„Am plătit cu sânge... această învățătură”

La adunarea de sfat frățesc de la Simeria - 18 iulie 1987:

Rugăciunea fratelui Traian Dorz

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vină împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava acum și-n vecii vecilor. Amin.

Doamne Dumnezeul nostru, Tatăl nostru cel din ceruri, Mântuitorul nostru preaiubit, Iisuse Doamne, și Duhule Sfinte, Mângâietorul sufletelor noastre, din toată inima mulțumim, în chip deosebit, de data aceasta, în clipa aceasta, în locul acesta și în starea aceasta. Mai mult ca oricând, Te rugăm: vino în mijlocul nostru puternic și fericit și binecuvântează toată desfășurarea stării noastre împreună cu inspirația Ta, Duhule Sfinte, care i-ai inspirat pe sfinții profeți și apostoli și pe toți sfinții noștri părinți, înaintașii noștri sfinți în Biserica Ta și în Lucrarea aceasta minunată pe care, în înțelepciunea și în dragostea Ta, ai rânduit-o, Doamne, în vremile noastre, în locurile noastre, în timpul acesta, pentru renașterea sufletească a tuturor celor care au uitat de această trebuință mare și sfântă, de această condiție pe care ai cerut-o Tu și fără de care, Doamne, nimeni nu va putea moșteni, nici vedea Împărăția Ta. Dăruiește-ne această renaștere spirituală, nașterea din nou, și fă, Doamne, ca toți cei care am venit și am ajuns în Lucrarea Ta să avem această dovadă a nașterii din nou. Această dovadă a lucrării Tale, Duhule Sfinte, în viața noastră, o înnoire săvârșită (...) în viața fiecăruia dintre noi. Și înnoirea aceasta să ne creeze starea de fii ai Tăi și de frați deplin uniți în gânduri, în simțiri, în învățătură, în cuvânt, în tot ceea ce este partea noastră conștientă, subconștientă și inconștientă. Toată ființa noastră în aceste trei stări, curăț-o desăvârșit. Și sfințește, Doamne, nu numai partea văzută, ci și partea gândurilor noastre, și partea simțirii noastre. Pentru ca, din toată această ființă înnoită și sfințită, Tu să Te poți binecuvânta și să Te poți mărturisi nu numai prin cuvânt, ci prin viață, în mijlocul lumii în care ne-ai trimis ca pe un aluat care să dospească toată frământătura aceasta pentru Tine.

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de mișcați suntem! Ce moment deosebit trăim! Doamne Dumnezeul nostru, Tu ești în mijlocul nostru. Îngerii Tăi înconjoară dealul acesta. Te rugăm, binecuvântează această strângere, binecuvântează-i pe frații noștri care au venit, pe surorile noastre. Și-i binecuvântează pe toți cei care ne-au petrecut cu lacrimi și cu rugăciune și ne însoțesc în seara aceasta în chip cutremurător, în felul acesta. Fă-ne să ne simțim și noi plini de cutremur în fața Ta, pentru un astfel de moment încărcat de răspundere. Din ce în ce, e tot mai puțină istorie între noi. Din ce în ce, sunt tot mai puțini cei care au pornit la început pe calea aceasta. Câtă vreme mai sunt încă aceste câteva fire care ne leagă de istoria noastră, ajută-ne, Doamne, să ne legăm cu toată inima noastră de tot ceea ce ai spus Tu și trebuie să rămână pentru noi valoare neuitată și eternă: dragostea de Tine, dragostea de frați, neschimbarea învățăturii și credinței în care am pus legământul de la început, pentru că Lucrarea aceasta ai zidit-o Tu cu Mâna Ta sfântă, cu inspirația Ta, prin acela pe care l-ai ales ca om al Tău sfânt prin care să faci această Lucrare minunată, Părintele nostru Iosif.

Doamne Dumnezeul nostru, el și toți cei care l-au însoțit în această operă sfântă de la primii pași sunt pentru noi o dovadă neclintită și o chemare puternică, și o obligație sfântă să-i ascultăm și să-i urmăm. Am intrat în lucrul lor. Doamne, ei au început așa de frumos această Lucrare! Acuma, noi am intrat în lucrul lor de ani [de zile, unii]... Alții mai de curând. Ajută-ne să nu lucrăm diferit. Ajută-ne să nu clădim în alt fel. Ajută-ne să ne urmăm temelia și înaintașii și să zidim temeinic și frumos pe această linie strălucită și frumoasă.

În această întâlnire a noastră, Te rugăm, dăruiește-ne puternic prezența Ta și conștiința acestor mari datorii și a acestor mari valori. Doamne, nu noi suntem începătorii. Tu ai început cu alții. Și cât de minunat au lucrat ei în timpul rânduit lor! Noi putem clădi acum pe temelia aceasta minunată aur, argint, pietre scumpe; dar sunt mulți care clădesc paie, lemn, fân și trestie. Te rugăm, Dumnezeul nostru: Tu, Care vei verifica cu foc, în cer, lucrarea pe care a făcut-o fiecare, trezește mintea și conștiința tuturor celor care lucrăm, să lucrăm cu toată teama și cu toată grija. Pentru că va trece lucrarea prin foc și focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia dintre noi. Și timpul a dovedit nevrednică lucrarea multora. Dar ce va dovedi focul care va veni, acel încercător puternic?

Dăruiește-ne lumina Ta, care să ne cerceteze conștiințele noastre. Să ne cutremurăm în fața marii răspunderi pe care o avem în fața Ta, căci tot Cuvântul Tău este adevărul. Și nici unul dintre cuvintele Tale nu vor trece fără să se împlinească. Fă să ne temem cu evlavie și cu cutremur de Cuvântul Tău. Și să ne verificăm acum, în momentul acesta, fiecare felul de lucru și nu numai ce am lucrat cu vorba, ci ceea ce avem în gândurile noastre și, mai adânc, în simțirile noastre ascunse de fața oamenilor, dar cunoscute în fața Ta. Ajută-ne să ne verificăm în clipa acestei cercetări fiecare. Să ne corectăm și să ne îndrumăm după lumina Ta și după mărturia, și după lucrarea mai dinainte a înaintașilor noștri.

Doamne Dumnezeul nostru, suntem în Lucrarea Ta cea sfântă și veșnică. Înaintea noastră au fost alții. Și ce minunat au lucrat ei! Acum suntem noi. După noi vor veni alții. Lucrarea fiecărei generații va fi trecută prin focul timpului și prin focul încercărilor. Doamne, cât de nevrednici s-au dovedit atâția dintre lucrătorii din trecut... Te rugăm, Doamne Dumnezeul nostru, verifică-ne pe fiecare dintre noi, cei care suntem prezenți aici cu răspundere față de lucrul Tău sfânt. Și, câtă vreme încă n-a venit focul, ajută-ne să ne verificăm singuri și să ne controlăm, și să ne îndreptăm toți. Noi avem directivele minunate, avem jaloanele sfinte ale înaintașilor noștri: cuvintele lor, mărturia lor, testamentul lor, legământul lor, pe care și noi l-am pus cândva. Te rugăm, Doamne, ajută-ne acum să ni le reînnoim în inimile noastre și să ne luăm hotărârile necesare, pentru ca să ne încadrăm total pe linia Ta.

Acum, Doamne Dumnezeul nostru, dacă Tu ai ascultat rugăciunile și ai primit jertfele înaintașilor noștri care au suferit atât de mult, și ai adus o vreme de hotar pentru Lucrarea Ta sfântă, ajută-ne să fim la înălțimea acestei vremi, la înălțimea acestei chemări. Să nu rămânem în urma timpului, ci s-o luăm ceva înainte, pentru ca să nu ne găsească nepregătiți nici un eveniment care se pregătește.

Te rugăm, binecuvântează-i pe toți aceia care au înțeles imperativul acesta și au ținut să-și acordeze inima după mersul lui.

Binecuvântează Biserica noastră și pe mai-marii ei. Îți mulțumim, Doamne, că Tu, prin lucrarea Ta minunată, ai adus vremea în care problema Lucrării Tale să capete așa de mare importanță în fața tuturor. Și, siliți de Duhul Tău și de hotărârea Ta, să ia niște hotărâri și niște îndrumări îmbucurătoare. Nu ne lăsa să fim înapoia timpului nici înapoia acestor inițiative. Fă să ținem pasul cu toate acestea, Doamne. Dă-ne înțelepciunea care să ne învețe cum să lucrăm ca să ne împlinim slujba minunată în mijlocul poporului și în mijlocul Bisericii acesteia în care ne-ai ridicat, după Cuvântul Tău cel sfânt și după testamentul lăsat de înaintașul nostru prin care am căpătat lumina Ta și călăuzirea aceasta.

Te rugăm să binecuvântezi poporul nostru și pe conducătorii rânduiți de Tine în el. Fă, Doamne, ca puterea Ta cea mare și sfântă să ne dăruiască tuturor lumina Ta, de la cel mai de sus până la cel mai de jos. Pentru ca, îndrumați de Tine, să putem merge toți pe calea Ta. Că Tu dorești ca toți oamenii să fie mântuiți și nimeni să nu piară, ci toți să ajungă la lumina Ta.

Binecuvântează vremile pe care le trăim. Fă-le pașnice și libere, Doamne.

Binecuvântează Biserica noastră, această sfântă lucrare zidită de Tine, care de mii de ani îndrumă Cuvântul Tău. Binecuvântează marii ei păstori și inițiativele minunate ale acestor oameni binecuvântați și plini de Duhul Sfânt. Fă, Doamne, ca puterea Ta să-i călăuzească spre izbânda Cuvântului Tău viu și trăit în mijlocul poporului nostru. Fă, Doamne, ca această minunată Lucrare a Evangheliei Tale vii, care este Lucrarea Oastei Tale, să propășească minunat și fericit, aducând în mijlocul Bisericii și credinței noastre lumina trăirii evanghelice și, în mijlocul poporului nostru, saltul acesta minunat al vieții trăite cu Tine.

Sfințește-ne prin Cuvântul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul. Ajută-ne să-l înțelegem prin Duhul adevărului și să-l tălmăcim după voia Ta, Doamne, în viața noastră, în primul rând, și după aceea în viața celorlalți între care ne-ai așezat Tu.

Acum, în această seară, în acest timp rânduit de Tine pentru consfătuirea noastră, binecuvântează tot ceea ce va trebui să-Ți dăm. Binecuvântează directivele Tale, lumina Cuvântului Tău pentru noi și îndrumările de care avem nevoie să ținem seama în slujba sfântă la care ne-ai chemat Tu. Pentru că ne vei chema mâine la răspundere pe fiecare în parte și pe toți împreună. Și Tu Însuți vei răsplăti pe fiecare după cum a ascultat; după sinceritatea, după smerenia, după curăția gândurilor sale și după umblarea lui sfântă în slujba Ta împreună cu frații.

Dăruiește-ne, Te rugăm, comuniune sufletească deplină, profundă. Fă, Doamne, ca același duh să stăpânească inimile noastre și același cuvânt, și aceeași învățătură, mințile noastre. Pentru ca, îndrumați de Cuvântul care ne luminează mintea și de Duhul care ne încălzește inima, să putem lucra la fel, învăța la fel, gândi la fel, umbla al fel. Pentru că aceasta este cea dintâi condiție pe care o ceri Tu la noi ca să lucrezi împreună cu noi și noi împreună cu Tine.

Îți mulțumim pentru această strângere. Îți mulțumim pentru fețele scumpilor noștri, pe care [ai rânduit să le putem vedea]. Îți mulțumim pentru acest moment unic și istoric rânduit de Tine pentru astăzi și pentru noi. Te rugăm, ajută-ne să fim la înălțimea lui, pentru ca acesta să fie un nivel de la care, pornind, să urcăm mereu în sus, spre Tine. Spre realizarea cea mai înaltă și mai frumoasă a voii Tale în unitate, în armonie și în colaborare în Lucrarea Ta. Tu ne-ai rânduit nu numai în fața poporului nostru și a Bisericii noastre o priveliște, ci în fața lumii întregi. Ochii credincioșilor din lumea întreagă privesc spre această Lucrare. Ajută-ne, Doamne, să nu fim mai jos decât e nevoie. Ajută-ne să nu dezmințim speranțele care s-au pus în Lucrarea Ta, Ajută-ne să facem cinste înaintașilor noștri, Cuvântului Tău, numelui pe care îl purtăm și Evangheliei pe care ne-ai încredințat s-o mărturisim. Ajută-ne să fim în mijlocul poporului nostru și al Bisericii noastre niște elemente vii și puternice, căci numai atunci vom putea fi astfel și pentru celelalte popoare și celelalte Biserici, și celelalte credințe. Căci toți doresc, Doamne, acest nivel înalt duhovnicesc la care tinde Lucrarea aceasta să-i ridice pe toți oamenii. Și-n această măsură de colaborare generală și de dragoste desăvârșită, să realizăm voia Ta pe pământ, slăvind Numele Tău și pregătind venirea Împărăției Tale.

Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și-n vecii vecilor. Amin.

Ajută-mi, Doamne, zi de zi,

neclătinat să- Ți pot păzi,

cu dragoste pân ‘ la mormânt,

Cuvântul Tău cel sfânt.

