Un bilanț binecuvântat

Un cuvânt al fratelui Traian Dorz la „Sărbătoarea mulțumirii” de la Sâmbăteni - octombrie 1986

(...) Să fac așa o comparație... Și nu știu... vorbesc despre anul acesta sau vorbesc despre viața aceasta, căci la fel pot spune și despre unul, și despre cealaltă. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a fost. Dacă sfârșitul este bun, înseamnă că toate lucrurile sunt bune. Dacă toamna aceasta este așa cum este și a fost așa cum a fost, mulțumim lui Dumnezeu și pentru primăvară, și pentru vară. Ne încredințăm Lui și pentru iarna care vine.

Vorbind cu privire la viața noastră, dacă suntem realiști cu adevărat și ne dăm seama despre situația de fapt a lucrurilor, avem fiecare dintre noi simțământul că suntem atât de datori să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Iacob spunea odată într-o cântare a lui: „Doamne, cât de recunoscător Ți-s eu, că am plecat cândva cu un toiag, singur, și acum mă întorc cu o mare mulțime!”.

Revenind în viața noastră, m-am gândit la fratele Valer cum a plecat din Tărcăița. Cum a plecat... Și iată cum l-a înzestrat Dumnezeu. Gândim acum pentru că suntem aci, în casa lui, în familia aceasta binecuvântată, care este un dar de la Dumnezeu pentru care totdeauna trebuie să-I mulțumim, nu numai el, ci și noi. Să ne uităm într-adevăr fiecare la noi înșine, de unde am plecat cândva și unde am ajuns acum. Cât de multe mulțumiri s-ar cuveni să aducem Domnului... Mă gândesc și la fratele Vasile Suciu, și la fratele Aurel Bocăneală, și la fratele Costel, și la noi, la fiecare dintre noi: de unde am pornit cândva și unde am ajuns astăzi! Și cât de multe mulțumiri s-ar cuveni să-I aducem lui Dumnezeu! Și totuși, adeseori aducem atât de puține... E nevoie să mai instituim câteodată câte o sărbătoare a mulțumirii, la care să stăm și să privim înapoi și să aducem noi mulțumiri lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru noi.

Într-adevăr, cum spune fratele Gicu, mulți au dorit să vadă ce vedem noi și să audă ce auzim noi și n-au văzut. Mă gândesc în ce împrejurări s-a dus la Domnul Părintele Iosif. Cum era lovită și izbită Oastea Domnului atunci din toate părțile... În ce împrejurări s-a dus la Domnul fratele Marini și toți ceilalți, de-a lungul zecilor de ani care au trecut... Prin câte încercări... Câți frați de-ai noștri au murit în închisori... Câți dintre noi au murit departe și au pătimit tânjind după o zi ca asta, în care să vadă o sărbătoare atât de minunată, în care să vadă mii și mii de frați adunați din toate părțile și acest tineret binecuvântat, înzestrat de Domnul, talentat, hotărât pentru Domnul și chemat la o epocă atât de măreață și strălucită, care este cea pe care o arată Cuvântul lui Dumnezeu și viitorul Evangheliei. Că și noi am fost învredniciți și chemați de Domnul să luăm parte la opera aceasta de grăbire a venirii Împărăției lui Dumnezeu.

Ce slujbă uriașă și ce măreață chemare am avut noi! Că eram nimeni, neștiuți, depărtați undeva, fără nume, fără chemare, fără Dumnezeu, fără nădejde. Și acuma am ajuns nume cunoscute în lumea întreagă, din cauza cărora mulți laudă pe Dumnezeu; și în gura noastră El a pus Cuvântul Lui puternic, sub formă de poezie, de cântare, de rugăciune, de propovăduire. Ne-a inclus în acest plan etern și strălucit de grăbire a venirii Împărăției Sale, de [a fi] mesageri ai Evangheliei și ai Adevărului Său. A făcut din noi - cum eram, niște nimicuri - niște slujitori atât de însemnați în Împărăția lui Dumnezeu, cu un viitor atât de minunat și strălucit!

