Petru s-a întors, și a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus, și zisese: Doamne, cine este cel ce Te vinde?
Pentru acel cu inima sinceră, Domnul are totdeauna har.
Pentru acel care are lacrimi amare, Domnul are totdeauna milă
și pentru acel care dorește o împăcare cu Dumnezeu, El are totdeauna timp.
Această clipă, când Domnul l-a luat la o parte pe sfântul Petru, era tocmai acest timp după care tânjise și dorise ucenicul cu inima zdrobită, din seara păcatului său.
Numai cine a avut așa părtășie cu Isus ca Petru, și i s-a întâmplat așa o cădere ca a lui, știe ce chin amar este durerea rupturii. Și ce lung este timpul, până se reface totul, între el și Domnul său.
Petru avea nevoie să-și descarce povara inimii, iar Isus Cel Bun îi pregătea acest prilej tocmai acum.
Iată un lucru mai de preț ca orice altceva pentru orice ucenic care se știe cu un păcat pe conștiință, cu o lepădare de Domnul cunoscută sau necunoscută, cu o ruptură în relațiile sale cu Hristos.
O, momentul refacerii acestei rupturi,
revenirea la starea de părtășie întreruptă, refacerea unității dezbinate, închegarea dragostei și încrederii zdruncinate - îi este cea mai neapărată trebuință ucenicului zdrobit.
Să nu poți dormi, să nu poți mânca, să nu poți face nimic-nimic, până când nu vei face împăcarea aceasta cu Hristos, cu frații tăi și cu conștiința care nu-ți mai tace, - dacă ai fost sau dacă mai vrei să fii, un ucenic al lui Isus. Fără această refacere a unității tale cu Isus și cu frații - nu te înșela, nu se mai poate să fii un ucenic al Lui.
Caută neapărat și cât mai grabnic, explicația ta cu Dumnezeu! Și refacerea unității tale cu învățătura și părtășia fraților. Dacă nu vrei să mori pierdut.
Diavolul intervine chiar și în acest lucru cu șoapta lui ucigașă: nu te grăbi, mai lasă, ai vreme.
Fiindcă știe ucigașul că orice datorie amânată crește în gravitate pentru Dumnezeu - și scade în importanță pentru om.
Conștiința împovărată, cu cât strigă mai îndelung, slăbește mai tare, sub păcatul care cu cât este mai tăinuit, cu atâta îi devine conștiinței mai greu. Până când o înăbușă de tot.
Atunci nemaiavând cine să-l mustre dinăuntrul său, sufletul căzut nu mai ține seama de nici o mustrare dinafară.
Nemaiavând înțelepciunea smereniei, îi rămâne numai nebunia trufiei.
Tăinuindu-și căderea în care este acum, își laudă doar starea în care fusese cândva.
Dumnezeu cunoaște totul, Cel care a făcut ochiul, s-ar putea oare să nu vadă? Cel care a făcut urechea - s-ar putea oare să nu audă? Cel care a făcut conștiința - s-ar putea oare să nu judece?
Și ucenicului Lui sincer și credincios - i se poate întâmpla să cadă vreodată! Și mielului i se poate întâmpla nenorocirea să cadă vreodată în noroi.
Dar, este o deosebire...
Dar este o mare deosebire, cum cade în noroi un miel - și cum cade în el un porc! Mielul se ridică îndată, se zbate și se scutură cu scârbă și cu durere, pe când porcul se tăvălește acolo cu mulțumire. Aceasta este deosebirea.
Prilej de ridicare, Domnul le dă tuturor celor căzuți, numai că de acest prilej nu se folosesc decât cei sinceri și smeriți. Iertarea este pentru toți, dar n-o primesc decât cei care plâng pentru ea. Harul este pentru fiecare căzut, dar nu se împărtășesc din el decât cei care îl tânjesc cu dor, și îl merită ridicându-se.
Domnul i-a dat acest prilej și lui Iuda, dar el era un drac și nu dorea. L-a respins când l-a avut (Matei 26, 25); Luca 22, 48) și de aceea nu-l va mai avea niciodată.
Încercarea totdeauna cerne. Cernerea totdeauna pierde. Pierderea totdeauna doare.
- De aceea după fiecare perioadă de furtuni, vine o perioadă de liniște. După fiecare vreme de lupte, vine o vreme de pace, când lucrurile săvârșite, trebuiesc repuse în ordine, când apele tulburate trebuiesc să se limpezească liniștit și adânc.