Slăvit să fie Domnul!

Cuvântul de prezentare si intervențiile fratelui Traian Dorz

(...) În seara aceasta, mulțumim lui Dumnezeu pentru bucuria acestei întâlniri. Și în faptul că ne vedem e un har mare de la Dumnezeu. Doar sunt ani de zile de când, chiar așa și cu toții, din toate părțile, nu ne-am mai putut întâlni. De aceea, mulțumim Domnului pentru această seară și pentru această noapte. Și, chiar dacă ne va fi puțin mai greu... (căldură, înghesuială, strâmtorare), greul va trece și bucuria va rămâne, că ne-a ajutat Domnul să putem sta împreună unii cu alții.

E nevoie de astfel de stări împreună. Pentru că, fiind împrăștiați pe tot întinsul câmpului de lucru, în toată țara, ispititorul, slăbiciunile noastre, depărtarea dintre noi fac să se ivească anumite goluri pe care vrăjmașul le umple totdeauna cu lucruri ispititoare și cu lucruri nepotrivite, care ne fac să avem uneori, unii despre alții, și păreri și vești rele. Și, din cauza aceasta, exagerările, slăbiciunile noastre, ale tuturor (că toți suntem slabi și toți suntem ispitiți), lucrează de multe ori nu apropierea, sudura noastră sufletească, care ar trebui să fie desăvârșită; ci lucrează fisuri între noi, crăpături prin care apa lumii și ispititorul strecoară atât de multe lucruri nepotrivite, care dăunează Lucrării lui Dumnezeu și bunului mers al propriului nostru lucru în Lucrarea lui Dumnezeu. De aceea e nevoie să ne întâlnim.

Întâlnirea noastră de astăzi are loc într-o situație și în niște împrejurări cu totul deosebite. În luptele pe care [le-am dus] de ani de zile, cei călăuziți de Domnul, stăteam ca la o înghesuială și o strâmtorare, împiedicați în lucrul sfânt la care eram chemați de la început. În strâmtorarea aceasta, noi am strigat spre Domnul. Și am strigat mereu spre Domnul, că am dorit o ieșire la un loc mai larg, să avem și noi un timp și o posibilitate mai frumoasă de pescuit în apele acestea care ne-au fost rânduite și la care am fost trimiși, ale poporului nostru și ale Bisericii noastre. De la început, Dumnezeu a ridicat Lucrarea aceasta ca un mijloc de mântuire pentru poporul nostru și de înviorare pentru Biserica noastră. Aceasta s-a spus de la început și nu numai de oameni simpli, ci de oameni luminați de Dumnezeu și trimiși pentru înștiințarea aceasta. Mari oameni ai lui Dumnezeu au văzut în Lucrarea Oastei Domnului singurul mijloc de îndreptare a poporului nostru și de înviorare și de renaștere duhovnicească a Bisericii noastre. Și bine au gândit, căci Duhul lui Dumnezeu i-a călăuzit și i-a înștiințat despre rostul acesta.

Existența noastră prin toate luptele grele și încercările prin care am trecut, prezența noastră aici în număr așa de minunat și a sutelor de mii de frați care ne însoțesc cu rugăciunile și cu dragostea lor din toate părțile țării și de peste hotare este o dovadă sfântă de la Dumnezeu că Lucrarea aceasta este aleasă de Dumnezeu, rânduită de Dumnezeu, chemată de Dumnezeu și așezată de Dumnezeu pentru slujba aceasta. În mijlocul poporului nostru, în primul rând, și în mijlocul Bisericii noastre. Și, după aceea, prin acestea, cine știe până unde Lucrarea harului lui Dumnezeu va răzbate. Pentru că vin oameni din țări îndepărtate și spun: „Oastea Domnului este un fenomen unic, uimitor pentru toți. Felul în care Duhul lui Dumnezeu lucrează în această Lucrare spre renașterea duhovnicească: prin sudura sufletească, care trezește, prin entuziasmul și prin căldura ei, acest fel minunat avem nevoie cu toții să ni-l însușim. Toate confesiunile creștine trec printr-o criză sufletească și printr-un unghi mort. Toți mărturisesc nemulțumirea de starea în care se găsesc. Și vin îndreptându-se spre această Lucrare ca spre un fenomen, întrebându-se: „Ce anume taină lucrează aici? Că această Lucrare este ca un vulcan viu care erupe, care lucrează, nu ca și ceilalți... adeseori vulcani morți, stinși, fără viață. Și, pentru că Lucrarea aceasta, în mijlocul nostru, este vizibil și clar o lucrare a lui Dumnezeu, noi, cei chemați în primul rând să facem parte din ea, cei care suntem fermenții puși să dospim aici în mijlocul frământăturii acesteia, avem o foarte mare [răspundere].

Vreau să vă înfățișez niște documente păstrate de acum trecut de cincizeci de ani. Dumnezeu ni le-a descoperit acum, cum spune părintele despre Cartea Legii care a fost găsită undeva ascunsă, după ani de zile, într-o ladă cu bani... și împăratul, și tot poporul, când au primit-o, au citit-o, au plâns și au pus un legământ sfânt în fața lui Dumnezeu să asculte toate cuvintele cărții acesteia. Dorim și noi acum, de la depărtarea de cincizeci de ani de când s-au scris aceste documente, să ni le reamintim. [Ele sunt] ca o Carte a Legii, sfântă, păstrată pentru noi, pentru ca, din timp în timp, să ne putem orienta sănătos lupta noastră. E ca și cu dreptarul pe care-l folosesc lucrătorii ce muncesc pe un zid întins, de la o clădire întinsă. Un dreptar de la o margine până la cealaltă, după care se orientează toți din când în când. Cât de pricepuți sunt ziditorii, tot au nevoie să-și verifice ceea ce zidesc, după un dreptar al tuturor. Și fiecare, de la capătul acesta, uitându-se până la capătul celălalt, vede cum a lucrat celălalt, pentru că au un dreptar. Noi avem un dreptar sfânt la construcția pe care o ridicăm și noi. Un timp. Timpul lucrului nostru. Știți, clădirea Oastei a fost începută prin alții. Noi am intrat în lucrul lor, cum spune Mântuitorul. Acuma fiecare să luăm seama bine cum clădim, după spusele Sfântului Pavel de la 1 Corinteni, capitolul 3. Pentru că lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc. Și focul va dovedi.

Prin urmare, am aici trei documente pe care vreau să vi le citesc, din primul an al încercărilor prin care a trecut Lucrarea Oastei. De ce avem noi nevoie de aceste documente? Pentru că acestea sunt dreptarul nostru pus de către primii lucrători, după care avem nevoie cu toții să ne orientăm. Noi nu suntem aici întâmplător. Nici nu putem lucra după voia noastră. Lucrăm la îndrumarea unui Meșter și Ziditor, Care este Domnul. Și lucrăm după o îndrumare lăsată nouă de înaintașii noștri, primii rânduiți de El și învredniciți de El cu această lucrare. Noi am intrat în lucrul lor. Și, dacă ei au fost atât de atenți să asculte total voia lui Dumnezeu cum au construit, cât de atenți trebuie să fim noi, cei care suntem schimbul doi sau schimbul trei în această lucrare! Că nu știm câte schimburi vor mai urma. Și cât de important este ceea ce zidim noi nu numai pentru cei din trecut, ci și pentru cei din viitor! Ca, atunci când va fi recepționată lucrarea, să se vadă că și noi am fost încadrați frumos pe linia înaintașilor noștri sfinți. Ce simțământ trebuie să fie acesta, care să ne cutremure pe noi în fața acestor răspunderi... Că nu suntem singuri. Și nu suntem întâmplători, și nu suntem începători. Suntem dintre cei care am intrat aici.

Noi mai suntem aici câteva fire care mai legăm istoria aceasta, [pe cei] prezenți cu cei din trecut. Trăiește fratele Opriș, este fratele Fulea... nu știu care mai sunt dintre cei care am fost primii cu Părintele Iosif. Pentru cei mai mulți dintre frățiile voastre, el este numai o amintire istorică. Vă puteți face despre el o imagine foarte neclară. Dar noi, care am trăit aievea și puternic în prezența lui istoria aceasta, suntem din ce în ce mai puțini. Pentru frățiile voastre, care ne ascultați, e foarte important să faceți o sudură puternică cu istoria, pentru ca să nu vă pomeniți, la un moment dat, că sunteți ca un fir de iarbă cosit care nu mai are rădăcină și e purtat de vânturi încoace și încolo. Trebuie să ne înrădăcinăm adânc în istoria noastră, să ținem legătură adâncă cu înaintașii noștri, pentru ca în felul acesta să fim găsiți niște continuatori vrednici. Pentru ca și urmașii noștri să ne socotească pe noi la fel.

Pentru ca să stabilim clar - și pentru cei care sunt cu noi, și pentru cei care nu cunosc acum - această continuitate și această linie istorică și biblică, și cerească, vreau să reamintim mereu aceste trei documente. Dar toată Biblia este pentru noi un document cutremurător de apartenență și de legătură strânsă dintre toate generațiile de credincioși, până la cel dintâi. Când vorbește despre genealogia Mântuitorului, cum spune că era de la început și până la sfârșit o continuitate, un lanț neîntrerupt! Dumnezeu a făcut și în poporul evreu, în poporul credinței, această continuitate, acest lanț sfânt. Și numai când te legi strâns de înaintașul tău îl poți ține strâns pe urmașul tău. Și atunci se continuă această lucrare minunată, care este eternă, pentru că Dumnezeu este neschimbat. El este același ieri, azi și în veci. O continuitate sfântă și strălucită răzbate în toată lucrarea Lui, de la început până la sfârșit. Să nu vă rupeți de înaintași! Să nu vă rupeți de istorie! Pentru că atunci nu mai sunteți nimic, ci plutiți încoace și încolo, [luați] de orice vânt.

Noi am dori, câtă vreme mai suntem aici câteva verigi dintre cei care am fost de la început cu Domnul și cu Părintele nostru, să vă facem foarte atenți, să fiți cu foarte multă atenție asupra istoriei, asupra legăturii, asupra continuității. Nu vă rupeți de continuitate! Pentru că nu mai suntem nimeni, când ne-am rupt de părinți și de înaintașii noștri.

Vreau să citesc aci trei documente din vremea încercărilor de la început.

Știți că la începutul anului 1935 (la sfârșitul lui ‘34), când s-a produs regretatul conflict dintre Părintele Iosif și mitropolitul Bălan, atunci s-a făcut o ruptură foarte dureroasă. Nu și-a dat nimeni seama atunci ce consecințe grele va avea actul și ruptura aceasta. Părintele Iosif și-a dat seama îndată despre acest lucru. Și îndată după ce s-a produs ruptura aceasta, el i-a scris mitropolitului Bălan scrisoarea pe care v-o citesc acum. (Nu pot să stau jos... E un moment deosebit. Lucrurile mari nu se spun de jos. Mântuitorul, în ziua din urmă a praznicului, S-a ridicat în, picioare și a strigat. Noi stăm acuma, sufletește, în picioare și strigăm. E un moment unic. Vă rog să țineți seama de acest lucru, pentru că veți vedea mai târziu ce importanță au toate aceste lucruri.) E documentul unu, scris de Părintele Iosif în 18 aprilie 1935. El spune așa:

„Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

În preajma Anului Nou, a. c., precum este (bine) știut, s-a iscat un dureros conflict în legătură cu Mișcarea «Oastea Domnului». Felul cum s-a desfășurat acest conflict m-a silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret și mă doare că, în așteptarea unei soluțiuni de înțelegere, eu am rămas în starea aceasta (ieșit din ascultarea ierarhică). Declar însă că departe de mine a fost, este și va fi (pe totdeauna) gândul să permanentizez starea aceasta sau să o prefac într-un conflict de Biserică, cu vătămarea canoanelor și a ierarhiei sau să pornesc în direcția aceasta (toată) Mișcarea «Oastea Domnului». (Departe de mine acest gând.) Ca o dovadă despre aceasta, aduc și faptul că, îndată după deschiderea conflictului, m-am prezentat Î. P. S. Sale Patriarhul Dr. Miron Cristea, declarând că înțeleg să rămân până la sfârșitul vieții mele ca slujitor devotat al (sfintei) Biserici și supus disciplinei bisericești, așteptând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor bisericești competente.

Iar pe de altă parte, membrii Mișcării «Oastea Domnului» (din toată țara) au făcut și ei, din toate părțile țării, declarații solemne că înțeleg să rămână pentru totdeauna fii credincioși (și supuși) ai sfintei Biserici, așteptând și ei dezlegarea fericită a neînțelegerii ce s-a iscat.

Recunosc că, în desfășurarea acestei (scurte) neînțelegeri, am avut și unele ieșiri, pe care le regret; îmi exprim părerea de rău pentru ele și îmi cer iertare (pentru ele).

Regretând toate și cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în ascultarea ierarhică, urmând însă și cerând ca, o dată cu aceasta, să fie soluționate în chip fericit și chestiunile din cauza cărora a ieșit această dureroasă frământare. (Adică statutele care se făcuseră, nepotrivite pentru Lucrarea Oastei, atunci.)