Cât de adâncă recunoștință și cât de smerită mulțumire s-ar cuveni să aducem noi lui Dumnezeu! Și să ne reducem noi înșine până la adevărata noastră dimensiune, să vedem că suntem niște obiecte ale dragostei lui Dumnezeu fără nici un merit din partea noastră. Ci numai datorită harului Său am ajuns în starea aceasta. Cum să nu-I aducem noi numai mulțumiri și recunoștințe, chiar și pentru poticnirile, chiar și pentru suferințele și pentru durerile prin care ne-a trecut El! Căci prin toate acestea, El a lucrat să grăbească starea aceasta de har în care suntem și în care, cu orizonturi tot mai largi acum, să vedem Împărăția Lui în suflete.

Ochii noștri, când văd această Împărăție strălucită, cât de minunați sunt și cât de strălucitori, prin harul lui Dumnezeu! Că mulți, mulți nu văd acest lucru. Vedem Împărăția lui Dumnezeu în suflete... este lucrarea nașterii din nou prin Duhul. Vedem această mișcare strălucită și binecuvântată din care noi înșine ne mirăm cum facem parte și cum S-a îndurat Dumnezeu să ne socotească vrednici de încredere să pună și pe umerii noștri o parte din această strălucită povară a slujbei Evangheliei. Acesta este un har nespus de mare și unic, pentru care s-ar cuveni să-I mulțumim neîncetat lui Dumnezeu și din toată inima.

Să ne reducem dimensiunile până la această realitate strălucită și binecuvântată, căci firea noastră pământească adeseori ne face să ne supraapreciem valoarea noastră și importanța noastră, pentru ca să zădărnicim harul lui Dumnezeu care este peste noi și să minimalizăm partea Lui cea minunată și totală de merit în toate acestea.

Să ne micșorăm până la dimensiunea smereniei adevărate și totale, pentru că aceasta este cea mai mare înălțime pe care o poate atinge un om al lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că a fost cel mai mare pentru că el, într-adevăr, s-a făcut pe sine cel mai mic. Nici unul nu este mai mare decât Ioan. Nici unul n-a fost mai mare și niciodată n-a fost el mai mare ca atunci când a spus: „Eu nu sunt nimic. Sunt un glas care strigă în pustiu. Un glas fără ecou, fără rezonanță, fără putere. Un glas care nu înseamnă nimic”. Și Dumnezeu a făcut ca glasul acesta, care el însuși s-a micșorat atât de mult, să fie mai puternic decât oricare altul. Nimeni n-a vorbit așa despre Mântuitorul cum a vorbit Ioan.

În capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, doi mari oameni strălucesc: unul de-a dreapta și unul de-a stânga Domnului Iisus: Nicodim și Ioan Botezătorul. Și despre unul, și despre celălalt, Mântuitorul a vorbit așa de frumos. Lui Nicodim i-a descoperit acel mare și unic, și divin Adevăr, care este temelia mântuirii: nașterea din nou. Despre Ioan a spus niște lucruri extraordinar de frumoase. Și Ioan [Botezătorul], în finalul capitolului 3 din Evanghelia după Ioan, a spus niște lucruri care l-au așezat pentru totdeauna înaintea tuturor celor care L-au mărturisit pe Hristos.

Ce frumos spune Ioan în aceste zece versete despre Hristos! Să recitim mereu aceste lucruri, pentru ca să înțelegem ce mare valoare a avut acest om care s-a smerit pe sine însuși mai mult ca oricare altul. De aceea Mântuitorul l-a apreciat așa de mult și l-a socotit prietenul Său, cum și el a zis: „Eu sunt prietenul Mirelui”. Ce minunat prieten a fost el pentru Iisus! Cred că au copilărit împreună mulți ani. Mamele lor s-au iubit atât de mult și au fost atât de apropiate una de alta! Tot așa au fost și ei și au rămas nedespărțiți până la sfârșit. Pentru că s-a smerit, Dumnezeu l-a învrednicit de o slavă atât de mare!

