Tineri care au început bine și au sfârșit bine

Minunat este nu numai sfârșitul tinerilor credincioși, care umblând în curăție și ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viața unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieșit din ascultarea cea dulce a Domnului și a iubiților lui.

În felul acesta nu numai sfârșitul vieții unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este sfârșitul fiecărei zile și fiecărei nopți din o astfel de viață. Și sfârșitul fiecărei fapte, cântări sau rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieți sunt frumoase și țintesc spre un sfârșit bun.

Ne vom îndrepta acum gândurile spre exemplul frumos al unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mișcător. Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi tovarășul minunat de lucru și de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fap. Ap. 16, 1-3).

Timotei a devenit curând unul din ajutoarele Sf. Ap. Pavel (Fap. Ap. 19, 22). Însoțindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fap. Ap. 20, 4), el ținea legătura cu toți frații (Rom. 16, 21).

Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (1 Cor. 16, 10). Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndrumarea Lucrării Evangheliei (2 Cor. 1, 1; Filip. 1, 1; Col. 1, 1).

Întărea și îmbărbăta pe frații care treceau prin suferințe (1 Tes. 3, 2). Și a trecut el însuși biruitor prin suferințe și prigoniri pentru Hristos (Evrei 13, 23).

Fiul unei mame și al unei bunici credincioase, Timotei a cunoscut din pruncie Sfintele Scripturi, care i-au dat înțelepciunea ce duce la mântuire prin credința în Iisus Hristos. El a căpătat încredințarea că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos să învețe, să mustre, să îndemne și să dea înțelepciune în neprihănire.

Astfel, el a ajuns din tinerețe un om al lui Dumnezeu, desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună în Evanghelia Domnului. De aceea el a strălucit și va străluci veșnic în Împărăția lui Dumnezeu, alături de marele său învățător, tovarăș și părinte duhovnicesc, cu care a luptat și a suferit împreună, ca un bun ostaș al lui Hristos (2 Tim. 2, 3-4).

Iată-l, deci, pe Timotei un exemplu atât de minunat. După ce a fost un fiu și nepot ascultător, a devenit un ucenic, un însoțitor, un tovarăș adevărat, crescând neîncetat în toate privințele și devenind un vas tot mai sfințit și folositor Stăpânului Ceresc și apostolului Său.

Elev și colaborator al Sf. Ap. Pavel, el a îndeplinit cu cinste și cu ascultare, rând pe rând, cele mai grele și mai frumoase misiuni în slujba lui Hristos și a Bisericii Lui. Iar după ce a rămas fără Sf. Pavel, Timotei a fost un strălucit continuator al operei sale, ajutând la înaintarea tot mai strălucită a Bisericii lui Hristos, Stâlpul și Temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15).

Așa s-a încheiat nespus de frumos viața unuia din nesfârșitele mii de tineri credincioși, în inima căruia, ca într-un pământ bun, sfânta sămânță a lui Dumnezeu a prins bună rădăcină de la început și a adus până la sfârșit un rod tot mai mult, tot mai frumos și tot mai bun.

Facă Domnul nostru Iisus Hristos ca pilda atât de frumoasă a tânărului Timotei să fie urmată de toți scumpii noștri frați tineri, fiindcă Lucrarea lui Dumnezeu are cea mai mare nevoie acum tocmai de astfel de lucrători.

Întâmplarea pe care doresc să v-o povestesc acum s-a petrecut undeva într-o stare nespus de jalnică, într-un loc nespus de jalnic, într-o vreme nespus de jalnică.

Îl chema Cristian. Se împotrivea Cuvântului lui Dumnezeu mai mult decât toți ceilalți la un loc, fiindcă era un necredincios convins.

Dar după cutremurătoare stări de vorbă, necredința lui a început să se clatine și până la urmă, Adevărul și Dragostea lui Dumnezeu au despicat zidurile și l-au scos la lumina și căldura minunată a lui Hristos. Atunci i-am aflat povestea jalnică a vieții lui.

