Foto Traian Dorz

Trecutul și Viitorul

Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare

1 - Este un nelegiuit acela care rupe trecutul de viitor.
Care desparte înaintașii de urmași.
Care sapă prăpastia între cei ce s-au dus și cei ce vin, între strămoși și strănepoți.
Atât neamul nostru trupesc cât și cel duhovnicesc trăiește numai prin continuitatea lui fericită și statornică între cei de ieri și cei de mâine - prin cei de astăzi.
Voi cei de astăzi aveți această cutremurătoare datorie și răspundere.
2 - Nelegiuit este acela care uită această datorie și osândit va fi acela care a uitat-o.
Numai când privești dinspre trecut viitorul, - atunci poți vedea drept și poți merge sigur pe cale,
binecuvântat vei fi atunci de cei care ți-au mers înainte
și cinstit vei fi de cei ce-ți vor veni în urmă.
3 - Cel ce binecuvântează pe părinții săi, va fi binecuvântat și el de copiii lui.
Dar cel ce-și nesocotește părinții, va fi blestemat și el de către urmașii săi.
Dacă acest lucru este atât de adevărat cu privire la cele trupești, pentru viața asta - atunci cu cât mai adevărat este și va fi cu privire la cele sufletești, care au în vedere nu numai viața de acum ci mai ales viața cea veșnică.
4 - Dacă știm ce înaintași sfinți am avut...
cum au luptat ei să păstreze credința noastră, moștenirea noastră și ființa noastră până la noi...
Și dacă dorim ca și fiii noștri să fie vrednici, cinstiți, harnici și liberi, - atunci să nu uităm, să nu uităm și să nu uităm, - ce mare datorie avem noi acum, astăzi, aici.
Blestemat și osândit va fi de înaintași și de urmași, acela care rupe trecutul de viitor și pe strănepoți de strămoșii lor.
5 - Să ținem întocmai învățăturile care le-am primit și să nu îngăduim între noi rătăciri de la învățătura noastră bună și străbună,
ci să îndepărtăm și să ne îndepărtăm pe oricine și de oricine care aduce o altă învățătură. Sau o stricare a ei.
- Să păstrăm nezguduită și neschimbată credința noastră strămoșească pe care am primit-o prin această învățătură și în care am pus legământul nostru la nașterea noastră din nou în Lucrarea asta.
Blestemat va fi oricine dezbină credința aceasta și oricine va primi pe dezbinătorul ei.
6 - Să nu părăsim adunarea noastră oricât de mică sau oricât de prigonită ar fi ea.
- Să păstrăm ascultarea și unitatea cu frații noștri, neîngăduind în viața noastră nici un păcat văzut sau ascuns, care ne-ar putea strica inima de la dragostea și de la umblarea noastră în curăția Duhului și a Cuvântului Sfânt.
7 - Să dăm tuturor urmașilor noștri o bună și vrednică pildă de urmat în toate privințele, pentru a fi astfel o pricină de laudă pentru Domnul,
de cinstire pentru părinți
și de bucurie pentru copii...
Astfel Lucrarea Domnului va trece prin noi ca un lanț de aur din trecut spre viitor. Iar în Ziua Cea Mare a Veșniciei, noi vom fi cinstiți înaintea Tatălui și a îngerilor Săi, nu numai de Mântuitorul nostru, ci și de către înaintașii noștri și de către urmașii noștri, - că am fost ca o verigă și ca o punte de aur între unii și alții.
8 - Credinciosul trăiește numai prin răbdare... Cât răbdăm, atâta trăim prin credință, atâta trăim în dragoste, atâta trăim în nădejde.
Toată viața Mântuitorului nostru a fost o viață de răbdare. Toată istoria Bisericii și a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă și de muncă dusă cu răbdare.
De la începutul ei și până astăzi.
Și așa se vede că trebuie să fie până la sfârșit.
9 - Viața însăși în toată desfășurarea ei, ne cere zilnic și în toate privințele răbdare și îndelungă răbdare fiecăruia dintre noi și tuturora.
Fără răbdare nu poți nici în familia ta, nici în afară de ea.
Nici în iubire nici în credință.
Nici între oameni nici în afară de ei.
10 - O, Răbdarea lui Isus Cel fără casă,
Cel fără familie,
Cel fără adăpost...
Silit să trăiască în casa altora,
cu pâinea altora,
cu haina altora, cum spune El: - Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul!... (Luca 9, 58).
Puțini dintre noi știm câtă răbdare i se cere unui suflet de om care trebuie să bată mereu în fiecare seară la o ușă străină pentru un loc de culcare...
De câte ori rabdă foame, fiindcă nu mai poate nici primi...
Mai bine doarme pe câmp, sau se culcă flămând.
11 - Se duce în munte ca să Se roage și pentru că n-are unde să Se ducă să doarmă.
Se duce să plângă Singur, fiindcă n-are unde să Se ducă să Se bucure cu alții.
Se duce să tremure Singur, fiindcă n-are unde să Se ducă spre a Se încălzi de un soț sau de un fiu sau de un prieten...
