Poruncile lui Dumnezeu
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - Cuvântul Domnului porunceşte scurt şi hotărât:
Cine îmbărbătează pe alţii - să se ţină de îmbărbătare.
Cine dă, - să dea cu inimă largă.
Cine cârmuieşte - să cârmuiască cu râvnă,
fiecărei slujbe, datoria sa, limpede, hotărâtă, scurtă şi poruncitoare ca un ordin pe câmpul de luptă.
Uneori vorba prea multă nu lămureşte ci încurcă.
Atunci de ce nu înţelegem poruncile ostăşeşti ale Domnului Oştirilor?
3 - De ce să ne fie atât de străină ordinea şi ascultarea, disciplina şi rânduiala poruncite atât de des şi atât de hotărât fiecăruia dintre noi şi tuturora, - de către Însuşi Împăratul şi Dumnezeul nostru Isus Hristos?
Ori ne-am înstrăinat noi oare atât de mult de Domnul nostru încât nici nu-I mai auzim glasul Său?
Ne-am deprins atât de mult cu felul lumesc al neorânduielii şi neascultării, încât nu mai avem nici frică şi nici ruşine de Dumnezeul nostru?...
4 - Dacă ai o chemare grea, iubeşte-o şi împlineşte-o cu ascultare credincioasă, - şi ea îţi va deveni uşoară.
Dacă ai o chemare smerită, împlineşte-o cu răbdare şi cu mulţumire, aşa cum a făcut şi Domnul tău. Şi ea îţi va deveni înaltă.
Dacă ai o chemare înaltă, umileşte-te, ca să poţi fi înălţat la vremea răsplătirii.
Dacă ai o chemare lăudată, socoteşte-te nevrednic şi departă de la tine orice ispită a mândriei diavolului aducându-ţi mereu aminte că tot ce este înălţat în faţa oamenilor este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15).
5 - Dacă Duhul Adevărului are ca vrăjmaş puternic şi plin de vicleşug pe duhul minciunii care va lucra împotriva Lui până la sfârşitul veacurilor prin tot felul de rătăciri, de împotriviri şi de stricări
- tot la fel şi Duhul Dragostei va avea ca vrăjmaş pe duhul dezbinării, care va stârni împotriva Lui cu toată viclenia şi ura, tot felul de lupte, de apucături urâte, de tulburări şi prefăcătorii, până la capătul lumii.
Orice ostaş al Adevărului şi Dragostei - trebuie să le apere cu toată puterea sa pe acestea în lupta contra minciunii şi a dezbinării.
6 - Dacă lupta împotriva adevărului începe cu răstălmăcirea lui, - lupta împotriva dragostei începe cu prefăcătoria ei.
Când inima s-a stricat prin vreun păcat ascuns de la curăţia dragostei faţă de Hristos şi faţă de fraţi,
- atunci sufletul care şi-a stricat-o în loc să se îndrepte prin pocăinţă, începe să se prefacă, vorbind şi cântând ca şi cum el ar fi tot frate şi tot bun.
De aceea puţini sunt cei care nu-i înşală prefăcătoria.
7 - Celui căzut în îngâmfare şi prefăcătorie, în loc să-i pară rău că şi-a pierdut dragostea adevărată şi să caute să şi-o recapete - se preface că o are... Vrea să pară că ţine la fraţi, - dar el în realitate s-a rupt de ei şi ţine la alţii...
De formă mai merge cu fraţii, dar de fapt el lucrează cu vrăjmaşii şi străinii...
Din când în când marţea se mai duce la adunarea fraţilor, dar duminica e la adunarea străinilor.
Cu vorba este încă printre fraţi, dar cu inima şi cu fapta este trecut la străini.
8 - Dacă pentru o desfrânare trupească, - judecata fraţilor trebuie să fie grabnică şi categorică, - cu cât mai hotărâtă şi mai necruţătoare trebuie să fie această judecată faţă de o desfrânare sufletească!
Faţă de concubinajul duhovnicesc cu învăţăturile străine, la care se dedau cei care nu mai sunt sinceri faţă de fraţi şi curaţi în dragostea faţă de familia lor duhovnicească!
Faţă de aceştia Cuvântul Domnului nu promite nici un fel de îngăduinţă.
9 - Iată cum trebuie lucrat faţă de un astfel de prefăcut care după sute de încercări şi după zeci de ani, se dovedeşte tot cu neputinţă de îndreptat:
- Cu cât va fi împins de spate afară cât mai repede şi mai definitiv, - cu atât mai bine.
10 - Dacă nici Cuvântul lui Dumnezeu nu mai nădăjduieşte nimic pentru cel dezbinat - oricine are o altfel de purtare faţă de el va păcătui împotriva adevărului şi a dragostei dacă îl va mai îngădui în mijlocul adunării frăţeşti.
