Trimişii
Traian Dorz - Cântările Roadelor
Ce mari sunt veşnic Doamne trimişii Tăi smeriţi
dar nici o vreme-n lume şi neam nu i-a-nţeles
în nici un rând de oameni n-au fost urmaţi de lume
deşi ei duc solia ce Însuţi Tu le-ai dat,
deşi Cuvântul Vieţii în gura lor e unic,
- ei sunt mereu de semeni adânc necunoscuţi
fiindcă cei ce-alături trăiesc, - sunt orbi şi surzi
urechile şi ochii li se deschid târziu...
- Când se deschid devreme, atunci, prea tulburaţi,
din lene şi păcate, - în contra lor uniţi -
se scoală să-i trimită cât mai curând napoi
la Dumnezeul care la dânşii i-a trimis.
... O, lumea nu iubeşte Cuvântul Celui Sfânt!
- şi oricine i-l aduce e osândit de ea.
Trimişii, totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos.
Ei, care valorează mai mult decât popoare, -
în trecerea prin lume sunt cei mai defăimaţi.
- Purtând Lumina Slavei, ei simt că sunt nevrednici,
Lumina dusă însă, îi face sori pe veci.
Când Dumnezeu El Însuşi nu le ascunde Faţa
s-ascund ei să nu-i vadă prostia strălucind
căci lauda le-ar face ne-nchipuit de rău.
Doar cei smeriţi cu duhul, ce-au ochi curaţi,
îi văd
- şi îi urmează-n taină...
dar ei, ades, sunt muţi.
Când le revine graiul şi spun, e prea târziu:
primejdia răsplăţii, în lume, a trecut.
... Iar după-aceea poate să-i laude micimea
aceasta-i doar dovada nevredniciei ei.