Deci ce frumos va fi acolo și cu ce podoabe trebuie să fie împodobită!

Probabil că nu a terminat-o, căci dacă ar fi terminat-o ar fi venit, așa după cum El a spus ucenicilor: „Știți unde Mă duc și știți și calea într-acolo!” Dar iată, spre întristarea Domnului, ei strigă, „Doamne, nu știm!... Cum putem ști calea într-acolo?” Domnul Iisus spune: „Știți!” pentru că le-a spus de atâtea ori. Dar, din lipsă de băgare de seamă sau din lipsă de respect față de Cuvântul lui Dumnezeu, iată, ei au ajuns în starea de a spune: „Doamne, nu știm!... Cum putem ști?” . Și Mântuitorul le spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.

Și fiind „oaia” aceasta, Sfântul Petru, lângă ieslea Domnului, a învățat, iar acuma el le spune ascultătorilor săi și ne spune și nouă, pentru că acest Cuvânt este scris și rămas pentru noi.

„Știți - ne spune el - că nu cu aur sau cu argint ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care l-ați moștenit de la părinții voștri”. Deci spune: „nu cu aur”, ci cu ceea ce se poate cumpăra cu el; „nu cu argint”, ci cu ceea ce se poate face cu el; „nu cu pietre scumpe”, ci cu ceea ce putem împodobi cu ele. El spune: „Sângele lui Iisus Hristos, Mielul fără de cusur și fără prihană”, acela este prețul răscumpărării noastre.

De aceea ne-am gândit să lăsăm acest cuvânt în inima noastră, cum și în Vechiul Testament era poruncă dată prin Lege ca să se scrie porunca Legii pe ușorii de la ușă și pe fereastra casei, și pe haine să se scrie, ca să fie totdeauna în ochi, ca să o poată vedea, ca să o poată citi, să se poată vedea care este voia lui Dumnezeu.

Să luăm acest Cuvânt în inima noastră, să-l luăm în viața noastră, să-l luăm în noi, așa cum am împroprietări viața noastră cu acest Cuvânt. Să ne fie un scut pentru orice împrejurare în viața noastră, și pentru tineri, și pentru bătrâni. Căci nu este în viața aceasta o lege, o regulă că omul trebuie să îmbătrânească. Căci și tinerii [pot muri] - unii ajung chiar de nici nu se mai nasc.

O, dragii mei, să lăsăm și să strângem acest Cuvânt în inima noastră.

„Cu Sângele lui Iisus Hristos ați fost răscumpărați”. Și să știți că acest Cuvânt care a răsunat și răsună și astăzi încă pe pământ, chemând pe oameni la adăpostul lui, și în ceruri este acest Cuvânt tot așa de preț.

Când Sfântul Ioan a fost dus acolo și a văzut mulțimea aceea pe care nu putea să o numere nimeni, mulțimea aceea îmbrăcată în haine albe și cu ramuri de finic în mână, cântând fericiți și izbăviți acolo, unul dintre bătrâni a întrebat așa: „Cine sunt oamenii aceștia și de unde vin?” El răspunse: „Doamne, Tu știi!” Și atunci acel bătrân îi spuse. Dar și Ioan știa, însă poate că el, în modestia lui, n-a încercat să dea un răspuns făpturii cerești din fața Tronului lui Dumnezeu. El totuși a scris în epistola sa că: „Sângele lui Iisus Hristos ne curățește de orice păcat” - și asta era una dintre mărturisirile pe care le făcea întotdeauna și oricui: că numai Sângele lui Iisus este Prețul răscumpărării. Dar despre ei, oare ce au spus: „Tu știi, Doamne, Tu știi...”.Și atunci bătrânul îi spuse așa: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele în Sângele Mielului”.

Deci iată, mărturisirea care se face prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie, pe pământ, aceeași mărturisire se face și în ceruri. Valoarea pe care o are Sângele lui Hristos aici pentru curățirea păcatelor noastre, ca preț al răscumpărării noastre, aceeași valoare o are și în ceruri. Pentru că ceea ce e amintit pe pământ trebuie să ajungă și în ceruri și prețul care s-a plătit pe pământ, acel preț trebuie să fie și în fața lui Dumnezeu. De aceea, frații mei, vedeți ce preț și ce valoare are Sângele Domnului Iisus Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană? Căci vedeți, fără acest Miel și fără acest Sânge nu este nici o izbăvire și nu este nici mântuire.

În Vechiul Testament, când poporul lui Dumnezeu era în Egipt și Dumnezeu lovise cu toiagul mâniei Sale țara Egiptului, a fost atâta prăpăd și jale, și totuși ei, egiptenii, au rămas mai departe împietriți, iar poporul lui Dumnezeu, rob al lor. Și când i-a poruncit Domnul lui Moise, i-a dat o poruncă:

„Du-te și spune norodului! Du-te și spune! Spune-le așa: Fiecare casă, fiecare familie, fiecare credincios dintr-o familie să ia câte un miel...”, vă puteți închipui ce răspunzător în fața lui Dumnezeu era Moise. Dacă n-ar fi mers și n-ar fi spus poporului așa - ci ar fi spus el alte lucruri, frumoase lucruri, laude frumoase, ar fi spus altceva decât ce îi poruncise Dumnezeu - poporului nu-i folosea la nimic.