Fiindcă el va căuta mereu nu să se îndrepte pe el ci să mai strice şi pe alţii, făcându-i ca el.
11 - Desigur că noi toţi ne deosebim unul de altul cum se deosebeşte fiecare frunză dintr-un copac faţă de altă frunză... Şi cum un fir de iarbă dintr-o câmpie se deosebeşte faţă de altul.
Căci în toată Lucrarea lui Dumnezeu, nu suntem doi absolut la fel. Dumnezeu n-a creat duplicate, ci numai unicate.
Fiecare suntem altfel, fiecare suntem unic în felul lui.
De aceea fiecare avem şi un dar deosebit şi o chemare deosebită. Un loc deosebit şi o răspundere deosebită, în familia şi adunarea Domnului.
12 - Dar cu toţii avem datoria unui Ţel comun.
Cu toţii trebuie să avem o trăsătură comună,
un gând comun,
un duh comun,
o învăţătură comună şi o dragoste comună.
Acest ţel comun trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu şi binele de-aproapelui.
Dragostea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, - dragostea şi ascultarea faţă de fraţi - trebuie să ne fie la fel de dragi şi de scumpe fiecăruia ca tuturor, luându-ne la o sfântă întrecere în asta.
13 - În această binecuvântată şi fericită întrecere frăţească pentru locul cel mai smerit, pentru slujba cea mai ascultătoare, pentru răsplata cea mai din urmă, Însuşi Duhul lui Dumnezeu ne inspiră să-i dăm cea mai bucuroasă preţuire aceluia, care ajunge să aibă mai din plin aceste roade ale Duhului Sfânt în viaţa şi în inima lui.
14 - Între nişte astfel de fraţi lucrători ai lui Hristos, o, ce minunat se vede Duhul Sfânt şi pilda lui Hristos.
Unde o biserică şi o adunare are astfel de slujitori, acolo Duhul lui Dumnezeu aduce cele mai fericite şi mai dulci binecuvântări şi biruinţe.
15 - Acolo bucuria în nădejde, răbdarea în necaz şi stăruinţa în rugăciune - sunt ca o ploaie plăcută, ca un soare binefăcător şi ca un vânt binecuvântat totdeauna, peste un ogor însămânţat cu cea mai curată sămânţă.
Atât creşterea cât şi rodirea va fi spre cea mai mare bucurie şi slavă a Stăpânului şi Dumnezeului nostru.
16 - Două mari şi veşnice datorii - stau în faţa noastră, a tuturor celor ce am fost aleşi după planul lui Dumnezeu la o împreună-lucrare cu El în vederea mântuirii noastre şi a altora,
în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului şi până la sfârşitul vremilor: datoria de a nu uita trecutul.
Şi datoria de a nu uita viitorul.
17 - 1-Cea dintâi, datoria de a nu uita trecutul, de a privi mereu spre Început. Spre Biserica de la început, spre dragostea de la început.
Da la începutul Evangheliei. De la începutul Bisericii. De la începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut şi din părinţii trupeşti şi din cei sufleteşti, ca să dorim să fim şi să facem şi noi ca şi ei.
2-Iar cea de-a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi şi de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârşitul vremii noastre şi a neamului nostru.
Până în Zilele Veşniciei...
18 - Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne ţină vie între noi neîntrerupt, viaţa şi pilda înaintaşilor noştri.
Necontenita noastră grijă trebuie să fie de a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinţei lor, de la pilda statorniciei lor,
de la râvna dragostei lor faţă de Dumnezeu.
De la felul smerit şi recunoscător al mulţumirii adusă de ei pentru biruinţele şi ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor.
De la ascultarea şi evlavia lor faţă de Hristos Mântuitorul nostru.
19 - Câte jertfe grele au trebuit să îndure înaintaşii noştri pentru a-şi păstra această credinţă sub toată apăsarea de veacuri. Şi a atâtor vrăjmaşi străini ori băştinaşi.
Răbdarea şi credinţa lor să ne fie nouă o pildă veşnică.
20 - Având mereu privirile asupra unor astfel de înaintaşi, noi nu-i vom avea în urma noastră niciodată. Ci îi vom avea mereu în faţă, pentru a le urma exemplul lor măreţ.
În acest fel noi vom avea pe urmele cui să păşim spre a nu ne rătăci şi a nu ne pierde.
Şi vom avea totdeauna, la orice răscruce a vremurilor prin care vom trece, o lumină asupra hotărârilor pe care trebuie să le luăm.
Ce minunat şi sigur mergi pe un drum bătătorit de astfel de înaintaşi, cum am avut noi.
Vai de cei ce îi dispreţuiesc sau nu merg după ei pe urmele lui Hristos. Toţi aceştia se vor pierde sigur şi grabnic.
Doamne Dumnezeul nostru ai milă de ei.
Amin.