Iar întrucât rămânerea mea în Arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită fie din felul în care s-au desfășurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi la soluționarea chestiunilor în cauză, (fie din greutatea ce s-ar ivi în viitoarea mea activitate în Sibiu), în interesul liniștii și al păcii sfintei Biserici, eu sunt gata să fac și jertfa aceasta de a părăsi Sibiul și Arhidieceza Sibiului, cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece (la oricare) altă eparhie.

Sibiu, la 18 aprilie 1935

Cu smerită supunere,

Preot I. Trifa

De ce vă citesc acestea? Ca să vedeți cât de insistent a fost Părintele să rămână în Biserică. Să nu se poată spune că a căutat - cu absolut nici un gând și nici o dorință - să calce rânduielile și să se abată de la rânduielile [acestea].

Documentul 2:

Apărarea înaintată în scris Consistoriului Spiritual Eparhial de către preotul Iosif Trifa, înainte de a cunoaște cuprinsul actului de acuză

Prea Venerat Consistoriu Spiritual Eparhial,

La acuza ce mi se aduce, precizez și răspund din partea mea următoarele:

Cauzele care m-au dus la ieșirea din ascultarea ierarhică și la scoaterea unei foi afară de această ascultare sunt arătate pe larg în articolul «Istoria unei jertfe», din foaia «Ostașul Domnului», pe care o alătur aici (ca document la dosar).

Mersul conflictului este arătat acolo numai până la un loc, până la data foii. De atunci încoace mai servesc Consistoriului Spiritual Eparhial următoarele date și amănunte care, cred, își au însemnătatea lor.

Văzând că, conflictul continuă și nu se face nimic pentru o oarecare aplanare, m-am prezentat la păr. rector al Academiei Teologice, Nicolae Colan, rugându-l să aducă la cunoștință Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae că eu nu înțeleg să tulbur liniștea Bisericii și în special a Arhiepiscopiei. (Doresc să mă supun total rânduielilor și canoanelor Bisericii și să trăiesc în acestea.) Întrucât o înțelegere nu s-ar mai putea face, eu sunt gata (să fac orice, chiar și) să părăsesc Sibiul și Arhiepiscopia, (dacă aceasta va fi spre soluționare). Prin aceasta vedeam eu un început de descordare, o ușurare a situației, pentru că pe atunci era o mare tulburare pe fronturile Oastei. N-am primit însă nici un răspuns în cauză.

Mai târziu, pe la începutul lunii trecute (martie 1935), o anumită mijlocire între Î. P. S. Sa și mine a făcut pr. prof. Nanu, pe care l-am rugat să ducă la reședință dorul și dorința mea de a relua raportul de ascultare și de soluționare în chip fericit a chestiunilor care au produs dureroasa frământare. Am și propus chiar Praznicul Învierii ca cel mai potrivit pentru a face o bucurie pentru Oastea Domnului și pentru toată țara (pentru împăcarea și rezolvarea noastră).

N-am primit însă nimic, nici o indicație. Văzând că vremea trece și lucrurile se amână, mi-am cerut audiență la Î. P. S. Sa. M-am prezentat și mi-am cerut iertare. La un rezultat precis însă nu s-a putut ajunge. Î. P. S. Sa mi-a (cerut) să precizez în scris ceea ce am (și) spus.

Eu eram de părere să se lămurească mai întâi verbal toate chestiunile care au produs frământarea și apoi să se precizeze în scris ceea ce va fi necesar.

Văzând că Î. P. S. Sa stăruie să precizez în scris ceea ce am de spus, am făcut și acest lucru.

Cu data de 18 aprilie 1935, am înaintat Î. P. S. Sale următoarea (scrisoare): (...pe care am citit-o.)

...Cu scrisoarea aceasta, eu credeam că se deschide drumul aplanării conflictului.

N-am primit însă nici un fel de răspuns sau indicație.

Am precizat aceste amănunte ca o dovadă că eu am căutat (totdeauna și am căutat) mereu reluarea raportului de ascultare ierarhică și de soluționare a conflictului. Mi s-a cerut mereu reintrarea în ascultare - și am căutat-o.

De încheiere, rog pe Veneratul Consistoriu Spiritual Eparhial, în judecarea acestei cauze, să țină seama și de faptul că aici nu este vorba numai despre o abatere și pedepsirea ei, ci este vorba despre soluționarea fericită a unei chestiuni care agită o Biserică întreagă, o țară întreagă.

În interesul Bisericii și al neamului meu, pentru care și eu am făcut (tot) ceea ce Domnul mi-a ajutat să fac, eu doresc ca Veneratul Consiliu Spiritual să afle calea cea mai bună care să aducă mult dorita aplanare a conflictului, pentru ca binecuvântata mișcare de înviorare «Oastea Domnului» să-și poată continua drumul ei de lumină (în Biserica noastră și în patria noastră).

Aceste rânduri sunt răspunsul meu de apărare, înainte de a cunoaște tot cuprinsul actului de acuzare.

Din cuprinsul actului de acuzare, voi spicui unele afirmații la care dau răspunsul cuvenit în procesul verbal.

Sibiu, la 9 mai 1935

Preot Iosif Trifa ”

Încă o dată: am vrut să precizăm aceste lucruri ca să se vadă cât de mult a ținut Părintele Iosif să rămână în Biserică și toată Lucrarea să-și desfășoare activitatea ei în cadrul și în rânduielile Bisericii noastre. Părintele, cu toată inima și cu toată stăruința, a căutat acest lucru. Și, din partea lui, tot ce a putut a făcut.

Conflictul a venit din cauză că se pregătiseră, de către oameni necredincioși, statute pentru Lucrarea Oastei Domnului. Din cauza acestor statute, care îngrădeau duhul și nimiceau unitatea și voluntariatul Lucrării, Părintele Iosif n-a fost de acord cu ele. Și din cauza aceasta s-a ivit conflictul. El a spus însă: „Din cauza mea, eu am dorit ca niciodată să nu se producă tulburări și dezbinare în Lucrarea Oastei Domnului”. Și așa am gândit toți.

Următorul act pe care-l voi citi l-am scris cu toți frații (este aici și fratele Opriș, și fratele Fulea, care au semnat). În original au semnat aici toți frații de-atunci din Sibiu, acest act pe care vi-l citesc:

Înalt Preasfințite Stăpâne,

Un grup de credincioși ai Bisericii noastre strămoșești care facem parte din mișcarea de trezire spirituală, religioasă, inițiată și condusă de părintele Iosif Trifa, domiciliat în Sibiu, chemați fiind și verbal și, mai ales, prin comunicatul scris și publicat prin foaia «Oastea Domnului» de către Mitropolie, în 6 martie 1938, spre viața cea dintâi a Oastei Domnului, cu supunere și devotament mărturisim din nou credința noastră și repetăm ceea ce în tot timpul am spus: că ostășia Domnului Iisus o trăim și vrem s-o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoșești.

Dar, chemați fiind la o viață de luptă duhovnicească împotriva păcatului și înrolându-ne de bunăvoie într-o mișcare a Domnului, cu smerită părere, credem că viitorul acestei mișcări depinde de voluntariatul ei. Acest voluntariat prin care a lucrat revărsarea Duhului Sfânt a fost și este ființa și mijlocul acestei mișcări. Trezirea la o viață nouă a fost problema ce ne-a fost pusă. Ne-am înrolat în această mișcare producându-se în noi procesul profund al renașterii sufletești. Iar această renaștere ne-a venit prin puterea Domnului Iisus Hristos și a Cuvântului Evangheliei mărturisite și împărtășite sufletelor noastre prin scrisul neuitat și truda jertfelnică a aceluia care a fost părintele Iosif Trifa, întâiul ostenitor al Oastei Domnului.

De aceea, pentru a nu face un act impios față de memoria celui plecat și un gest de desolidarizare de frații noștri de credință din toată țara, care, adunați în 12 septembrie, împreună cu părintele Iosif Trifa, au înaintat o moțiune Înalt Preasfinției Voastre, cu smerită supunere și încredere, așteptăm răspunsul la acea moțiune rămasă fără răspuns până astăzi.

Pe lângă aceasta, ne îngăduim a mărturisi înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu că rămânem, dorim și vrem să rămânem pe toată viața noastră în credința cea dintâi care ne-a însuflețit să pornim la luptă cu această mișcare contra păcatului. Credem și mărturisim profund, precum am văzut și auzit, că mișcarea religioasă în care ne-am înrolat, Oastea Domnului, este viață. Și viața nu poate fi anchilozată în tipare omenești și în statute. De aceea, întru smerenia noastră, socotim, precum și după cele spuse nouă dintru început, că statutele destinate Mișcării Oastei, în forma lor actuală, nu sunt potrivite pentru mișcarea în care suntem înrolați. Căci aceasta n-a fost și nu poate fi o societate ca oricare alta; ci numai o mișcare duhovnicească, un curent de viață nouă în cadrele sfinte ale ortodoxiei noastre. Iar o atare mișcare a Duhului nu poate fi prinsă în tipare fără a fi ucisă. Religiunea creștină este viață; și viața trece de la om la om prin atingerea sufletului ce se aprinde ca lumina din lumină.

Mișcarea condusă de părintele Iosif a avut acest secret și a aprins lumină din lumină. Renașterea sufletelor noastre este problema și cheia mântuirii. Materializarea nu folosește la nimic, iar religiunea nu se poate închega în regulamente reci și strict omenești, cum sunt statutele. După cum nici Apostolul Pavel n-a plecat la propovăduirea Evangheliei cu statutele în spinare.

După toate acestea însă, am mărturisit și mărturisim că suntem copii credincioși ai Bisericii noastre și că vom fi până la sfârșit așa. Mișcarea religioasă din care facem parte s-a născut și trăiește sub aripile Bisericii. Ea este în ea însăși substanța Bisericii. Ea nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci este numai o familie restrânsă, o comuniune de frățietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii noastre. Ea nu a avut și nici nu va vrea să facă reguli peste sau în contra Bisericii.

Prin această mișcare religioasă vrem numai să trăim cu toată ființa regulile existente ale Bisericii. Biserica nu are nevoie de nici o asociație religioasă, fiindcă ea însăși este o atare asociație. Are însă nevoie de un curent purificator care să vină din rândurile ei. În acest curent religios în care suntem încadrați, am avut și avem nevoie de oameni destoinici, pregătiți nu numai în a ști vorbi și a discuta, ci a fi și doveditori prin fapte și prin purtare morală că sunt adevărați creștini, fii ai Bisericii.

Ca urmare, în fruntea noastră am vrut și vrem să fie socotiți, de drept, conducători văzuți numai aceia care -fie preoți, fie laici - trăiesc viața ostășiei Domnului.

Prin rezerva de a nu se face îngrădire duhului, a curentului de viață, rugăm însă să nu fim socotiți ca potrivnici unei reglementări juridice, a punerii mișcării în cadrele juridice de care e trebuință pentru o bună îndrumare în cele materiale. Nu suntem în contra unui statut-tip, juridic, care să nu se ocupe însă de mișcarea spirituală, ci să reglementeze numai chestiunile administrative în legătură cu mișcarea.

Înalt Preasfințite Stăpâne, pentru a se putea rezolva toate cele de mai sus și cele din Moțiunea din 12 septembrie 1937, pentru ajungerea la Oastea cea dintâi, toate gândurile noastre se îndreaptă către Înalt Preasfinția Voastră cu o smerită rugăminte. Dând dovadă noi și toți frații noștri din restul țării de alipire constantă și strânsă de sfânta noastră Biserică și viețuind în cadrele și dogmele ei, și putând avea încredere în statornicia credinței noastre strămoșești, să binevoiți a mijloci la Sfântul Sinod pentru reabilitarea părintelui Iosif, care, cât timp a fost în viață, nu s-a declarat contra Bisericii; și pentru repunerea mișcării noastre în drepturile și libertatea ei de la început, în cadrul sfintei noastre Biserici.

Sibiu, la 12 martie 1938

Ai Înalt Preasfinției Voastre supuși fii duhovnicești

Și vă citesc aici semnăturile și vi le pot arăta:

Titus Trifa

Traian Dorz

Ioan Marini

Crăciun Vasile

Ioan Opriș

Prisecan Ilie

Gheorghe Comiza

Ioan Dragomir

Teșculescu Dumitru

Diac Vasile

Gheorghe Crăciunescu

Fruma Ion

Pițigoi Ioan

Munteanu Ion

Drăgoiescu Nicolae

Munteanu Nicolae

Roșianu Vasile

Fulea Ioan

Ioan Diac

Nicolae Bucur

Sotea Simion

Pascu Adam

Cosmean Alexandru

Ioan Capătă

Ioan Popovici

Toți am semnat memoriul ăsta aici, uite, cu mâinile noastre, în 1938.

Ce am vrut să spun și prin aceasta? Că de la început noi am fost hotărâți să rămânem permanent încadrați și ca învățătură, și ca credință în Biserica noastră.