Să urmăm și noi exemplul lui și să ne smerim, căci, în Lucrarea lui Dumnezeu, calea spre cea mai înaltă slavă este coborârea spre cea mai adâncă smerenie. „Celor smeriți le dă har”, a spus Domnul. Și Mântuitorul a zis El Însuși, cu buzele Lui sfinte: „Învățați de la Mine, că Eu sunt smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”.

Eu... ce pot să spun, nu numai despre anul care a trecut și despre viața care a trecut? Le închei pe amândouă cu o mulțumire adâncă, în această zi binecuvântată, către Dumnezeu. Și pentru iarna prin care am trecut. [Iar pentru cea prin] care mă pregătesc să plec, îmi încredințez viața în mâinile lui Dumnezeu. Doresc din toată inima ca această zi să însemne o zi de mare mulțumire către Domnul pentru anul care a trecut. Ce frumoase bucurii am avut! Câte suflete s-au hotărât pentru Domnul în adunările noastre! Cred însă că nu numai acele suflete care s-au predat și au făcut legământ la nunțile noastre din anul acesta, ci noi înșine, fiecare dintre noi, am făcut un salt calitativ superior, spre o stare înalt duhovnicească, de fiecare dată când ne-am întâlnit împreună. Pentru că harul lui Dumnezeu a lucrat puternic. Domnul Iisus a fost chemat și a fost prezent, cu toată puterea și cu toată revărsarea Duhului Său Sfânt, în mijlocul adunărilor noastre. Și acestea toate au lucrat pentru grăbirea și înălțarea noastră spre o stare binecuvântată, de la care Domnul vrea să ne descopere și să ne facă noi chemări și să ne facă noi angajări pentru Lucrarea Lui în etapa care va urma.

Anul acesta a fost un an de confruntări cu mai-marii poporului acestuia și ai Bisericii acesteia și un an de binecuvântări din partea Duhului lui Dumnezeu. Acum, iată, ne apropiem de încheierea acestui an; și bilanțul este binecuvântat, în condițiile prin care am trecut și în care lucrează Oastea Domnului în mijlocul poporului nostru și în mijlocul lumii.

Noi putem să-I mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns acum până la această etapă. Nu se putea să rămânem mai departe în situația în care eram. Mult n-ar mai fi durat această toleranță. Și Dumnezeu a adus la timp gândul acesta și a întocmit condițiile prin care noi să putem ajunge la o confruntare cu toate aceste puteri cu care noi, în orice situație am fi, trebuie să colaborăm. Trăim într-o viață trupească, într-o patrie pământească cu niște autorități (...) [cărora] Cuvântul lui Dumnezeu ne-a poruncit să le fim supuși. Vrând-nevrând, noi va trebui și a trebuit să colaborăm și să lucrăm cu ei.

Cuvântul lui Dumnezeu și înaintașii noștri, și Părintele Iosif ne-au spus: „Lucrarea aceasta trebuie să câștige tot neamul nostru pentru Dumnezeu; și să răzbată până la marginile pământului cu solia aceasta”. Or, în felul acesta, numai pe la periferie și numai în condițiile în care eram, acest lucru părea cu neputință și acest lucru părea atât de îndepărtat de noi... Iată însă că Dumnezeu a adus vremile acestea în care condițiile toate s-au întocmit în așa fel, încât să putem spera, cum s-a spus, într-o lucrare mai de întindere și mai de adâncime în mijlocul acestui popor. Situația noastră este unică în lume. Trebuie să colaborăm cu niște puteri care ne-au fost totdeauna ostile și care poate că ne vor fi și mai departe ostile. Dar, din partea noastră, noi trebuie să facem tot ce putem ca această ostilitate să fie nemeritată.