Tatăl său murise în război. Rămăsese de mic numai cu mama sa, văduvă săracă, spălătoreasă cu ziua pe la case străine. Dar această mamă era o femeie adânc credincioasă. Ea muncea zilnic pe la alții ca să-și câștige pâinea pentru ea și Cristian, dar nu era dimineață în care ea, mai înainte de a pleca la muncă, să nu-l ia pe fiul ei cu ea, ca să se ducă pentru o scurtă rugăciune la biserică.

De acolo ea mergea la lucru, iar el la școală. Dar acolo, în biserică, unul lângă altul, amândoi în genunchi se rugau fierbinte și se duceau apoi nespus de fericiți fiecare la ale sale. Iar duminica, după biserică, mergeau amândoi la adunarea Domnului, unde Cristian învățase poezioare și cântări.

Dar la vârsta când copiii încep să iasă de sub controlul părinților, Cristian n-a vrut s-o mai urmeze pe mama sa. Și-a găsit alți prieteni și alte prietene cu care mergea pe alte căi, iar de mama lui și de căile ei începea să se depărteze din ce în ce tot mai mult.

Într-o zi s-a rupt de biserică și de adunare pentru totdeauna. Necredința și păcatul pusese stăpânire totală pe inima și pe mintea lui. De atunci n-a mai mers să îngenuncheze cu mama lui la biserică. Iar de rugăciune și de sfintele cântări, nici nu mai voia să mai audă.

Dar mama lui, mergând acuma singură la biserică, totuși nu înceta să se roage cu lacrimi lui Dumnezeu pentru mântuirea bietului ei fiu rătăcit.

Au trecut anii... Cristian a crescut și a învățat trecând prin școli până la cea mai înaltă. S-a logodit apoi cu o fată tot așa ca și el. Și-a luat apoi o slujbă însemnată la un minister... Și ducea lupta împotrivitoare față de Dumnezeu, uneori chiar și cu mama lui care nu înceta să se roage pentru el... și să-i aducă aminte de vremea când și el se ruga lângă ea.

În această stare l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, fiind dus la un loc de suferință și apăsare. Acum era de șase ani în acel loc jalnic și în această stare jalnică.

De șase ani nu mai știa nimic nici de mama lui, nici de logodnica lui, singurele două ființe pe care le mai avea pe pământ. Plângea, gândindu-se că nu-l va mai aștepta nici una până când va veni vremea să se întoarcă acasă. Căci, zicea el, una era prea bătrână, cealaltă prea tânără să-l mai aștepte...

Au urmat alte cutremurătoare stări de vorbă cu el. Și într-o zi, Căldura Dragostei și Lumina Adevărului lui Hristos i-au topit gheața, i-au deschis mormântul și Cristian s-a născut din nou, la o altă viață, la o nouă înțelegere, la un nou rost.

Într-una din cele mai frumoase zile ale acelei primăveri a înviat Cristian ca dintr-o moarte și s-a trezit ca dintr-un somn prelung. Când s-a întâlnit cu Hristos, fața lui a început să strălucească, iar din ochii lui curgeau două șiroaie de lacrimi fierbinți. Din toată ființa lui renăscută se ridica zguduitor o rugăciune, o mărturisire, un legământ de dragoste și înviorare cu Hristos și pentru El.

Și totul s-a transformat într-o clipă. Din cel mai jalnic om, din cea mai jalnică stare și în cel mai jalnic loc, puterea lui Hristos a făcut cel mai fericit, cel mai luminos, cel mai dulce. Era ca un copil care-și regăsise mama și credința și Mântuitorul. Era un înviat din cea mai adâncă moarte. Era nebun de sfântă fericire.

Dumnezeule, nu voi uita niciodată această cerească priveliște!

Iată ce minunat se poate transforma un om.

Rugăciune

Slavă veșnică Ție Putere și Dragoste a lui Dumnezeu! Slavă veșnică Ție, Iisuse!

Tu, care asculți rugăciunile părinților credincioși pentru fiii lor, nu-i lăsa pe cei pentru care se roagă ai Tăi. Dacă nu-i pot întoarce binecuvântările, trimite după ei nuiaua dragostei Tale, dar oricum, nu-i lăsa să se piardă și întoarce-i la Tine. Ai milă de toți cei care se pierd și întoarce-i la Tine. Noi ne rugăm neîncetat pentru ei. Iar pe cei care au început bine, fă-i pe toți să sfârșească bine.

Amin.