Vă rugăm să țineți seama de acest mare adevăr. De ce? Pentru că toate tulburările care au intervenit ulterior [au venit] nu de la oameni care au fost de la început în Lucrarea Domnului, nici de la cei care au fost în anturajul Părintelui Iosif, ci de la cei care au venit ulterior; numai niște anexe... numai niște oameni care n-au venit din convingere, prin ușa din față, prin nașterea din nou și prin legământul hotărât în Lucrarea lui Dumnezeu. Toți cei care au făcut dezbinări și tulburare sunt dintre cei care nici n-au fost cunoscuți când au pus legământ și nici n-au avut niciodată un legământ frățesc. Ei erau numai lipiți acolo și s-au putut ușor dezlipi când au venit împrejurări care le-au cerut și le-au dictat aceasta, din interese comode, lumești, personale și pământești.

Am dorit din toată inima să facem o recapitulare a acestor lucruri, cu ocazia aceasta, între noi. Sunt - mulțumită Domnului - în mijlocul nostru frați care au venit ulterior, care nu au făcut cunoștință dureroasă și zguduitoare cu istoria de la început. Care n-au trăit și nu știu, și nu cunosc frământările și luptele grele prin care Lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută și s-a statornicit pe linia aceasta sfântă până astăzi. Vrăjmașul a căutat, prin lucrările formaliste ale „literei”, să nimicească, să îngrădească, să înlăture duhul Lucrării atunci când s-a ivit prima dată conflictul (că din cauza aceasta s-a ivit conflictul între Părintele Iosif și mitropolitul Bălan). Mitropolitul Bălan, la început, a fost cu toată puterea de partea Lucrării. Dar vrăjmașii duhului și vrăjmașii Părintelui, și vrăjmașii oricărui lucru bun au lucrat, din anturajul mitropolitului, și l-au convins, în timp ce Părintele era departe, bolnav și istovit, că Lucrarea este o lucrare străină și primejdioasă. Și l-au convins să ia măsuri împotriva Părintelui. Și în felul acesta s-au întocmit acele statute, care îngrădeau Lucrarea și legau mâinile lucrătorilor adevărați, și dădea libertate „literei” și formalismului, ca să ucidă duhul Lucrării. Împotriva acestei acțiuni a pornit Părintele Iosif. Și din cauza aceasta s-a ivit conflictul. Nu din cauză de neînțelegeri asupra învățăturii sau din cauză de schimbare a acestei învățături cu privire la felul cum am învățat și cum am crezut noi.

Însă cei mai mulți n-au putut face această deosebire. Și, pentru că n-au vrut să gândească și să judece adânc, au exagerat, au interpretat tendențios și au răspândit o minciună: că Părintele Iosif e împotriva Bisericii și împotriva dogmelor, și împotriva canoanelor. Și s-a răspândit zvonul acesta printre toți până astăzi. Și împotriva acestui zvon a trebuit să luptăm cu toată puterea în acești ani de suferință și de încercare, ca să arătăm că noi vrem să ne ținem legământul pe care l-am pus de la început: că vom rămâne până la sfârșit pe calea învățăturii și credinței noastre de la început.

Astăzi e 18 iulie 1987... Au trecut aproape cincizeci de ani din acel 12 martie când noi am făcut acest document. Cincizeci de ani... și ce ani au fost anii aceștia!... Pentru toți cei care a trebuit să ne păstrăm și am vrut să ne păstrăm legământul și credința până la sfârșit, pentru toți aceștia, au venit vremuri cumplite. Unii le mai știți ceva... Alții nu le puteți ști... Ci numai în Ziua Judecății, când se vor descoperi lucrurile ascunse, se va vedea câte jertfe, câte suferințe, câtă bătaie și foamete, și chin... nu în cincizeci de ani; în cinci minute! - se poate suferi în astfel de stări. Și atunci câtă credință și răbdare, și luptă a trebuit ca să-ți păstrezi legământul prin toți anii până astăzi, ca să putem lăsa urmașilor noștri nu numai cuvântul, ci și pilda unei vieți statornice. Că ne-am ținut legământul pe care l-am scris în 12... și nu numai în 12 [martie], ci [pe care] l-am pus fiecare la rândul nostru când ne-am predat pe noi lui Dumnezeu. Dar atunci, împreună cu toții, am făcut acest act prin care ne-am legat în fața lui Dumnezeu și în fața lumii, în fața istoriei, că vom păstra până la sfârșit încrederea nezguduită de la început și că nu vom adăuga, nici nu vom scoate nimic din învățătura prin care am venit și ne-am atașat de această Lucrare sfântă.

De aceea am rugat, în seara aceasta, să venim aici. Și, cât am putut mai mulți, am anunțat. Sunt unii care au trebuit să meargă în altă parte, alții n-au putut să vină. Mă bucur însă și-I mulțumesc lui Dumnezeu că marea parte dintre frații cunoscuți, de pretutindeni, sunt acum, în ceasul acesta, aici. Pentru ca să luați cunoștință înaintea lui Dumnezeu și înaintea istoriei de acest act pe care l-am încheiat; de declarațiile Părintelui nostru, cel, dintâi rânduit de Dumnezeu în Lucrarea aceasta, și de [cele făcute de] noi, toți ceilalți care l-am însoțit și care am venit la Domnul de bunăvoie, și am pus legământ nesiliți de nimeni că vom ține și vom păstra până la sfârșit încrederea nezguduită în învățătura aceasta și în credința aceasta.

Avem nevoie de acest act. De ce? Pentru că s-au ivit în mijlocul nostru păreri diferite nu numai de acuma, ci de mulți ani, cu care - știți bine! -, de zeci de ani am avut de luptat și într-un fel, și într-altul. Cu abateri și spre stânga, și spre dreapta. Și cu cei care erau îndemnați de ispita formalismului exagerat, superstițios și habotnic, care era tot așa de primejdios împotriva duhului curat și sănătos, și viu al Lucrării, ca și împotriva celorlalți, cu duh străin, dezbinător spre prăpastia cealaltă, sectaristă. Și noi, când spunem sectari, nu-i numim pe cei de alte credințe. Ci pe cei care au păreri dezbinătoare în oricare dintre credințele în care sunt. Nu numai Lucrarea Oastei Domnului are sectariști în mijlocul ei. Și baptismul, și penticostalismul, și celelalte grupări evanghelice au fiecare sectarii lor. Acestea sunt elementele dezbinătoare și neevanghelice, strecurate în câmpul de luptă al Evangheliei. Noi cinstim toate confesiunile creștine, suntem în pace și în înțelegere cu toți. Noi n-avem conflict deschis cu nici unul dintre ei. Avem însă cu sectarii din mijlocul nostru și din mijlocul tuturor celorlalte confesiuni. Care nu se acomodează și nu se supun niciodată Evangheliei lui Dumnezeu, ci caută acolo, în mijlocul comunității în care i-a adus Dumnezeu, să facă dezbinări și tulburare prin gânduri firești și lumești, pentru că n-au trecut prin acea renaștere sufletească, care este prima condiție a oricărui om care vine într-o mișcare evanghelică. Oriunde ar fi, o mișcare evanghelică cere cea dintâi condiție: nașterea din nou. Și această naștere din nou este ceea ce transformă pe om dintr-un om firesc, lumesc, egoist și răutăcios, într-un om duhovnicesc, altruist, legat de frați, părtaș firii dumnezeiești, care trăiește, în comunitatea lui, în comuniune cu toți ai săi. Aceste duhuri dezbinătoare sunt duhuri ispititoare, duhurile Satanei, strecurate în toate confesiunile creștine. Și nici noi n-am putut fi scăpați de acest duh ispititor. Iar acum fiecare dintre frați trebuie să analizeze bine starea în care se găsește el însuși față de toată această Lucrare.

Noi suntem chemați acum la un examen duhovnicesc. S-au ivit între noi tendințe separatiste, dezbinătoare. Lucrează aceste duhuri, dumneavoastră știți. Câte necazuri avem! În ce stare sufletească am fi noi toți, dacă între noi ar fi armonie, unitate și părtășie frățească în aceeași învățătură! Nu credința dezbină. Învățătura dezbină! Întâi vine învățătura, apoi vine credința. Fiecare, după cum învață, așa crede. Și dacă noi am venit în învățătura aceasta, trebuie să ne formăm credința după învățătura aceasta. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ori ei, ori noi, noi așa am vorbit și voi așa ați crezut”. Ei, această credință care este la fel în toți ne face pe noi să colaborăm, să lucrăm uniți. Cine vine și nu se unește cu duhul, cu grupul, cu unitatea, cu adunarea, cu frățietatea, el face aceasta din pricină că are o altă învățătură, diferită de a grupului, diferită de a adunării. Și trebuie aici să opereze. Să opereze acolo, la rădăcina învățăturii străine care-l dezbină de credință. Și să corecteze învățătura, pentru ca să ajungă să creadă la fel.

Noi avem aceeași învățătură. Am venit în Lucrarea Oastei pe învățătura adusă nouă de Părintele Iosif, care a mers în toate călăuzit de dogmele și de învățăturile Sfinților Părinți și ale înaintașilor noștri. Rupți de acestea, noi suntem pierduți, oricare dintre noi. Fie ca grupare, fie ca individ. Cine se rupe de învățătura aceasta se rupe de credință; cine se rupe de credință se rupe de unitate; cine se rupe de unitate este un om pierdut. Noi avem valoare și putere numai câtă vreme stăm în unitatea frățească.

Vă rog din toată inima pe frățiile voastre, cei mai tineri, să mă înțelegeți, să ne înțelegeți. Noi am mers pe linia aceasta care ne-a rămas nouă respectând cu sfințenie... am plătit cu sânge pentru că am rămas în învățătura aceasta. Au trecut atâția ani, atâtea nopți... în care ni s-a cerut, sub amenințările cele mai cumplite, lepădarea de credință și renunțarea la Lucrarea aceasta. Dimineața trebuia să mă duc să spăl parchetul de sângele pe care îl vărsasem în noaptea care trecuse. Dar n-am vrut să... Au fost oameni care s-au lepădat. Domnul să-l ierte pe fratele Tudusciuc... În martie 1953, el s-a lepădat de această Lucrare, în lagărul de la Ghencea. Mi-a spus: „Mie să nu-mi mai ziceți «Slăvit să fie Domnul»! Eu nu vreau să mai știu nimic de Lucrarea Oastei Domnului. Eu nu vreau să mai sufăr. Eu vreau să scap și să plec”. A scăpat și a plecat. După aceea și-a închis poarta... Și fratele Gicu, și alți frați care au trecut peste poartă (e aici fratele Gicu Petrescu), să-l vadă pe fratele Tudusciuc, peste poartă i-a silit să sară înapoi. Nici măcar nu i-a deschis ușa, să iasă pe poartă afară. Așa s-a purtat cu frații. (...) Și numele lui Tudusciuc e în toate cărțile noastre vechi de cântări și în toate colecțiile foii «Isus Biruitorul» și «Oastea Domnului» de la început...

Iată că, deși ai pornit frumos și ai luptat multă vreme frumos, la examenul credinței, la examenul încercării, poți să te lepezi. Și atunci ce valoare mai are suferința și răbdarea, și vorba, și cântarea, și predica, dacă tu, la examen, te-ai lepădat de Hristos și te-ai despărțit de frați?

Iată că mai sunt - nu numai el - atâtea alte exemple: Jarda Petre, care era la Rebrișoara, un as în nordul Ardealului atunci. Când a venit încercarea, repede a plecat, cu toți șase copiii, și a trecut la penticostali, ca să scape... Și apoi a încercat să facă dezbinări sectare în mijlocul Lucrării Oastei, până când frații i-au alungat și Dumnezeu i-a nimicit pe toți. Asta e urmarea și fizică, și sufletească a celor care se leapădă de legământ și calcă lucrarea Duhului Sfânt.

De aceea, fraților, noi, care am făcut un legământ cutremurător cu Dumnezeu în fața lui Dumnezeu și în fața îngerilor Săi, în fața istoriei, în fața veșniciei, un legământ pe care Tatăl l-a sfințit cu Sângele Fiului Său și l-a pecetluit cu puterea Duhului Sfânt, noi trebuie să ne dăm seama cutremurător de importanța acestui legământ și să nu ne abatem nici o iotă de la calea aceasta și de la hotărârea aceasta. Oricât ar costa suferința statorniciei noastre, noi trebuie să dăm orice preț. Pentru că vine vremea când vom fi răsplătiți fiecare după felul cum am crezut și cum am rămas statornici.

Dragii noștri frați, Dumnezeu deschide acum pentru Lucrarea Oastei o perspectivă minunată. După ce termin acest cuvânt de introducere, părintele Popa Ștefan de la Galați, din partea Arhiepiscopiei de acolo, ne va face nouă o scurtă dare de seamă despre felul minunat în care au luat întorsătură lucrurile cu privire la noi. În vinerea Rusaliilor, la București, s-a ținut o ședință a Sfântului Sinod.

Vreau să știți despre toate aceste lucruri, asupra cărora am mai aflat unele știri. S-a luat o inițiativă foarte îmbucurătoare pentru noi: o deschidere minunată pentru cântările și activitatea Oastei în toate bisericile. Se face o încercare de început - după cum am înțeles - în Eparhia Galaților. Părintele ne va putea spune... (sunt anumite rezerve...) unele din lucrurile acestea îmbucurătoare, pentru ca să vedem că ne găsim la un început nou.