Cum a făcut și Domnul în mijlocul templului și în mijlocul poporului în care a lucrat și a luptat. Cu toate că I-au fost ostile și una, și cealaltă dintre aceste puteri, El a căutat să nu merite ostilitatea lor, ci să lucreze totdeauna spre binele amândurora. Sfântul Apostol Pavel a spus: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva templului, nici împotriva cezarului, nici împotriva lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, și templul, și cezarul i-au fost ostili. Numai Dumnezeu l-a ajutat. Aceeași soartă poate să ne aștepte și pe noi. Dar noi va trebui aici să lucrăm și să luptăm, cu sprijinul și cu colaborarea lui Dumnezeu. În mijlocul tuturor acestora, să ducem mesajul Evangheliei, mesajul lui Hristos.

Am fost puși - în lumina propagandei ostile contra noastră - alături de martorii lui Iehova și de alte secte vrăjmașe în toate privințele doctrinei evanghelice și Cuvântului lui Dumnezeu. Și cu toate acestea (...). Iată ce mare deosebire este între felul în care noi putem să lucrăm și felul în care lucrează ei. Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru colaborarea Lui. Toate acestea sunt darul lui Dumnezeu și binecuvântările Sale. Dar, pentru că El ne-a chemat pe noi în această Lucrare sfântă, trebuie să ni se trezească conștiința răspunderii noastre față de rolul pe care trebuie să ni-l însușim fiecare dintre noi și să ni-l împlinim aici cu toată inima, devotați cauzei lui Dumnezeu. Să lucrăm pentru unitatea noastră înăuntru și pentru izbânda Lucrării lui Dumnezeu în afară. Noi n-avem decât un singur argument în fața lui Dumnezeu și în fața țării, și în fața Bisericii: unitatea dintre noi. Câtă vreme vom avea între noi unitate, vom fi nebiruiți. Nimeni nu va putea să ne facă nimic. Când între noi însă apar dezbinări și tulburări, atunci și dacă nu ni s-ar întâmpla nici un fel de ostilitate din afară, ne nimicim noi înșine unii pe ceilalți.

Pătrundeți-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiți cărțile Părintelui! Însușiți-vă învățătura din ele și puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puțin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alții... Și de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă și nimicitoare. Pentru că ei s-au limitat numai la cuvântul vorbit [al Părintelui], care a fost așa de puțin și așa de rar.

Mi-aduc aminte, eram la Sibiu, acolo, lucram... Tipăream cărțile Părintelui, gazetele Părintelui. Lucram seara la împăturarea și la expedierea gazetelor, și la împachetarea cărților. Aveam nevoie - veneau frați din țară, din toate părțile țării, și ajutau acolo. Cei din Sibiu n-au venit niciodată, nici unul. Se făceau adunări în redacția foii. Pe masă, în redacție, erau gazete aduse de la tipografie, cărți. Vă spun un lucru foarte dureros. M-a rănit atunci până în adâncul inimii: frați din Sibiu, [când] veneau la adunare, trebuind să se ducă la WC, luau din «Isus Biruitorul» și din cărțile Părintelui... și se ștergeau acolo la WC. Pentru noi aceste lucruri erau sfinte, frate, cum te atingi de Sfânta Împărtășanie! Și la oamenii aceștia am văzut cât de puțin interes aveau ei față de aceste lucruri. M-a durut foarte mult... De aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Sibiu și s-a ruinat acolo totul. Pentru că n-au prețuit cuvântul scris. Nu și-au întemeiat credința pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif și prin cuvântul său. Cei mai mulți n-au citit cărțile Părintelui. Erau din Sibiu și era acolo gazeta, și... dacă erau doi sau trei dintre toți cei care erau în Sibiu atunci abonați la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărțile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creștini după Evanghelie sau la baptiști, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful și pulberea de toți.

Puterea Domnului și Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în țara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.

De aceea am îndemnat mereu: citiți cărțile acestea! Nu numai așa de suprafață! [Ci] să le subliniezi așa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate și trăite, și recitite, și răscitite. De trei, patru, de cinci, șase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.