E nevoie ca în aceste momente, ranele să fie legate, lacrimile șterse, rupturile să fie sudate din nou.
Oricât de grea a fost o ruptură, dacă din amândouă părțile se caută cu sinceritate apropierea și dacă fiecare parte face tot ce poate pentru sudarea necesară, se poate totul. Cât capul este sănătos și cât inima este puternică, orice mădular se poate reface. Căci capul și inima, înțelepciunea și dragostea, pot totul.
Cât ucenicul este sincer și caută, Hristos îi va da totdeauna prilejul să se reabiliteze.
Și față de Dumnezeu și față de frații lui.
Martorul căderii tale, trebuie să fie neapărat și martorul ridicării tale.
Ucenicul statornic în iubirea față de Hristos a fost martorul multelor căderi urâte, dar și a multor ridicări frumoase.
Domnul i-a dat aceste prilejuri pentru ca prin mărturisirea lor, să lase înștiințări și să dea exemple cutremurătoare.
Domnul Isus, ridicându-Se și chemându-l pe Petru, trebuie să-i fi făcut atunci și lui Ioan un semn discret de chemare după ei.
Altfel, el n-ar fi mers, căci dragostea este totdeauna plină de bun simț...
Domnul îl iubise desigur foarte mult pe Ioan și înainte de încercare, dar după ce el singurul a trecut biruitor și statornic prin acestea, trebuia să-l fi iubit nespus mai mult.
Iar pentru acela pe care îl iubești în acest fel, nu numai că nu mai ai nici un secret, dar chiar dorești să ți-l iei martor la tot ce faci. O, ce dulce este încrederea dragostei față de acela care a dovedit că o merită.
Ioan n-a mai spus nimănui niciodată, poate, ceea ce Domnul a vorbit atunci cu Petru. Poate că Domnul îi va fi spus ca o dulce și mâhnită mustrare ceva despre statornicia lui Ioan pe care el, Petru, n-a avut-o. Totdeauna lăudăm exemplul bun al celor pe care îi iubim, în fața celor slabi.
Poate îi va fi spus și altceva, care nu trebuia să fie știut de nimeni.
Despre momentele dureroase ale celor ridicați, nu trebuie să ne amintim niciodată nimic. Ce a acoperit Hristos, nimeni să nu mai descopere. Și ce a iertat Dumnezeu, nimeni să nu mai judece (Rom. 8, 32-34). Unul singur o mai putea face aceasta - sufletul acela însuși. Petru însuși. Dar el n-a mai făcut-o, căci când s-ar face mai mult rău decât bine prin aceasta, e mai bine să se tacă în afară. Dar înăuntru să nu se tacă niciodată.
... În seara Cinei, pe pieptul lui Isus, își amintește Ioan și acum. Căci minunate sunt până la moarte, amintirile momentelor noastre fericite!
Să trăim frumos cu Isus și cu frații, pentru ca aceste duioase și scumpe amintiri să fie atât pentru noi, cât și pentru ei, o comoară binecuvântată, din care să ne putem împărtăși totdeauna cu plăcere și cu duioșie. Dar cum sunt pentru frați, amintirile dezbinărilor tale, ucenicule rupt, care nu vrei să te mai întorci?
Slavă veșnică Ție Bunul și Duiosul nostru Mântuitor Isuse Doamne.
Îți mulțumim pentru fericitele prilejuri pe care ni le-ai dat și nouă precum ucenicului Tău zdrobit, să ne refacem unitatea cu Tine și cu frații, când aceasta ne fusese ruptă...
De atâtea ori am căzut și noi, dar Tu Preabunul nostru Prieten, nu ne-ai lăsat căzuți și îndurerați. Te-ai apropiat de noi, încurajându-ne să ne apropiem și noi iarăși de Tine cu speranța iertării, cu ranele zdrobirii și cu lacrimile pocăinței.
Ai milă Te rugăm Doamne de toți cei care încă n-au gustat iertarea aceasta, dacă o mai pot gusta. De toți acei ce nu s-au întors plângând cu amar - dacă mai pot întoarce. De toți acei care încă n-au scăpat din trufia diavolului, dacă mai pot să scape.
Și ai milă de cei care mai pot.
Amin.