De ani de zile am făcut... (după cum am scris și în memoriul pe care l-am înaintat și la Sinod, și la toți ierarhii, începând cu patriarhul, până la ultimul episcop), de zeci de ani de zile noi am păstrat statornici credința noastră și învățătura noastră în Biserica noastră. Am zis: „Nu ne-am părăsit nici credința, nici țara, indiferent prin ce a trebuit să trecem și oricât am avut de suferit și din partea uneia, și din partea celeilalte”. Noi am dorit să rămânem și să dovedim că rămânem credincioși legământului și mărturiei părinților noștri, în învățătura și în credința noastră, până la sfârșit. Și am mărturisit acolo: „Va veni vremea când istoria și Dumnezeu ne vor face dreptate”. Dar nu prin străini, ci prin ai noștri. Va recunoaște și Biserica noastră, va recunoaște și patria noastră că noi am dorit să fim niște adevărați și credincioși fii și ai uneia, și ai celeilalte; și, din dragoste pentru Dumnezeu, le-am iubit pe amândouă. Pentru că aici ne avem familia noastră, aici ne avem mormintele [părinților] noștri pe care dorim să-i cinstim, aici ne avem leagănele și copiii noștri; și să-i binecuvânteze Dumnezeu și pe părinții noștri, și pe copiii noștri, din pricina statorniciei noastre. Pentru că așa este scris.

Am dorit acest lucru și l-am afirmat sus și tare. Dacă n-am fi rămas statornici în învățătura aceasta și n-am fi răbdat până astăzi, cincizeci de ani, n-am avea acest curaj. Și nici Dumnezeu nu ne-ar fi sprijinit atât de puternic cât vedem că ne-a sprijinit în fața tuturor.

Și, pentru că noi ne găsim acum la acest hotar și la această răscruce din care începe, pentru Lucrarea Oastei, un viitor deosebit, însemnătatea acestui lucru ne obligă pe toți la foarte mult. Noi nu trebuie să rămânem în urma evenimentelor nici măcar cu o jumătate de pas. Nici să o luăm înainte cu mulți pași. Să fim puțin înaintea evenimentelor. Să nu ne depășească, nici să nu le depășim. Vedem împrejurările în care ne găsim. Să folosim toate aceste condiții și împrejurări pentru împlinirea scopului pentru care ne-a trimis Dumnezeu aici. Noi acest scop îl avem: să fim credincioși, născuți din nou, puternici ostași ai Domnului, care să mărturisim Evanghelia în mijlocul Bisericii și al poporului nostru nu numai cu cuvântul nostru, ci cu viața noastră, cu unitatea noastră, cu armonia noastră, cu deplina noastră sinceritate pe linia acestei credințe. Numai în felul acesta Dumnezeu va binecuvânta acțiunea noastră și în viitor. Și numai în felul acesta vom avea și noi valoare și putere înaintea tuturor celor care ne privesc.

Dumnezeu ne-a ales în chip deosebit. Nu știm pe ce criterii S-a îndurat Dumnezeu să ne aleagă chiar pe noi pentru această slujbă cutremurător de grea și de însemnată. Dar, dacă ne-a ales, înseamnă că a avut El, în înțelepciunea Sa, planul Său și gândul Său. Și noi trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu că ne-a dat această chinuită și frumoasă slujbă; grea, dar minunată, în Evanghelia Sa! Și noi trebuie să fim la înălțimea acestei slujbe.

În primul rând, avem datorie noi, cei bătrâni. Noi, cei bătrâni, trebuie să fim un exemplu cutremurător pentru tinerii care ne urmează. Spre rușina noastră o spunem: nu totdeauna am fost așa cum ar fi trebuit să fim. Nici ca ascultători, membri în Lucrarea Oastei Domnului, nici ca îndrumători într-o adunare a Oastei, nici măcar ca părinți într-o familie a noastră. Mulți am avut slăbiciuni. Și, din cauza noastră, poate că mare parte dintre copiii noștri (și cei trupești, și cei sufletești) n-au ajuns cum ar fi trebuit să fie. Pe unii dintre noi ne-au depășit copiii noștri (și cei trupești, și cei sufletești). Slăvit să fie Domnul pentru cei care avem copii mai buni decât noi, mai vrednici, mai credincioși, mai statornici decât noi. Dar ce tristă este starea celor care nu avem copii nici trupești, nici sufletești așa cum ar trebui să fie... Și, din cauza aceasta, o mare parte de vină o avem noi. Trebuie să ne judecăm întâi pe noi, ca părinți, ca lucrători în Lucrarea lui Dumnezeu și ca oameni care nu totdeauna am dat dovada cea mai înaltă despre credincioșia noastră.

Să ne cercetăm, în lumina Domnului - dar sincer, nu numai așa de suprafață și de vorbă -, să ne cercetăm adânc în fața Domnului, Care este în mijlocul nostru, în ce măsură am putut noi păstra nu numai linia morală și credincioasă, ci linia învățăturii noastre. Că din cauza învățăturii se strecoară dezbinări și tulburare în mijlocul adunărilor și în mijlocul familiilor noastre.

Am dorit să recapitulăm în fața noastră, în astă seară, aceste documente pe care vi le-am citit. Și să ne aducem aminte că, în decursul vremii, al zecilor de ani, Lucrarea Oastei a rămas în învățătura... în învățătura... în învățătura Bisericii. (...) Și de aceea a rămas în credința aceasta. Și rostul Lucrării Oastei Domnului e numai în învățătura și în credința aceasta. Străinii au venit la noi și au zis: „Fraților, voi aveți valoare numai cât sunteți în Biserica Ortodoxă, în Lucrarea Oastei Domnului și în România. În momentul când ați părăsit una dintre acestea, nu mai aveți nici o valoare”. Și bine ne-au zis! Așa este. Și în fața lui Dumnezeu, și în fața oamenilor, noi avem valoare câtă vreme suntem în Lucrarea aceasta, cu toată inima și cu tot sufletul nostru [întemeiați] pe învățătura și credința noastră și rămânând statornici aici unde ne-a așezat pe noi istoria și Dumnezeu: în această Lucrare, în această unitate, în această învățătură și-n această credință. Spun aceasta pentru că mulți dintre cei care s-au rupt de istorie și de învățătură au alte credințe.

Vă rog foarte mult: gândiți-vă foarte serios la lucrul acesta.

În răstimpuri tot mai scurte, înmormântăm câte o parte din istoria noastră. Săptămâna trecută l-am înmormântat pe fratele Bălăuță. Și nu e mult de când s-a dus și fratele Gavriș, fratele Popa Petru, celălalt frate Popa Petru... Și, rând pe rând, vor urma cei vreo trei, patru, câți mai suntem... și dumneavoastră ați rămas fără reprezentanți ai istoriei în mijlocul dumneavoastră. (...) Țineți învățătura pe care v-o spun! Că vă spun în fața lui Dumnezeu și în fața neamului, și în fața credinței, și în fața istoriei acest lucru. Țineți-vă de învățătură cu atât mai mult după ce nu vom mai fi noi. (...) Că, poate, ici-colo, vă mai gândiți: „Apoi fratele... sau fratele... sau fratele... Și, la adăpostul lor, ne mai putem feri de izbeliști și de vânturi”. Dumnezeu vă va lua aceste adăposturi în foarte curând timp. Nu peste mult [timp] veți merge și la fratele Opriș, și la fratele Traian, și la fratele Leon, și la fratele Fulea. Că anii s-au dus. Va rămâne toată răspunderea asupra frățiilor voastre; va rămâne o răspundere istorică și veșnică. Fiți foarte atenți și încadrați-vă pe linia învățăturii. Strângeți-vă din toate unghiurile acestea în care vitregia vremurilor ne-a împrăștiat pe unii dintre noi. Lăsați toate învățăturile străine! Strângeți-vă lângă învățătura sănătoasă a Lucrării. Vedeți că prin aceasta Dumnezeu a păstrat această Lucrare. Noi putem citi literatura altor culte... Putem citi cu titlu de informație și pentru înmulțirea cunoștinței noastre aceste lucruri; dar nu să urmăm aceste exemple! Pentru că ei înșiși, care ni le aduc nouă, mărturisesc cu gura lor că au ajuns la un faliment total pe linia morală și puternică a Evangheliei. Ce să învățăm noi de la niște oameni care ei înșiși mărturisesc că au ajuns la un faliment?... Și noi putem, cel mult, să vedem că, din aceste învățături pe care ei le-au urmat, n-au ajuns decât la acest faliment trist. Noi trebuie să urmăm învățăturile noastre care, iată, antrenează între noi această viață duhovnicească plină de putere. Cântările noastre, rugăciunile noastre, cuvântările... frații noștri, adunările noastre... sunt ceva care alții, în lumea aceasta, nu au.

Am dorit să ne orientăm gândurile asupra acestui lucru de bază. De ce? Pentru că de la punctul acesta vom pleca mai târziu - și imediat - la celelalte probleme pe care le avem de discutat.

Vom avea de discutat problema tineretului, pentru că sunt foarte multe cazuri-problemă între tinerii noștri și chiar în familiile multora dintre lucrătorii Domnului. În multe adunări frățești sunt tineri-problemă. Și noi trebuie din timp să depistăm aceste lucruri, ca să putem ajuta să se corecteze acești tineri.

Sunt căsătorii-problemă. Sunt căsnicii-problemă. Sunt multe, multe probleme... Toate acestea, în cea mai mare parte, ivite din cauza lipsei de înțelepciune și de cumpătare a părinților... fie de-un fel, fie de altul.

De aceea vor trebui întâi câteva discuții care vor urma la problema tineretului. Să urmărim aceste cazuri-problemă și să căutăm să evităm [să mai apară]. Pentru ca să ferim nu numai familia noastră, nu numai adunarea noastră, cu Lucrarea lui Dumnezeu, de nenorociri care ar putea apoi aduce asupra întregii Lucrări și asupra Cuvântului lui Dumnezeu batjocuri și hulă din partea lumii care ne cunoaște și care generalizează păcatul unui frate asupra întregii Lucrări. Căci unde un frate greșește sau [dacă] în familia unui frate se întâmplă o nenorocire, toată lumea spune: „Apoi așa sunt ostașii!” Generalizează cazul asupra tuturor. Când un frate e bun și-i înțelept, și-i exemplu minunat, atunci îl nominalizează și-l localizează la fratele respectiv, dacă-i bun, zicând: „Așa-i el”. Ce bine ar fi dacă ar zice: „Așa-s toți”! Pentru că, de fapt, așa sunt...

După problema tineretului, va veni problema studiului nostru biblic, la care, de ani de zile, tot muncim și muncim și încă n-am ajuns să ni-l putem normaliza și să ni-l putem unifica. Sperăm că în seara aceasta vom ajunge la acest lucru și de-aici vom porni apoi peste tot, în toate locurile unde Dumnezeu a dat adunărilor tineret mai mult, să putem porni cam la fel în această școlarizare duhovnicească a tineretului - și nu numai a tinerilor, ci a tuturor celor care participă la aceste întâlniri frățești de educație duhovnicească și de îndrumare pe linia învățăturii și credinței noastre.

Prima problemă e tineretul: căsnicii, divorțuri în mijlocul tineretului, aranjarea căsniciilor, petrecerea nunților, amestecul părinților în viața celor căsătoriți... o mulțime de aspecte care ne privesc pe toți.

După ce vom discuta, deci, problema aceasta cu tinerii, vom discuta problema cu școala biblică. Și după aceea Dumnezeu ne va da timpul să discutăm și problemele unor adunări... problemele din zonă. De exemplu: sunt aici frații din Cluj, pe care i-am rugat, în Numele Domnului, să vină în mijlocul tuturor fraților din țară, pentru ca aici să se ajungă la punerea la punct și a problemei adunării lor de acolo.

Va fi apoi, la rând, problema de la Galați. Și acolo sunt niște probleme - cu alte aspecte, dar tot sunt...

Va veni apoi, la rând, problema de la Neamț, că și acolo sunt unele aspecte negative în adunare.

Și apoi să vedem ce se poate întâmpla cu adunarea din București, care este o adunare așa de slăbuță pentru capitala unei țări. Ar trebui să vedem cu ce-i putem ajuta pe frații din București să se pună la punct și acolo cu o adunare sănătoasă și vrednică, cu care să ne putem și noi prezenta în fața celor care ne întreabă unde e adunarea din București. Mă bucur că e aici fratele Petrache și mă bucur din inimă că sunt și frații de la Neamț, și cei de pe la Cluj. Și vom încerca, cu ajutorul Domnului, să discutăm aceste probleme între noi, cu deplina convingere că Duhul lui Dumnezeu ne va ajuta să ajungem să rezolvăm aceste probleme pe parcurs.