O, câtă răbdare, câtă sfâșietoare și amară răbdare i se cere unui suflet care trebuie să ducă o astfel de viață!
12 - O, Răbdarea Domnului și față de cei neputincioși, bolnavi, chinuiți, flămânzi, săraci, nenorociți, care se îmbulzeau cu miile uneori, fiecare să ajungă mai aproape, mai întâi, mai la mult - de la El.
Numai cine a avut a face vreodată cu o astfel de mulțime știe ce răbdare, ce oboseală, ce jertfă îți cere să-i faci față, - totuși cu bunătate, cu milă, cu înțelegere, - ca Dulcele nostru, Bunul nostru, Răbdătorul nostru Isus...
13 - Oamenii flămânzi se îmbulzesc...
Oamenii bolnavi se înghesuie.
Oamenii lipsiți se împing, se calcă în picioare, se bat, se urăsc, se ceartă, se înjură...
O, câte pot face astfel de oameni...
Și câtă milă și răbdare, câtă blândețe și bunătate, câtă iubire și înțelegere trebuie să fi avut neîncetat Mântuitorul Cel Bun față de ei toți.
Până i-a dat fiecăruia, până l-a vindecat pe fiecare, până l-a mulțumit și pe ultimul dintre ei...
14 - Dar până atunci câtă foame trebuie să fi răbdat El, câtă sete, câte izbituri, câte insulte, câte amărăciuni.
Căci cum să stea El să mănânce, până când mai cerșea încă un flămând?
Cum să meargă El la odihnă, până când încă mai era acolo un olog, un orb, un milog, un nenorocit care aștepta după El?
Cum să plece El la ale Sale până când încă mai stătea acolo după El unul care venise cine știe de unde și aștepta cine știe de când?
15 - O, dacă ați avut vreodată numai o zi a face cu o astfel de obositoare datorie, - atunci trebuie să vă închipuiți cam cum vor fi fost toate zilele Domnului Isus,
- și câtă răbdare trebuie să I se fi cerut dragostei Lui pentru slăbiciunile și lipsurile oamenilor!
16 - Ura din partea fariseilor,
împotrivirile din partea mai marilor,
urzelile rele și toate cursele de moarte cu care Îl pândeau la orice pas și în orice loc vrăjmașii Săi văzuți și nevăzuți
- la câtă răbdare Îl vor fi supus pe Mântuitorul nostru, până în cea din urmă zi a vieții Sale pe pământ!
17 - Apoi suferințele din Săptămâna cea grea a Patimilor Sale...
Trădarea unuia dintre cei mai apropiați.
Lepădarea celui mai ales și mai de nădejde dintre ucenici.
Loviturile celor care Îl admiraseră odată, strigătele și ura lor.
Mărturiile nedrepte, calomnioase, rău voitoare.
Scuipările, bătăile, cununa de spini, haina de ocară.
Judecata nedreaptă, necinstită, răuvoitoare, ucigașă.
Drumul Crucii, loviturile, căderile, urletele mulțimii, ale gloatei.
Dezbrăcarea gol, întinderea pe Cruce, cuiele aprinse și usturătoare.
Spânzurarea, sfâșierea durerilor, a setei, a părăsirii Tatălui.
Povara ispășirii păcatelor lumii, lupta duhurilor iadului...
Durerea Mamei rămase singură, a ucenicilor împrăștiați...
Agonia, încețoșarea, moartea...
- O, câtă răbdare, câtă îndelungă răbdare, câtă nesfârșită răbdare I-au cerut Domnului și Mântuitorului nostru pentru mântuirea noastră...
Iată de ce chinurile iadului nu vor fi o pedeapsă prea mare pentru acel blestemat care calcă în picioare, care leapădă toată această Jertfa a lui Dumnezeu pentru el.
18 - O, Dumnezeule al răbdării iubitoare, învață-ne și pe noi răbdarea Ta, îndelunga Ta răbdare față de toți și față de toate, până la capăt, până la moarte, până la biruință.
Pentru că noi suntem datori să răbdăm, dar Tu n-ai fost dator.
Noi suntem datori să răbdăm de la alții și pentru alții - fiindcă și alții au răbdat sau rabdă de la noi și pentru noi.
Noi suntem datori să răbdăm slăbiciunile și defectele altora, pentru că și alții rabdă slăbiciunile și defectele noastre.
Dar Tu n-ai avut de astea niciodată - și totuși cât ai răbdat!
19 - Adevărata căsnicie și fericire este atunci când fiecare soț - mai înainte de a căuta fericirea sa, - caută fericirea celuilalt.
Și mai înainte ca să-i placă lui ceva, caută ceea ce îi place celuilalt.
În viața de adunare, în familia cea duhovnicească, lucrurile stau tot așa. Și numai atunci sunt fericiți cu adevărat cei ce au fost chemați să alcătuiască un trup în Domnul, când fiecare mădular, caută mai întâi nu folosul său, ci folosul celuilalt.
Mai ales când acela este mai slab sau mai înapoiat.
20 - Numai sufletul plin de bunăvoință față de alții, știe cât de fericit îl poate face pe om - un bine făcut cuiva,
un loc pe care i-l dai,
o bucurie pe care i-o faci,
un cuvânt de mulțumire sau de mângâiere pe care i l-ai spus,
un ajutor pe care i-l oferi,
un avantaj pe care i-l înlesnești.
Doamne și Dumnezeul nostru, Te rugăm dăruiește-ne tuturor dorință fierbinte și grija atentă cu care să căutăm totdeauna - să facem așa.
Amin.
Articol 26 din 43
Folosește săgețile ← → pentru navigare