Suferinţa şi slava
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - După cum pentru Mântuitorul nostru Isus Hristos lemnul ocării a devenit Crucea Slavei,
Chinurile Patimilor, lauda iubirii,
şi temniţa mormântului - prilejul strălucirii şi în veci slăvitei Lui Învieri.
Tot suferinţa şi pentru noi este arvuna slavei.
2 - Credinciosule şi fiule adevărat al lui Hristos, nu te teme de nici o suferinţă. Toate sunt pentru tine, şi nici una împotriva ta.
Toate sunt spre binele tău şi nici una spre rău.
Toate îţi sunt prietene ţie şi nici una vrăjmaşă.
Numai dacă Tu eşti neîncetat cu Hristos.
3 - Dar împotriva celui fără de Hristos sunt nu numai toate cele văzute ci şi toate cele nevăzute.
Când se va dezlănţui mânia lui Dumnezeu, atât de sus cât şi de jos, - toate se vor răzbuna asupra neascultării lui.
De aceea necredinciosule ocărâtor de Dumnezeu, teme-te, căci din pricina păcatului pe care îl faci, toate te vor blestema şi te vor lovi, ridicându-se împotriva ta.
Până vei fi zdrobit, fără leac.
4 - De multe ori se bucură pe pământ biata inimă omenească.
Dar cât de puţin durează - atât de multe din bucuriile ei. Şi cât de repede vine bruma peste florile acestor bucurii!
Peste acele bucurii care nu numai că ţin atât de puţin, dar şi sunt răscumpărate cu atât de multe lacrimi
sau osteneli sau aşteptări,
- că atunci când vin, fiind plătite atât de scump, inima nici nu se mai poate bucura cu adevărat de ele.
5 - Dar bucuriile în Domnul, adică bucuriile care vin din facerea binelui şi din înfrânarea trupului,
din biruinţa ispitei şi din mărturisirea adevărului,
- aceste bucurii vin atât de fericit şi rămân atât de îndelung.
6 - Domnul a pus în soarele Său puterea de viaţă sau de moarte din Sine, pentru orice suflare alcătuită de Mâinile Sale.
Pe un pom, pe o floare, pe un trup sănătos, soarele îl face rodnic şi frumos.
Dar pe un pom, pe o floare, pe un trup viermănos, tot el îl ucide şi îl uscă.
Domnul va fi Viaţa celor sfinţi, dar El va fi moartea celor nelegiuiţi.
7 - Dumnezeu face la fel şi în lumea duhovnicească precum în cea trupească. Pe cel sănătos în credinţă, nevinovat în purtări şi rodnic în smerenie - Hristos îl binecuvântează şi mai mult. Chiar curăţirea suferinţei îl face şi mai rodnic.
Dar celui care trăieşte în păcat, celui care umblă în neascultare, celui care alege calea vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu,
- aceluia orice binecuvântare cerească îi este spre o şi mai mare osândă.
8 - Nimic nu învie, până ce nu moare mai întâi.
Omul nostru cel nou se naşte şi trăieşte numai în măsura în care moare şi se nimiceşte omul nostru cel vechi
şi firea noastră cea pământească.
9 - Hristos este o Stâncă nu numai neclintit de puternică dar şi strălucit de înaltă.
Acela care stă zidit temeinic în Hristos - nu numai că este păstrat nebiruit în vremea de furtună,
dar vede şi mai înalt şi mai larg în vremea de după furtună.
10 - Tăria şi înălţarea Stâncii, îi dă celui zidit în Hristos un simţământ de putere şi de înţelepciune.
Îl face nu numai sigur prin temelia sa, ci şi luminos prin locul unde l-a ridicat Dumnezeu.
11 - Strigătul unui suflet credincios este totdeauna ascultat, iar Dumnezeu pune în mişcare toate puterile care sunt de trebuinţă - spre împlinirea cererii copilului Său.
Pentru că şi acesta îşi pune în mişcare toate puterile sale, ca să împlinească cererile Domnului.
12 - În orice stări grele am ajunge, să ştim să ne bizuim puternic pe Numele Domnului Isus Hristos.
Să trăim o viaţă de adâncă sfinţenie şi de smerită ascultare de Voia lui Dumnezeu - apoi să nu ne temem de nimic.
Căci chiar dacă ar trebui să se cutremure pământul, Dumnezeu ne va asculta rugăciunea. Şi ne va veni în ajutorul nostru.
13 - Mâna celui care doreşte să salveze pe cel primejduit, - se întinde.
Şi dacă omul se întinde cât poate el, Dumnezeu face minunea ca să ajungă până la cel pe care vrea să-l ridice şi să-l salveze.
14 - Mâna celui care doreşte să se roage fierbinte se întinde spre Dumnezeu...
Şi dacă se întinde cât este puterea ei, Dumnezeu o lungeşte ca să ajungă până la Tronul Său, de unde să primească ceea ce cere.
15 - Mâna celui care este în primejdie se întinde spre Mântuitorul său. Şi dacă se întinde atât cât poate, ajunge până la Crucea Lui, până la Sângele Său, până la Mâna lui străpunsă, la coasta Lui mântuitoare
- şi de acolo primeşte totdeauna iertarea şi ajutorul Lui.
16 - Mâna Domnului Se întinde totdeauna până în fundul adâncului, din care strigăm după mântuirea Sa,
până în adâncul temniţei în care zacem,
până între leii unde suntem aruncaţi,
până în flăcările în care ardem
şi până în depărtarea unde am fost surghiuniţi.
Să ne încredem totdeauna în salvarea acestei Mâini Binecuvântate!
17 - Nici o adâncime, nici o depărtare, nici o prăbuşire nu este aşa de afundă, ca să nu ne poată ajunge mântuirea, Mâna lui Hristos şi puterea răscumpărării Sângelui Său.
18 - Căci oricare ar fi depărtarea, de la noi şi până la Domnul, puterea milei şi a iubirii Sale, face minunea, Mâna Lui se întinde...
Se întinde până ajunge să apuce mâinile noastre, care se întind spre Mâinile Lui, cu credinţă şi cu rugăciune.
19 - Trebuie numai ca şi mâna noastră să se întindă atât cât poate ea, spre cei care sunt mai de jos decât noi.
Căci de măsura cât se întinde mâna noastră spre alţii, depinde şi cât se întinde Mâna Domnului spre noi.
20 - Oare cum se întinde mâna ta, sufletul meu şi fiul meu - spre Domnul şi spre alţii?
Se întinde ea oare numai ca să ceară - sau se întinde ca să dea?
Căci mâna care se întinde numai ca să ceară, în curând se va usca.
O Dumnezeul Milei, Te rugăm fă-ne plini de milă şi milostivire.
Amin.