Moise trebuia să spună așa cum i-a spus lui Domnul, pentru că așa venea izbăvirea și mântuirea lor. Fiecare casă, fiecare familie să ia câte un miel. Să junghie acest miel, căci dacă nu se junghie, acest sânge nu se varsă.

Așa și Domnul a fost răstignit, I-au fost bătute cuie în mâini și în picioare; trebuia ca acest Miel să fie junghiat, că așa L-a văzut în ceruri Sfântul Ioan: un Miel care era junghiat și curgea Sângele Lui scump. Din mâini și din picioare a curs, din coastă a curs, din fruntea Lui.

Să ia mielul acesta și să-l junghie, și să ungă ușorii de la ușă, pragul de sus și ușorii laterali, pentru că acest sânge va fi izbăvirea lor de la Dumnezeu. Și întâii născuți ai israeliților nu aveau să fie loviți în noaptea aceea de îngerul morții.

Asta a fost una. A venit scăparea, a venit izbăvirea!

A doua: Sângele Mielului a fost scăparea lor și din Egipt, și de această urgie. Li s-a spus: „Duceți-vă, duceți-vă cu copiii voștri, cu boii voștri... Duceți-vă și slujiți Dumnezeului vostru. Aduceți jertfă Dumnezeului vostru acolo în pustie”. Și apoi ei au plecat.

Dar vedeți, și izbăvirea lor, și mântuirea lor tot atunci li s-a dat. Slavă veșnică lui Dumnezeu, Care ne-a iubit și ni S-a făcut „Mielul fără de cusur și fără de prihană”. Și glasul acesta, strigarea aceasta a răsunat lumii atunci când a fost mai mare nevoie de ea. A răsunat în Egipt atunci când poporul avea mai mare nevoie să fie izbăvit; nu un om, nu un suflet, ci un neam întreg, un popor întreg care plângea și suferea din greu.

Robia grea și apăsătoare îi făcea să scoată strigăte deznădăjduite, și aceste strigăte au ajuns la Dumnezeu; și Dumnezeu a trimis Mielul, să fie izbăviți de acolo.

Poporul nu a mai rămas [credincios] și nu numai a păzit Cuvântul Domnului curat. Și Mielul - Paștile Domnului - a ajuns numai așa, o amintire pentru popor. Și din nou L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, pe Mielul cel Adevărat, despre Care Sfântul Ioan Botezătorul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.

Dar iată, chiar în vremurile noastre de necredință și de păcat, când poporul nostru merge la păcat, merge la pierzare, spre pierzarea veșnică, Dumnezeu a trimis iarăși pe robul Său, pe Părintele Iosif, să strige în țara noastră și în Biserica noastră: „Înapoi la Iisus cel Răstignit! Înapoi la Sângele Cruci! Înapoi la Hristos cel Răstignit!”

Deci vedeți, fraților, cât de mult ne-a iubit Dumnezeu și cât de mult ne iubește și nu ne-a lăsat lipsiți de lucrul acesta, de descoperirea lui Dumnezeu, pentru că atmosfera [prezenței] Domnului este descoperire dumnezeiască. Pentru că dacă Tatăl nu-L descoperă pe Fiul Său, atunci oamenii se pot tot strădui, se pot necăji să-L cunoască, ei nu vor ajunge niciodată să-L cunoască. Dar când Îl descoperă Tatăl, atunci Îl cunosc toți. Și iată, cunoașterea și descoperirea Domnului s-a făcut în țara noastră. Redescoperirea lui Hristos, a Jertfei Lui, a Sângelui Lui s-a făcut prin părinții noștri și se face prin această Lucrare sfântă, Oastea Domnului, prin care și noi, pierduții și păcătoșii, am fost căutați și am fost aduși la Dumnezeu. Prin această Lucrare sfântă, noi L-am aflat pe Domnul Iisus și mântuirea sufletelor noastre.

De aceea și noi avem partea noastră de răspundere. Glasul care a răsunat și peste țara noastră nu trebuie să-l stingem și nu trebuie să strigăm, ca să-l acoperim cu alte strigăte, ci [tot așa] să procedăm și noi, la rândul nostru, în casa noastră, în familia noastră, în adunările noastre: înapoi la Iisus cel Răstignit, înapoi la adăpostul Mielului și al Sângelui lui Dumnezeu, căci numai atunci suntem în siguranță. Fără acest Miel și fără acest Sânge, nu suntem în siguranță nici în viața aceasta, nici nu avem viața veșnică cea viitoare. Amin.

Slăvit să fie Domnul!