Deci, acuma vom asculta pe părintele Popa Ștefan de la Galați, care vine să ne spună ceva în legătură cu noul mers, cu noua atitudine a Sfântului Sinod al Bisericii față de îngăduirea adunărilor noastre și a cuvântului fraților noștri în biserici. De cincizeci de ani dorim acest lucru. Ați văzut cât de mult a dorit Părintele Iosif să revină Oastea la starea dintâi, atunci când adunările Oastei erau în biserică; când se făcea o propovăduire largă a Evangheliei. Atunci au venit la Domnul mii și mii de suflete și atunci s-a răspândit puternic și frumos Cuvântul pretutindeni. Ce minunată va fi clipa când Dumnezeu va reface iarăși unitatea acestei Lucrări și va duce Lucrarea Oastei acolo în mijlocul Casei lui Dumnezeu, care este Casa de rugăciune pentru toate popoarele și unde și Mântuitorul a propovăduit, și [unde] i-a trimis pe ucenicii Săi: „Mergeți în toate sinagogile și propovăduiți Evanghelia”. Acesta e Cuvântul lui Dumnezeu - poruncă pentru noi. Și dacă Dumnezeu, în urma atâtor zeci de ani de suferință, ne-a adus bucuria să vedem acuma că suferințele acestea contează și au contat în fața acestora care ne-au judecat cincizeci de ani tendențios și cu ură, acum Dumnezeu a schimbat acest lucru. El a făcut ca suferințele noastre să aibă un sens și să aibă un rost. Acum noi înșine trebuie să fim foarte atenți, căci ni se deschide un câmp larg de lucru, să știm, cu toată cumpătarea și grija, să-l folosim frumos, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să se mărturisească.

Când am fost la Sibiu, Înaltul Antonie mi-a zis așa: „Să n-așteptați hotărâri zgomotoase și revoluționare. Nu trebuie să așteptați așa ceva. N-o să vină acuma Sinodul și să spună: «A greșit Sinodul în ‘48, când a desființat Oastea Domnului; o repune acum iarăși în drepturi!». Nu! Intrați în biserici, intrați în felul în care ați fost. Pe nesimțite, așa ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Depinde de fiecare ostaș și de fiecare grupare din fiecare parohie cum știe să se comporte cu preotul respectiv. Dispoziție au în felul acesta: să fie îngăduitori”. Ei vor vedea atitudinea noastră. Și oriunde s-a încercat cu ei, s-a văzut că preoții au de undeva o directivă, dar nu iau ei inițiativă. Dacă noi luăm inițiativă, ei sunt gata să ne iasă în întâmpinare. În cele mai multe părți s-a întâmplat așa. Deci, să nu așteptăm hotărâri revoluționare și zgomotoase, nici publicitate. Că Domnul n-a vrut niciodată publicitate și n-a strigat pe mijlocul ulițelor. Dar S-a folosit de orice mijloc liniștit să Se poată infiltra acolo cu cuvântul și cu adevărul Evangheliei.

Ni se cere foarte multă înțelepciune... Frații mei - și mai bătrâni, și mai tineri ați ajuns acuma la o destul de lungă (mai mult sau mai puțină) experiență în privința aceasta. Folosiți cu toată înțelepciunea duhului ocaziile care ni se dau. Nu forțați nimic. Nu presați nimic. Dar, cu toată înțelepciunea și modestia, să lucrăm, pentru ca să ne putem strecura acolo unde este centrul nostru adevărat de lucru. Și să folosim frumos toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le dă pentru aceasta.

Eu Îi mulțumesc Domnului din toată inima că am bucuria să ne vedem cu toții aici. Vă rog să mă iertați dacă uneori am insistat prea mult și am forțat lucrurile. Eu însumi am dorit să particip la toate suferințele fraților. Unde au suferit ei, eu nu m-am dat înapoi. Am vrut să sufăr împreună, să mă vadă că sunt acolo! Cum am putut merge, cum am putut sta, am făcut acest lucru. Pentru ca, în primul rând, să-mi împlinesc legământul pe care l-am pus în fața lui Dumnezeu, în fața Părintelui Iosif și în fața viitorului; în fața lui, în clipa aceea. Și, de atunci până astăzi, în decursul istoriei noastre, să fac cinste, și nu rușine, Evangheliei pe unde am fost.

Am dorit din toată inima să mă sprijine frații. Nu pentru mine, că n-am nici un scop - singuri știți! Doresc numai ca Lucrarea să meargă bine și unitatea frățească să poată să se impună ca o putere în fața celor care sunt în jurul nostru. Că noi n-avem decât o singură putere: puterea lui Dumnezeu și unitatea dintre noi. Dacă între noi există dezbinare, noi suntem disprețuiți de toți - și merităm să fim disprețuiți. Dacă între noi, însă, există unitate, toți ne vor privi cu foarte mult respect și ne vor cântări valoarea argumentelor și a mărturisirilor noastre.

Iată că am căpătat trecere înaintea autorității statului acestuia și înaintea autorităților Bisericii. Ne putem noi aduna aici, din toate părțile, sute și sute de frați... putem face nunți, putem face adunări în Sibiu într-o instituție publică, adunări de mii de frații, cu ceasuri întregi de propovăduire a Evangheliei. Asta nu trebuie s-o spună nimeni la gazeta de perete. Se poate vedea. Aceasta este urmarea grijii lui Dumnezeu, dar și a comportării noastre față de toți cei printre care ne strecurăm... Credeți frățiile voastre că s-ar putea să stăm noi liniștiți aici în felul acesta, dacă n-ar fi ocrotirea lui Dumnezeu și înțelegerea autorităților? Nu ne puteam vedea doi cu doi altădată, fără riscuri și fără pedepse.

Acum... mulțumim lui Dumnezeu. Iată un semn îmbucurător! Și nu trebuie să forțăm lucrurile. Să-I mulțumim lui Dumnezeu așa. N-așteptați să se publice prin gazete libertatea Oastei Domnului. Asta nu se va publica niciodată. Totdeauna vom auzi: „Să nu mergeți!... Să nu faceți!...”. Și astăzi va zice așa. Numai Domnul ne trimite: „Duceți-vă! Și mărturisiți Numai El ne trimite.

„Căci iată că Eu sunt cu voi.”. Și iată că e cu noi! Cum ne ocrotește și ne ajută! Ce bucurie avem noi acum, aici! Îi mulțumim lui Dumnezeu.

Fraților, mai ales cei tineri! Vă rog foarte mult, înțelegeți imperativul acesta zguduitor și sfânt. Ne-au costat jertfe până am ajuns până aici. Nu disprețuiți jertfele acestea și nu spuneți: „Ce-s bătrânii?... Noi ascultăm de Domnul, nu de bătrâni și de oameni!...”. Nu ziceți așa, că păcătuiți împotriva Domnului... Pentru că spune Cuvântul: „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Și cine nu vă ascultă și vă nesocotește pe voi pe Mine Mă nesocotește”. Dumnezeu ne-a pus aici. Și existența noastră fizică și trupească e o mărturie că Dumnezeu ne-a pus. Că de mii de ori ar fi trebuit să fi murit, prin câte am trecut. Că prin moarte am trecut, nu prin viață. Dar trăim pentru că trăiește Dumnezeu și avem o misiune sfântă în Biserica și în poporul acesta. Și iată că misiunea aceasta se conturează tot mai clar.

Frații mei tineri și, mai ales, voi, cei intelectuali, nu vedeți acest lucru? E o datorie dumnezeiască să vă identificați total cu învățătura și cu duhul Lucrării. Și să nu mai aveți nici în străfundul inimii voastre - adică în inconștient, acolo, în lumea simțurilor -, nici în subconștient, în lumea gândurilor, să n-aveți gânduri străine. Uniți-vă total cu Lucrarea și veți vedea ce putere ne va da Dumnezeu, în mijlocul Bisericii, în care El a arătat acum că ne deschide o perspectivă minunată să mărturisim Evanghelia aici. Nu vă faceți vinovați față de viitorul neamului, față de viitorul Bisericii, față de viitorul credinței, față de viitorul Lucrării. Nu vă faceți vinovați față de viitorul propriilor voștri copii, care vor fi binecuvântați din pricina credinței voastre sincere și a ascultării voastre de locul unde v-a chemat și v-a așezat Dumnezeu.

Dacă noi vom fi pătrunși de acest duh și simțământ, toate celelalte probleme se rezolvă ușor. Nu există problemă care să nu se poată rezolva. și problema tineretului, și a căsniciilor, și a divorțurilor, și a neînțelegerilor... Și problema neînțelegerilor din adunări, și problemele de cealaltă natură, toate, toate, toate se rezolvă, dacă, în privința aceasta, noi am ajuns să gândim la fel. Nu numai să vorbim la fel. Să gândim la fel și să simțim la fel. Că spune Cuvântul lui Dumnezeu că el este ca o sabie care pătrunde între gânduri și simțiri. Adică între subconștient și inconștient; adică în partea cea mai tainică a inimii, pe care totdeauna omul caută să o scoată de sub controlul celorlalți. O supunem controlului lui Dumnezeu și atunci nu mai avem probleme nici de adunări, nici de familii, nici de frățietate, nici de nimic... Și vedeți ce binecuvântări va da atunci Dumnezeu Lucrării!

Vă rog din toată inima să [vă] gândiți bine la acestea. Acesta este un moment istoric. Știe Dumnezeu dacă vreodată ne vom mai întâlni tot așa cum ne întâlnim acuma. Iată, în trei zile dispare unul câte unul dintre noi. Și locul rămâne gol... Noi, cei bătrâni, în primul rând, trebuie să ne facem datoria mai frumos. Să fim mai conștienți de răspunderea noastră și să nu creăm dezbinări în adunări, pentru ca să nu creăm dezbinători, care să [rămână]. Pentru că noi vom muri, dar cei care rămân în urma noastră vor continua opera aceasta. Și dacă noi am creat un dezbinător, chiar dacă murim noi sau ne întoarcem noi, dezbinătorul acela va continua... Și va continua în contul nostru! În contul mântuirii noastre, pe veșnicie, lucrarea lui de dezbinare. Noi vom răspunde. Când se va întoarce pe firul dezbinării, se va ajunge la cel care a format un dezbinător sau o dezbinare. Feriți-vă de acest lucru, pentru că aceasta este o crimă împotriva Duhului Sfânt, orice dezbinare în adunarea lui Dumnezeu.

În lumina acestor gânduri, dacă ne cutremurăm la acest gând, atunci ne vom rezolva frumos problemele... toate problemele.

Acum îl ascultăm pe părintele Popa Ștefan. Și, după cuvântul părintelui, noi vom face puțină pauză. În liniște, pe locul nostru unde suntem. Și după aceea se va pune problema tineretului; frații care sunt în problemă. Că sunt probleme. Poate sunt la Pechea, poate sunt la Ivești, poate sunt la Podoleni, poate sunt la Piatra Neamț, poate mai sunt undeva astfel de lucruri. Să le discutăm.

Dar mai întâi ar trebui să punem între noi problema dezbinătorilor din Lucrarea lui Dumnezeu. Dezbinători cunoscuți. Consacrați. Cum este, la Galați, Tudose. Zeci de ani s-a încercat cu el și nu s-a reușit niciodată. Nu părăsește nici numele Oastei, nu părăsește nici abaterea lui rătăcită. Oriunde se duce și poate să se ducă strecoară dezbinare și întreține o atmosferă de dezbinare.

Există, pe la Comănești, Iordache. Îl cunoașteți toți. E la fel un dezbinător.

Există, la Nămăloasa, un cuib de dezbinători. Sunt unele suflete bune și sincere acolo, dar mai sunt unii... unul pe care l-a format Condruz, cel care a fost un învederat dezbinător. L-a format... e un tânăr care continuă această lucrare de dezbinare.

Mai sunt și alții afectați de acest microb îngrozitor. Ce bine ar fi de sufletul lor dacă ar spune: „Dom’le, eu nu mai cred ca dumneavoastră. Bună ziua! Mă duc și mă fac penticostal, baptist, evanghelist... orice”. Facă-se orice! Și, dacă nu mai poate să se încadreze în învățătura Oastei, să-și facă el o altă adunare, ca Moldoveanu la Sibiu, care nu vrea să recunoască nici că s-a botezat, nici că i-a botezat și pe alții, nici că a făcut această lucrare de dezbinare. Întreține această lucrare cu prefăcătorie și cu minciună; o întreține cu un duh rău de împotrivire, pentru ca să mențină dezbinări și tulburare în mijlocul adunării. Și cei care se duc pe la el fac un păcat de moarte, pentru că îl încurajează în această acțiune distructivă și nimicitoare. Dacă vă duceți pe la el (și încă vă duceți...), sfătuiți-l: ori să se întoarcă la Dumnezeu sincer și să intre cu adevărat în disciplina Lucrării Oastei, ori, dacă nu, să nu se mai ocupe de Lucrare. A împrumutat... - a împrumutat! - de la familia fratelui Titus, pe la soția lui, colecții din foaia «Lumina Satelor», din lucrările Părintelui Iosif. Toate lucrările... multe, multe lucrări, documente, le-a împrumutat [Moldoveanu], cu cuvânt că le dă înapoi. Nu le mai dă și le ține numai ca să scoată de acolo motive de dezbinări și de tulburare. E un păcat împotriva lui Dumnezeu, pe care nici un om lumesc nu-l face, din moment ce își dă omul cuvântul și pe urmă nu și-l mai ține. În felul acesta... și atâtea altele, și atâtea altele, câte se mai întâmplă acolo... Oricine întreține legături cu un astfel de dezbinător e vinovat și se face vinovat împotriva Lucrării lui Dumnezeu, că-l încurajează.

