Petru s-a întors, şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus, şi zisese: Doamne, cine este cel ce Te vinde?
Pentru acel cu inima sinceră, Domnul are totdeauna har.
Pentru acel care are lacrimi amare, Domnul are totdeauna milă
şi pentru acel care doreşte o împăcare cu Dumnezeu, El are totdeauna timp.
Această clipă, când Domnul l-a luat la o parte pe sfântul Petru, era tocmai acest timp după care tânjise şi dorise ucenicul cu inima zdrobită, din seara păcatului său.
Numai cine a avut aşa părtăşie cu Isus ca Petru, şi i s-a întâmplat aşa o cădere ca a lui, ştie ce chin amar este durerea rupturii. Şi ce lung este timpul, până se reface totul, între el şi Domnul său.
Petru avea nevoie să-şi descarce povara inimii, iar Isus Cel Bun îi pregătea acest prilej tocmai acum.
Iată un lucru mai de preţ ca orice altceva pentru orice ucenic care se ştie cu un păcat pe conştiinţă, cu o lepădare de Domnul cunoscută sau necunoscută, cu o ruptură în relaţiile sale cu Hristos.
O, momentul refacerii acestei rupturi,
revenirea la starea de părtăşie întreruptă, refacerea unităţii dezbinate, închegarea dragostei şi încrederii zdruncinate - îi este cea mai neapărată trebuinţă ucenicului zdrobit.
Să nu poţi dormi, să nu poţi mânca, să nu poţi face nimic-nimic, până când nu vei face împăcarea aceasta cu Hristos, cu fraţii tăi şi cu conştiinţa care nu-ţi mai tace, - dacă ai fost sau dacă mai vrei să fii, un ucenic al lui Isus. Fără această refacere a unităţii tale cu Isus şi cu fraţii - nu te înşela, nu se mai poate să fii un ucenic al Lui.
Caută neapărat şi cât mai grabnic, explicaţia ta cu Dumnezeu! Şi refacerea unităţii tale cu învăţătura şi părtăşia fraţilor. Dacă nu vrei să mori pierdut.
Diavolul intervine chiar şi în acest lucru cu şoapta lui ucigaşă: nu te grăbi, mai lasă, ai vreme.
Fiindcă ştie ucigaşul că orice datorie amânată creşte în gravitate pentru Dumnezeu - şi scade în importanţă pentru om.
Conştiinţa împovărată, cu cât strigă mai îndelung, slăbeşte mai tare, sub păcatul care cu cât este mai tăinuit, cu atâta îi devine conştiinţei mai greu. Până când o înăbuşă de tot.
Atunci nemaiavând cine să-l mustre dinăuntrul său, sufletul căzut nu mai ţine seama de nici o mustrare dinafară.
Nemaiavând înţelepciunea smereniei, îi rămâne numai nebunia trufiei.
Tăinuindu-şi căderea în care este acum, îşi laudă doar starea în care fusese cândva.
Dumnezeu cunoaşte totul, Cel care a făcut ochiul, s-ar putea oare să nu vadă? Cel care a făcut urechea - s-ar putea oare să nu audă? Cel care a făcut conştiinţa - s-ar putea oare să nu judece?
Şi ucenicului Lui sincer şi credincios - i se poate întâmpla să cadă vreodată! Şi mielului i se poate întâmpla nenorocirea să cadă vreodată în noroi.
Dar, este o deosebire...
Dar este o mare deosebire, cum cade în noroi un miel - şi cum cade în el un porc! Mielul se ridică îndată, se zbate şi se scutură cu scârbă şi cu durere, pe când porcul se tăvăleşte acolo cu mulţumire. Aceasta este deosebirea.
Prilej de ridicare, Domnul le dă tuturor celor căzuţi, numai că de acest prilej nu se folosesc decât cei sinceri şi smeriţi. Iertarea este pentru toţi, dar n-o primesc decât cei care plâng pentru ea. Harul este pentru fiecare căzut, dar nu se împărtăşesc din el decât cei care îl tânjesc cu dor, şi îl merită ridicându-se.
Domnul i-a dat acest prilej şi lui Iuda, dar el era un drac şi nu dorea. L-a respins când l-a avut (Matei 26, 25); Luca 22, 48) şi de aceea nu-l va mai avea niciodată.
Încercarea totdeauna cerne. Cernerea totdeauna pierde. Pierderea totdeauna doare.