Zic, să ne pătrundem și noi de tot acest simțământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toți ceilalți. A fi baptist poate oricine; a fi penticostal poate oricine. Și, dacă nu-i place la baptiști și la penticostali, se duce la creștini după Evanghelie sau sfârșește la martorii lui Iehova... și apoi sfârșește în lume.

Dar Lucrarea Oastei Domnului este cu totul altceva. E un mesaj divin și special trimis poporului nostru. De aceea, „ferice de ochii voștri că văd și de urechile voastre că aud! Că mulți au dorit să vadă aceste lucruri”.

Și ăștia [care își schimbă crezul] sunt zestrea tuturor vânturilor care-i mână dincoace-încolo. Nenorocirea este că toți sunt niște oameni nefericiți. Dar, ca acela care a fost în Lucrarea aceasta și apoi a trecut la alte învățături, nu-i nimeni mai nefericit.

De aceea, noi, cărora Dumnezeu ne-a dat acest har, să ne pătrundem în realitate de această putere și de această chemare strălucită și să ne găsim rolul și rostul în această Lucrare. Să punem umărul la grăbirea venirii Împărăției lui Dumnezeu, la urnirea carului acestuia strălucit și frumos care poartă chivotul lui Dumnezeu cel mai strălucit. Să putem să aducem mai curând Împărăția lui Dumnezeu în mijlocul nostru, al familiilor noastre și al neamului nostru.

Nu-i fără rost toată suferința și jertfa, și osteneala noastră pentru aceasta. Nici un picur de sudoare nu-i uitat la Dumnezeu. Nici o lacrimă, nici o zi de jertfă, nici o picătură de sânge, nici o durere îndurată pentru grăbirea venirii Împărăției lui Dumnezeu. El, din toate acestea, strânge prețul cel mare cu care trebuie să răscumpărăm noi bucuria aceasta. Și, cu cât vom pune mai sincer și mai hotărâți toți părticica noastră puțină de preț pentru acest mare și nobil ideal, cu atâta Dumnezeu îl va aduce mai curând.

Eu mulțumesc lui Dumnezeu în chip deosebit în toamna aceasta și la această sărbătoare a mulțumirii pentru anul acesta care a trecut. Și... [ne] încredințăm viața în mâna Lui pentru iarna care se apropie. Nu numai o iarnă trupească, firească, naturală, ca aceea pe care o așteptăm. Așteptăm o mare confruntare! Și, prin aceasta, va trebui să trecem biruitori. Și numai așa vom putea trece, dacă ne vom suda sufletele și dacă ne vom strânge mai adânc inimile noastre la un loc. Argumentul nostru cel mai puternic este unitatea dintre noi. Dacă ne vom ruga pentru aceasta, dacă vom lucra, dacă vom ceda fiecare la câte ceva din ceea ce ne deosebește de ceilalți... Să cedăm partea aceea care ne deosebește, [ca] să ajungem la unitate. Atunci Dumnezeu ne va da bucurii și biruințe.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu în această zi frumoasă și ne încredințăm, pentru ceea ce va veni, în mâna cea puternică și bună care ne-a trecut cu biruință prin toate. Vedem în viața noastră niște [perioade] care se repetă. Au fost primăveri frumoase, veri călduroase sau toamne binecuvântate și ierni friguroase. Dar Dumnezeu iar a adus primăvara. Am trecut prin aceste etape cu biruință până acum. Și, din toate, Lucrarea a ieșit biruitoare și curată, și frumoasă. S-au scuturat roadele putrede și necoapte și s-au dus. S-au rupt crengile uscate și au fost spulberate. Și în locul lor, Dumnezeu a făcut să răsară alte roade, noi, și alte crengi, verzi și puternice. Credem că Dumnezeu va lucra ca acest trunchi puternic și viguros să aducă mai departe roade binecuvântate. Și noi, care suntem acum în ramurile lui, să ne arătăm vrednici și să ne dăm toate silințele ca, la toamnă, să putem aduce roduri frumoase. Amin.