Eu aș zice: în această seară, când vom termina de discutat problema aceasta, să luăm o hotărâre în fața Domnului și în fața Lucrării, să ascultăm odată Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel care face dezbinări”. Să ținem odată seama de acest cuvânt al lui Dumnezeu, că știe Domnul de ce a scris în Cartea Sa cuvântul Său: „rupe-o cu dezbinătorii!”. La cel care vă aduce altă învățătură, să nu-i ziceți „Bun venit”, că vă faceți părtași păcatelor lui. Trebuie odată luată atitudine împotriva acestora. Că ne-au otrăvit mereu și țin mereu pe loc îndreptarea multor adunări și fac să se piardă foarte multe suflete. Va trebui să țineți seama de lucrul acesta. Odată trebuie să vă spuneți cuvântul toți cei care sunteți îndemnați la aceasta, cu privire la dezbinători. Ce atitudine să luăm - dar hotărât! - ca Lucrare și ca lucrători, toți, de acord, împotriva celor care sunt cunoscuți ca dezbinători. Cum este, de exemplu, Moldoveanu, cum este Tudose, cum este Iordache, cum sunt unii dintre cei care merg pe linia acestora și pe care unii dintre frații noștri i-au poftit să vorbească în adunare, cu toată opoziția altora. Să știți: lucrul acesta este nepermis! Dacă acești oameni n-au nici cinstea și nici rușinea pe care o are și un animal care nu se duce unde nu-i poftit și nu stă unde nu este dorit, dacă oamenii aceștia nu au nici atât, cel puțin noi să avem curajul să le spunem: „Nu mai veni, frate! Nu mai veni, omule! Du-te unde vrei, fă ce vrei, dar în adunările noastre să nu mai vii”. (...)

Va trebui, deci, luate măsuri și împotriva acestor lucruri. Trebuie să hotărâm. Adunarea asta este o adunare pe țară, adunarea Lucrării Domnului, în care sunteți garanți. [Sunteți] prezenți toți cei de răspundere. Toți cei de răspundere trebuie să luați cuvânt și inițiativă în privința aceasta. Și atunci, oriunde se vor întâmpla astfel de lucruri, frații hotărât să ia atitudine.

Am vrut să mai spun câteva cuvinte, practice, pentru urmat în viața noastră. Dacă noi toți, în adunările noastre, am ajuns de aceeași învățătură - prin urmare, de aceeași credință -, trebuie să punem rânduială între noi. Așa cum spune Cuvântul, că: „Dumnezeu a rânduit în Biserică pe unii păstori, pe alții îndrumători, pe alții... așa mai departe”, trebuie să știm că în adunarea Domnului trebuie să fie ordine. După ce ați ajuns deci la înțelesul celorlalte, alegeți din mijlocul [frățiilor voastre] (...).

(...) [Fratele cu autoritate] trebuie să fie întrebat. Să fie întrebat când e vorba de însoțiri, de evenimente privitoare la Lucrare și în toate privințele.

Frații aceștia trebuie să fie întrebați cu privire la tot ceea ce se hotărăște în mijlocul adunării. Dacă e unitate în adunare, atunci acești frați sunt ascultați. Că acești frați au autoritatea și au și dragostea să facă acest lucru în mijlocul adunării. Dacă această ordine se face în adunare, toate celelalte probleme se rezolvă. Și problema dezbinătorilor, pentru că este cine să ia atitudine și să controleze cine vine și cine trebuie să vorbească și cine nu. Dacă este autoritate în adunare, este pe cine să întrebi: „Frate, cum fac cu copilul meu? Cum fac cu fata mea? Ne pregătim de nuntă; cum facem?”. E o înțelegere frățească și trebuie să fie înțelegere. Iar cuvântul lor trebuie să fie ascultat. Să nu fie pusă adunarea în situația neplăcută, cum s-a întâmplat de atâtea ori, că părinții -jumătate lumești, jumătate străini - fac în Numele Domnului o însoțire de copii și pe urmă cheamă adunarea să sărbătorească nunta. Și pe urmă urmează divorțul, și pe urmă... neînțelegeri și certuri, și lupte. Astea nu-s de la Dumnezeu. [Ci] din cauză că este neorânduială în adunare. Când în adunare e rânduială, toate lucrurile se pot pune la punct. Atunci aceștia trei vor [fi răspunzători] și cu adunarea, și cu școala tineretului, și cu celelalte lucruri. Și toate se vor putea [rezolva].

Deocamdată cam acestea sunt...

Prea lungă introducere, dar am spus fiindcă era necesar. Fiindcă noi... ne întâlnim foarte rar și avem nevoie să discutăm aceste lucruri. Pentru că dacă nu le discutăm (...). Lucrarea este ca o pânză întinsă cu fire care se țes. Și cine țese o pânză de asta trebuie să fie permanent atent la fir, că, dacă nu se încurcă aici, se încurcă dincolo. Dacă el e acolo, le descurcă imediat. Dar dacă nu, se încurcă încă cinci și încă zece și așa mai departe, toată pânza. Așa-i Lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit veghetori și îndrumători în Lucrare. Să fie cu grijă: „Vegheați asupra turmei”; „Ascultați de mai-marii voștri”... și toate aceste cuvinte.

Dacă va mai fi nevoie, mai vorbim. Îl ascultăm pe părintele.

Acuma cu privire la ceea ce a spus părintele din partea Bisericii; cu privire la ceea ce a spus fratele Nicolae Mihai din partea fraților bătrâni; cu privire la ceea ce a spus fratele Ionatan din partea fraților tineri: bănuiesc că nici unii dintre noi nu avem ceva diferit de adăugat sau de comentat. Sunt niște lucruri potrivite cu adevărul, pe care simțim cu toții că trebuie să ni le însușim.

Acum, practic, cum trebuie să punem noi în aplicare aceste hotărâri frumoase întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă există o deplină colaborare între frații bătrâni și frații tineri în toată Lucrarea, dacă există, deci, o deplină colaborare între frații bătrâni și frații tineri dintr-o adunare, atunci noi trebuie să pornim acum la un legământ de practică a vieții noastre de comuniune, de comunitate duhovnicească. Dacă suntem, deci, de acord toți frații dintr-o adunare că toți trebuie să avem aceeași învățătură, aceeași credință și aceeași umblare, atunci trebuie să punem puțină rânduială practică în adunarea noastră, după cum a precizat de la început Cuvântul lui Dumnezeu care scrie în atâtea locuri frumoase despre buna rânduială așezată de Duhul lui Dumnezeu în mijlocul adunării Domnului, cum scrie la 1 Corinteni 12, 28; la Efeseni 4, 11 ; la 1 Timotei 5, 17; la Evrei 3, 17-24. Aici Cuvântul lui Dumnezeu vorbește clar că Duhul lui Dumnezeu a așezat în Biserică păstori, îndrumători... așa cum s-a spus: să vegheze la buna îndrumare a vieții de adunare, a vieții de familie, aceea despre care a spus și fratele Ionatan că sunt puncte de referință, de condensare duhovnicească, în jurul cărora se adună sufletele. În primul rând, acest punct de referință important și dator, și obligatoriu pentru toți e învățătura. După aceea, cei care trăiesc învățătura mai pregnant și mai puternic în mijlocul nostru. Sunt, în fiecare adunare, cel puțin trei suflete de frați care realizează cel mai aproape de adevăr trăirea în Hristos. Și, prin urmare, ei sunt cei care veghează, ei sunt cei care îndrumă, ei sunt cei care sfătuiesc, ei sunt cei care trebuie să lupte, ei sunt cei care poartă răspunderea în adunare. Am zis: dacă noi ajungem într-o adunare de același acord și de aceeași înțelegere și în același fel asupra învățăturii, noi nu mai avem probleme cu învățătura. Dar avem probleme permanent cu trăirea învățăturii; cu ducerea ei în practică; cu realizarea ei în viață. Aici vine și problema tineretului. Aici vine și problema orientării în învățătură. Aici vine și problema învățătorilor străini și a celor care ne aduc învățături străine.

(...) [În] mai multe adunări nu există această ordine și rânduială. Și de aceea, de multe ori, vin în adunările noastre și chemați, și nechemați. Și încep să ducă acțiuni și să facă lucruri care dezbină și tulbură, pentru că nimeni nu este însărcinat acolo cu controlul, cu îndrumarea, cu cercetarea, cu vegherea asupra adunării. Și într-un staul, în care, oricât de multe oi sunt adunate, nu veghează nimeni și nu are grijă nimeni să păzească staulul și oile de hoți și de lupi, acolo totdeauna va veni vraiștea și se lucrează totdeauna pentru lupi și pentru hoți. Dumnezeu a rânduit totdeauna în Biserica Sa păstori și îndrumători, și veghetori, cărora le-a dat în grijă Lucrarea și a spus: „Vegheați asupra lucrării, asupra turmei peste care Hristos v-a pus. Și păstoriți turma peste care v-a așezat Hristos ca niște însărcinați și ca niște încredințați ai lui Hristos, ca să puteți da bine seamă de toate sufletele care v-au fost încredințate vouă spre păstorire”. Dar dacă nu este nimeni care să simtă încredințarea sau să primească din partea adunării respective încredințarea aceasta, fiecare se va eschiva și va arunca răspunderea [asupra] celorlalți. Nu mă refer aici la adunările care de la sine sunt știute și sunt cunoscute că au frați îndrumători de care frații ascultă. Nimeni nu discută adunarea de la Arad sau nu discută adunarea din Hunedoara, sau nu discută... la Pechea sau în alte părți, unde sunt frați cunoscuți îndrumători acolo. Toți ascultă de Tăbăcaru, toți ascultă de fratele Neculai Mihai sau de Moise Velescu, sau de alții.

Dar sunt adunări în care acest lucru nu există. Acolo se discută autoritatea oricăruia dintre frați. Pentru că, întâi și întâi, nu este unitate de învățătură, în al doilea rând, nu este ordine, pusă rânduială acolo, după Cuvântul lui Dumnezeu. Cum spune și în Faptele Apostolilor, că au mers din cetate în cetate și au așezat prezbiteri, îndrumători în adunările Domnului, adică supraveghetori și păstori care să aibă grijă să îndrume; care să fie ascultați și care să fie respectați de către toți ceilalți; care să trăiască într-adevăr ca niște exemple minunate între bătrâni (cum a spus fratele Neculai Mihai), a căror autoritate n-o discută nimeni. Astfel de oameni au cuvânt în fața tinerilor și în fața tuturor celorlalți. Dar acești oameni trebuie să fie recunoscuți ca îndrumători. Și toți ceilalți să fie obligați să se supună acestora. Pentru că scrie: „Supuneți-vă celor care vă îndrumă și fiți ascultători de cei care veghează asupra voastră”. Aceasta nu există, la noi, în toate adunările. Și de aceea, unde nu există acești frați îndrumători ascultați, există permanent discuții și dezbinări, și probleme.

Am vrut din toată inima ca, așa cum am pornit de sus, de la vârful piramidei noastre, de la punctul 1 de învățătură, care ne îndrumă pe toți, de la aceeași credință, să pornim în jos, la împlinirea tuturor celorlalte datorii care veghează asupra bunului mers al Lucrării. Deci, am ajuns la înțelegere: frații bătrâni n-au nimic de comentat împotriva autorității, împotriva ascultării și împotriva supunerii totale față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie, în toate privințele, un exemplu pentru tineri. Niște astfel de frați bătrâni nu vor fi niciodată disprețuiți de cei tineri care vin și văd autoritate duhovnicească, împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu în viața lor. Dar e nevoie de aceasta. Însă mai sunt și tineri care nu țin seama de aceste lucruri sfinte și de poruncile Cuvântului lui Dumnezeu, să se supună mai-marilor și părinților lor. Și, din cauza aceasta, acești tineri trebuie să fie atenționați. Și, unde se ivesc cazuri-problemă, trebuie să se ia măsuri hotărâte pentru îndreptarea lor. Dar nu se pot lua aceste măsuri dacă mai întâi nu-i ordine în adunarea respectivă.