- De aceea după fiecare perioadă de furtuni, vine o perioadă de linişte. După fiecare vreme de lupte, vine o vreme de pace, când lucrurile săvârşite, trebuiesc repuse în ordine, când apele tulburate trebuiesc să se limpezească liniştit şi adânc.
E nevoie ca în aceste momente, ranele să fie legate, lacrimile şterse, rupturile să fie sudate din nou.
Oricât de grea a fost o ruptură, dacă din amândouă părţile se caută cu sinceritate apropierea şi dacă fiecare parte face tot ce poate pentru sudarea necesară, se poate totul. Cât capul este sănătos şi cât inima este puternică, orice mădular se poate reface. Căci capul şi inima, înţelepciunea şi dragostea, pot totul.
Cât ucenicul este sincer şi caută, Hristos îi va da totdeauna prilejul să se reabiliteze.
Şi faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii lui.
Martorul căderii tale, trebuie să fie neapărat şi martorul ridicării tale.
Ucenicul statornic în iubirea faţă de Hristos a fost martorul multelor căderi urâte, dar şi a multor ridicări frumoase.
Domnul i-a dat aceste prilejuri pentru ca prin mărturisirea lor, să lase înştiinţări şi să dea exemple cutremurătoare.
Domnul Isus, ridicându-Se şi chemându-l pe Petru, trebuie să-i fi făcut atunci şi lui Ioan un semn discret de chemare după ei.
Altfel, el n-ar fi mers, căci dragostea este totdeauna plină de bun simţ...
Domnul îl iubise desigur foarte mult pe Ioan şi înainte de încercare, dar după ce el singurul a trecut biruitor şi statornic prin acestea, trebuia să-l fi iubit nespus mai mult.
Iar pentru acela pe care îl iubeşti în acest fel, nu numai că nu mai ai nici un secret, dar chiar doreşti să ţi-l iei martor la tot ce faci. O, ce dulce este încrederea dragostei faţă de acela care a dovedit că o merită.
Ioan n-a mai spus nimănui niciodată, poate, ceea ce Domnul a vorbit atunci cu Petru. Poate că Domnul îi va fi spus ca o dulce şi mâhnită mustrare ceva despre statornicia lui Ioan pe care el, Petru, n-a avut-o. Totdeauna lăudăm exemplul bun al celor pe care îi iubim, în faţa celor slabi.
Poate îi va fi spus şi altceva, care nu trebuia să fie ştiut de nimeni.
Despre momentele dureroase ale celor ridicaţi, nu trebuie să ne amintim niciodată nimic. Ce a acoperit Hristos, nimeni să nu mai descopere. Şi ce a iertat Dumnezeu, nimeni să nu mai judece (Rom. 8, 32-34). Unul singur o mai putea face aceasta - sufletul acela însuşi. Petru însuşi. Dar el n-a mai făcut-o, căci când s-ar face mai mult rău decât bine prin aceasta, e mai bine să se tacă în afară. Dar înăuntru să nu se tacă niciodată.
... În seara Cinei, pe pieptul lui Isus, îşi aminteşte Ioan şi acum. Căci minunate sunt până la moarte, amintirile momentelor noastre fericite!
Să trăim frumos cu Isus şi cu fraţii, pentru ca aceste duioase şi scumpe amintiri să fie atât pentru noi, cât şi pentru ei, o comoară binecuvântată, din care să ne putem împărtăşi totdeauna cu plăcere şi cu duioşie. Dar cum sunt pentru fraţi, amintirile dezbinărilor tale, ucenicule rupt, care nu vrei să te mai întorci?
Slavă veşnică Ţie Bunul şi Duiosul nostru Mântuitor Isuse Doamne.
Îţi mulţumim pentru fericitele prilejuri pe care ni le-ai dat şi nouă precum ucenicului Tău zdrobit, să ne refacem unitatea cu Tine şi cu fraţii, când aceasta ne fusese ruptă...
De atâtea ori am căzut şi noi, dar Tu Preabunul nostru Prieten, nu ne-ai lăsat căzuţi şi îndureraţi. Te-ai apropiat de noi, încurajându-ne să ne apropiem şi noi iarăşi de Tine cu speranţa iertării, cu ranele zdrobirii şi cu lacrimile pocăinţei.
Ai milă Te rugăm Doamne de toţi cei care încă n-au gustat iertarea aceasta, dacă o mai pot gusta. De toţi acei ce nu s-au întors plângând cu amar - dacă mai pot întoarce. De toţi acei care încă n-au scăpat din trufia diavolului, dacă mai pot să scape.
Şi ai milă de cei care mai pot.
Amin.