Teama Înălțimilor Tale
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Dar ce a fost cu mine astăzi, Drag Prieten al tinereții mele!
Te-am simțit neliniștit lângă mine.
2 - Era ceasul să merg spre înălțimile noastre unde aerul este înmiresmat, unde lumina este neîmpiedicată, unde zborul este înalt, unde orizontul este curat și sfânt.
3 - M-ai chemat cu lacrimi: scoală-te și vino...
Scoală-te și vino căci aici ești în primejdie de moarte!
4 - Aici focul mistuitor al gurii balaurului îți amenință mereu curăția sufletului și vieții tale.
5 - Acest noroi murdar poate să se reverse iarăși oricând peste inima ta.
6 - Aceste târâtoare scârboase te pot înfășura oricând spurcând neprihănirea ta, otrăvindu-ți amintirile, nefericindu-ți sufletul. Scoală-te și vino cu Mine.
7 - Privește în Sus și vezi ce minunat este să fii cu Mine Acolo pe Tabor!
8 - Acolo viața ta va fi salvată de hotarele josnice, de duhoarea noroiului, de șoaptele întunericului, de îmbrățișarea spurcăciunii, de încălcările târâtoarelor.
9 - De chipul respingător și scârbos al stăpânitorului tuturor acestora, care prin ele umblă neîncetat să-ți ucidă sufletul.
Scoală-te, scoală-te și vino cu Mine!
10 - Te simțeam lângă mine tremurând.
Dar stăteam cu ochii încă închiși de somn, cu mintea încă încețoșată.
11 - Picioarele neclintite mă dureau amorțite. Nu mă puteam mișca din betezda mea.
12 - Ceva ca o săgeată ascuțită și grea simțeam cum îmi arde și îmi strânge glezna piciorului dinspre Tine și o gheață tot mai rece se răsfrângea tot mai sus spre inima mea.
13 - Am suspinat cu tot sufletul zdrobit și sfârtecat în două:
- Nu pot!
14 - M-ai ajutat să mă ridic puțin. Și din nou m-ai îndemnat cu glasul tremurând de lacrimile durerii, milei și temerii pentru mine:
- Scoală-te și vino!
15 - Și dragostea Ta îngrijorată m-a cuprins cu disperare ca niște brațe aruncate în clipa celei mai mari primejdii:
- Vino, scoală-te, vino!
16 - Dar inima mea pentru prima dată se înspăimânta de înălțimile noastre.
17 - M-am uitat cât de înalți erau munții Tăi, munții pe care nu-i mai simțeam ai mei.
18 - M-am uitat cât de aspre sunt stâncile piezișe pe care vor trebui să urce picioarele mele bolnave și grele.
19 - Cât de tare va fi aerul acolo pe înălțimi, pentru plămânii mei slăbiți de praful prin care am umblat atâta drum.
20 - Cât de obositor va fi urcușul acesta, pentru trupul meu cel de astăzi.
- Și dintr-o dată m-am simțit atât de depărtat de Tine.
21 - Ceva ca un munte de gheață s-a prăbușit peste mine acoperindu-mi lumina și despărțindu-ne.
22 - Un noroi cleios se revărsa din toate părțile urcând tot mai sus, cuprinzându-mă ca un zid, gata să mă înăbușe.
23 - Am șoptit din nou, ca pe cea mai înspăimântătoare osândă a mea însămi, strigătul cel mai deznădăjduit al groazei mele. Nu al groazei de moartea mea, ci al despărțirii de Tine:
- Vai, nu pot, nu pot încă...