De aceea am dorit din toată inima și i-am sfătuit pe frații noștri să ajungem cu toții de aceeași părere în ceea ce privește învățătura și credința noastră. Ajungând de aceeași părere, să punem rânduială în fiecare adunare. Că dacă se întâmplă dezordine și probleme, e din cauză că nu-i rânduială în adunarea respectivă. Să fie socotiți doi, trei frați bătrâni, cu experiență, cu prestanță duhovnicească, cu viață evanghelică exemplu, să fie numiți îndrumători respectați și ascultați de toți. Toată adunarea să declare în fața Domnului că ascultă de acești oameni. Și oamenii aceștia să aibă atunci puterea să vegheze, să mustre, să îndemne, să îndrepte orice lucru care se petrece necuviincios. Atunci acești frați, dacă există într-o adunare, ei vor veghea și asupra comportării tinerilor. Și vine, în primul rând, nu numai problema vieții personale (a foarte multora în dezordine, pentru că n-au fost îndrumați; sau, chiar dacă au fost îndrumați, n-au ascultat de familia lor, de părinții lor din familie). Dar, ajunși în adunare, ei au și alți părinți: părinții lor duhovnicești, cei trei frați din adunare îndrumători și veghetori. Dacă nici pe aceștia nu-i ascultă, atunci trebuie luate măsuri concrete și drastice, în măsura în care ne poruncește Evanghelia, pentru îndreptarea acestor lucruri. Pentru că, tolerat, păcatul, exemplul rău, câștigă și mai mulți aderenți. Și vom ajunge într-o situație în care nu-i vom mai putea controla pe cei din jurul nostru. Și atunci noi suntem niște oameni pierduți. Am adunat pentru risipă și am muncit pentru foc.

Fraților, vor mai veni la rând problemele școlii biblice. Fratele Tudorel și fratele Iacobuță sunt rugați să ne înfățișeze experiențele lor de-acolo. Și, după experiența aceasta, noi vom căuta să îndrumăm pentru generalizarea experienței lor. Pentru că acolo, într-adevăr, e o zonă în care experiența aceasta a avut cele mai frumoase și mai minunate roade. Nădăjduim că acțiunea aceasta va fi încununată de mari bucurii și binecuvântări.

Dar acum, cu privire la tineret: noi n-am epuizat problema aceasta. [Poate] sunt frați aici care au probleme fie în adunare, fie în familie, cu tineri nesupuși; sau [cu privire la căsătorii], că cele mai multe necazuri se ivesc din pricina și la vremea căsătoriei. Sunt familii dezbinate de învățături străine. În zona Galați și în alte zone mai sunt astfel de cazuri. Dintr-o familie de frați statornici în Lucrarea Oastei, un tânăr - nesupus față de părinți - vorbește cu tineri din familii în care domnesc învățături diferite față de învățătura Oastei. Acolo sunt partide, acolo sunt probleme, acolo sunt neînțelegeri. Acești tineri care au scăpat de sub controlul părinților și trupești, și sufletești ajung să facă căsătorii pe care, pe urmă, trebuie să le binecuvânteze adunarea și devin apoi o sursă de multe alte necazuri. Căci căsătoriile făcute fără binecuvântarea Domnului și fără binecuvântarea fraților sfârșesc repede în certuri, în dezbinări, în despărțiri... și atunci alte necazuri... De ce să înmulțim numărul nenorocirilor și noi? De ce, din lipsă de veghere și din lipsă de atenție, să nu luăm din timp măsuri, ca lucrurile acestea să nu ajungă la astfel de nenorociri? Toți am fost arși de această ispită și de această mare nenorocire. Și fiecare, unde s-au întâmplat astfel de cazuri, avem și purtăm o parte de vină, fie că am zis, fie că n-am zis; fie că am tăcut, fie că am acoperit, fie că am înfățișat un lucru într-un fel, fie că... în altul. Și din cauza aceasta se întâmplă aceste nenorociri.

Mai sunt și s-a mai spus despre aceasta - dezbinări cu privire la învățătură. În aceeași localitate și în aceeași adunare au creat partide. Și duc lupte oarbe și nefericite între frați. Și se lovesc, și se izbesc cu Cuvântul lui Dumnezeu cum s-ar lovi cu niște ciomege și cu niște pari... Ce nechibzuință și ce ispită înșelătoare a diavolului le-au cuprins pe astfel de suflete... Cea dintâi datorie a unui om credincios când vine în Lucrarea lui Dumnezeu este să se supună. Smerenia și sinceritatea, despre care s-a vorbit. Nimeni, nimeni nu ne-a obligat să venim în Lucrarea Oastei. Nimeni nu ne-a silit să facem legământ. Dacă am venit și am făcut legământ, am făcut-o de bunăvoie și ne-am însușit linia de învățătură și credință a Lucrării la care am venit. S-a spus de la început care e linia învățăturii. De ce mai stau în Lucrare oameni care - fie că au căpătat pe parcurs, fie că s-au lăsat ademeniți de învățături străine - poartă și pretind numele de ostaș, și pretind nume de adunare a Oastei Domnului, când ei au învățături străine și apucături străine? Și duc numai lupte de certuri și de dezbinări în mijlocul Lucrării. Aceasta este o crimă împotriva Duhului Sfânt. Un păcat strigător la cer. Dacă acești oameni sunt măcar oameni și nu pot renunța la convingerile lor deosebite care-i separă de mulțimea cea mare a fraților, atunci, cel puțin, fie cinstiți și plece, și schimbe-și numele, și se ducă în altă parte! Nu mai vină în adunările Oastei, să mai tulbure adunarea și ani de zile să întrețină dezbinări în adunările Domnului. Ăsta e un păcat de moarte, împotriva Duhului Sfânt. Și se înșeală oamenii aceștia cu o înșelăciune pierzătoare că mai cred că, în felul acesta, ei plac lui Dumnezeu. Trebuie să fii cinstit: „Nu mai cred ca familia aceasta? Bună ziua! Am plecat liniștit. Dar nu stau aici numai ca să fac rău și să tulbur adunarea lui Dumnezeu”.

Toate acestea vin din pricină că ori frații noștri bătrâni nu-și fac datoria, ori tinerii. Dar, dacă noi ascultăm de directivele Cuvântului lui Dumnezeu pe care ni le-a spus din Cuvântul Domnului fratele bătrân Neculai Mihai sau de cele pe care ni le-a spus Cuvântul lui Dumnezeu prin fratele Ionatan pentru tineri, noi ajungem atunci la o unitate de gândire și simțire împreună. Vorbim la fel, învățăm la fel, credem la fel. Și atunci nu mai facem dezbinări. Atunci nu ne ridicăm ca să-l combatem pe fratele... „X” și să continuăm dezbinarea, cum se întâmplă în atâtea alte locuri. Chemăm învățători cunoscuți ca dezbinători de zeci de ani în Lucrarea lui Dumnezeu, să continue dezbinarea și acolo unde ea încă nu-i. E un păcat foarte mare. Oricine aduce un dezbinător în adunare și-i înlesnește ajungerea la cuvânt se face părtaș păcatelor lui; și este și el taxat de Cuvântul lui Dumnezeu ca și vinovatul pe care-l sprijină. „Oricine îi zice «Bun venit!» se face părtaș păcatelor lui.”

Fraților, noi trebuie să ajungem la această convingere! Câți ani trebuie să ni se mai tot spună acest adevăr, ca să ajungem să înțelegem că, într-adevăr, acest lucru trebuie să-l facem? Ei, dacă am ajuns la înțelegerea că trebuie să avem aceeași învățătură și aceeași credință, atunci trebuie să ajungem la înțelegerea că trebuie să fie rânduială în adunările noastre. Numiți trei frați care reprezintă acea chintesență despre care a spus fratele Ionatan, care reprezintă încrederea tuturor fraților. Lor trebuie să le spunem [că] îi ascultăm și: „Vrem să ne îndrumi”. Ei vor lua atunci măsuri asupra întregului organism, cum spune: „Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi în întuneric”. Dacă ochiul, care păzește adunarea (cei trei frați sau doi frați, sau un frate după posibilități - care păzește adunarea) e bun, el va îndruma și va vedea unde sunt pericole care amenință adunarea. Și va pune bariera înainte de catastrofă. Și, în felul acesta, lucrurile merg spre bine. Dar toți trebuie să ajungem să stabilim acești frați și să ne luăm în fața Domnului angajamentul să-i ascultăm. Ei sunt cei care, de zeci de ani de zile, în unele locuri, țin sus steagul Cuvântului lui Dumnezeu. Nu trebuie să-i disprețuim pe acești oameni. Noi, acuma, unii mai tineri sau mai fără experiență, să trecem peste toate lucrurile și să pretindem că noi ascultăm numai de Dumnezeu, și nu de frați... Cine n-ascultă de frați n-ascultă de Dumnezeu. Cine ascultă de Dumnezeu ascultă de frați. Puneți rânduială și ascultați acestea... De-acolo depinde apoi toată rezolvarea celorlalte probleme. Veți vedea!

Când la Galați vor fi trei frați pe care, în unanimitate, frații să-i respecte: „Aceștia sunt frații de care ascultăm”, dar și ei să asculte de Dumnezeu și să vegheze asupra adunării, să vedeți că nu se mai întâmplă probleme cum s-au întâmplat.

La Cluj, ne rugăm și credem că astăzi Dumnezeu va încredința pe trei frați acolo care să aibă [rolul de] îndrumare a fraților. Și să vedeți ce frumos vor merge toate lucrurile în adunările acestea!

Și la Neamț trebuie să se aranjeze lucrurile așa.

Trebuie să ajungem și la București să avem o adunare binecuvântată. Trei frați de încredere trebuie să fie acolo, cum sunt! Frații noștri care au dovedit statornicie. Și, în jurul lor, noi, toți câți putem să ajutăm astfel de locuri. Pentru ca să revină, încet, încet, lucrurile la matca cea sănătoasă și la făgașul cel bun în toate adunările frățești. De ei depinde apoi rezolvarea tuturor celorlalte probleme. Veți vedea ce minunat va fi când toate aceste lucruri se vor pune la punct!

Dacă este cineva dintre frați care are ceva de întrebat sau de adăugat la ceea ce a spus părintele în legătură cu noua inițiativă a Bisericii de a da pe nesimțite drumul Lucrării în Biserică și cu privire la atitudinea noastră de înțeleaptă comportare în colaborarea noastră care începe cu preoții... și dacă este cineva care mai are ceva de întrebat sau de adăugat la ceea ce s-a spus...

Acuma, bineînțeles că toate lucrurile acestea sunt numai gânduri și dorințe de viitor.

Cu privire la problema școlilor noastre biblice și cu privire la adâncirea noastră și la pătrunderea noastră mai în adânc asupra învățăturilor Bisericii, Tainele și celelalte, astea vin pe parcurs! Și cei care le știu ni le vor explica, iar noi ne vom da silința să ni le însușim. Nu dintr-o dată vin. Nu toți suntem în măsură să vorbim despre Sfântul Maslu sau despre Preoție, sau despre altceva. Dar îi ascultăm cu plăcere pe cei care ni le pot înfățișa frumos, și ni le însușim. Iar noi spunem și adăugăm la fondul acesta minunat al învățăturii experiențele noastre cu Domnul și ceea ce am cules noi din câmpul nostru de activitate. Așa, fiecare aducând acolo câte ceva din ceea ce are el, ne îmbogățim cu toții.

Iar alte lucruri, care sunt mai de amănunt și mai delicate, și astea toate, pe parcurs, se pot aranja, dacă între noi există ordine și ascultare, smerenie și dragoste, cum ni s-a spus din Cuvântul lui Dumnezeu. Fără acestea, toate pregătirile noastre și toate planurile noastre nu valorează nimic. Dar dacă avem smerenia, sinceritatea și comuniunea de gânduri și în învățătură, și în credință, absolut toate sunt posibile. Și nici nu ne gândim noi ce mari binecuvântări și perspective ne poate deschide Dumnezeu nouă acum, dacă noi am pornit de la aceste puncte absolut necesare și esențiale pentru noi.

Dacă are cineva de întrebat sau de adăugat la ce a spus părintele despre experiența de la Catedrala din Galați și despre hotărârea Sfântului Sinod de a permite încet, încet intrarea Oastei iarăși, frumos și fără zgomot, în activitatea Bisericii...

Nouă ni s-au spus aceste lucruri și noi suntem fericiți de această întorsătură. Dar acuma nouă ni se cere de o sută de ori mai multă înțelepciune și precauție în felul cum vom lucra. Să nu ne etalăm, să nu protestăm, să nu lungim vorbiri, să nu... avem pretenții. Să ne mulțumim liniștiți cu cât ni se dă. Dar, dacă cinci minute spunem sau zece minute, să ne spunem din toată inima dragostea noastră față de Dumnezeu și dorința noastră de trăire sfântă, prin nașterea din nou, spre voia lui Dumnezeu. Aceasta va avea un efect de o sută de ori mai mare decât predici de ceasuri întregi.

Deci, pe măsură ce ni se deschid bisericile - și se deschid; ni se vor deschide tot mai multe! -, căutați cu toată înțelepciunea să nu abuzați de timpul [acordat]. Mărturisiți puternic pe Hristos și trăirea noastră cu El. Scurt, frumos, clar. Și după aceea spunem: „Amin”, cum face fratele Opriș câteodată. Când l-ai mai asculta, spune: „Amin”. E un lucru foarte frumos. Nu lungește niciodată vorbirea. Și rămâne totdeauna miezul adevărurilor în urechile și în inima celor care au ascultat.

Așa să facem și noi. Și, încet, încet, lucrurile vor ajunge într-un făgaș fericit și bucuros. Și vom vedea câte mii de suflete... cum spune părintele că, la început, în Catedrala din Galați a venit un număr de o mie de suflete! Și o catedrală de lacrimi era, la cuvântul de zece minute al unui frate care le-a mărturisit pe Hristos. Așa trebuie să fie! