Tatăl te iartă!…
Pr. Iosif Trifa - Fiul cel pierdut
Vino acasă, suflet pierdut!…
Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea și iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui și întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea și iertarea tatălui. El n-avea nici un merit și nici un drept să mai fie primit acasă... El n-avea nici măcar dreptul de slugă... El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat și i-a redat starea ce o avusese mai înainte.
O, ce veste scumpă și dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească, oricât de păcătoși am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te dorește și te așteaptă cu brațele deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut pune în fața noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!...
Voi spune aici două pilde care ajută și ele pilda cu fiul cel pierdut și înțelesul ei.
Mai anii trecuți, ziarul «America» din Cleveland a publicat un anunț interesant. Un tată de prin părțile Banatului își chema fiul să se întoarcă acasă în țară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele și părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui și cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greșeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preț să-l aducă iarăși acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunț, într-un ziar românesc din America.
În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel: „Fiul meu va fi în cutare oraș din America. Prin gazeta românească îi trimit o înștiințare că-l iert și îl chem acasă. Voi scrie frumos și duios, ca să-i mișc inima. Și să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, așa cum sunt, amărât și îngândurat; să publice gazeta și chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mișca și mai mult inima pruncului meu”.
Și tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său!
Ziarul din America a publicat fotografia, însoțită de următoarea scrisoare:
Ioniță dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Știi bine cum te-ai dus și de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniță dragă! Tata te iartă, vino acasă!
Ioniță dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gândești că a murit cineva în casă la noi.
N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-ta plânge mereu, și eu tot așa. Ioniță dragă, ne topim de dorul tău și tu poate te topești de rău prin cele țări străine. Ioniță dragă, vino acasă!
Al tău tată îndurerat
Despre ce s-a ales din această publicație, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite și bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare - mișcătoare până la lacrimi - n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.
O altă pildă:
Mai anii trecuți, am citit despre o mamă ce-și căuta fiica apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei și cu voia ei plecase în lume și în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părțile, dar fără rezultat. Un polițist îi spuse că a văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută și pe acolo, dar n-o află.
Atunci mama, în iubirea și durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulțime de fotografii cu chipul ei îndurerat și scrise pe ele, dedesubt: Aniță dragă!
Mama te iartă, vino acasă!
Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare și pe tot locul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri.
„Fiica mea - își va fi zis mama - de bună seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înștiințarea și va vedea chipul meu îndurerat și se va întoarce acasă...”
Așa s-a și întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, și acum era o floare ofilită. În ochii ei, în fața și înfățișarea ei se putea citi durerea și suferința. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupește și sufletește, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca și fiul cel pierdut.
Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede și îndată izbucnește într-un strigăt de plângere și bucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah, scumpa mea mamă!... Mama mă iartă!... Mamă dragă!”.
Cuprinsă ca de un fel de beție, striga în toate părțile: „Mama mă iartă... Mă duc acasă... Mama mă iartă!...”.
Iată două pilde mișcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare și cât de tare este dragostea de părinte.
Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Este însă numai o icoană slabă și palidă. Tatăl ceresc ne iubește cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinților din lume, dragostea lor e încă numai un picur, față de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (1 In 4, 8).
Tatăl ceresc ne iubește cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui și dragostea Lui ne urmăresc neîncetat și ne cheamă acasă.
Scumpul meu frate! Poate și tu te ofilești și te prăpădești prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îți aduc o veste dulce și scump ă: Tatăl te iartă!
Așa cum își cheamă cei doi părinți, din pildele de mai sus, copiii acasă - vestindu-i că-i iartă - așa te cheamă și pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.
Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă și dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îți spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă!
Cu credință, eu te chem: Vino acasă, Tatăl te iartă. Eu nu-ți spun din carte aceste cuvinte. Eu ți le spun din viața mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunsesem și eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, și Tatăl îndată m-a iertat.
Tatăl „m-a îmbrățișat” și „m-a sărutat” cu iertarea, când eu eram mai prăpădit și ticălos.
Tatăl te iartă și pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut și de decăzut ai fi, află că Tatăl te iubește. Tatăl te iartă și te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul și pământul se înfioară și suspină pentru starea ta. Plânge cerul și pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Oprește-te, frate dragă, oprește-te îndată din calea morții și te întoarce „acasă”!
Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăcești! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul și ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceștile patimi și plăceri păcătoase.
Vino, dragă suflet rătăcit, și, căzând înaintea Tatălui ceresc, zi și tu această
Rugăciune
Tată și Doamne, greșit-am la cer și înaintea Ta. Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieșit din ascultarea Ta și am umblat în căile pierzării. Mulți ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări și fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloșie în ticăloșie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă oprești din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte pe calea pierzării. Abia acum vin la Tine, preabunule Doamne și Tată ceresc. Ah, în ce stare nenorocită mă aflu! Sunt bolnav și n-are cine mă vindeca... Sunt flămând și n-are cine mă sătura... Sunt gol, și n-are cine mă îmbrăca... Sunt istovit și chinuit și nimeni nu mă primește. Chipul cel frumos, ce-l aveam când trăiam în casa Ta mi s-a schimonosit. Păcatul și suferința au săpat urme adânci în fața mea și în sufletul meu. Din haina cea strălucitoare a Botezului, n-a mai rămas nimic. Totul am zdrențuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte și Tată ceresc, greșit-am la cer și înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău... N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de alungare. Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă și pe mine ca pe fiul cel pierdut din evanghelie. Fie-Ți milă de mine și de starea grozavă în care am ajuns. Primește-mă iarăși în dragostea și odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă și mă leagă iarăși de Tine cu inel nou, să pot începe o viață nouă, ca unul ce mort am fost și-am înviat, pierdut am fost și m-am aflat.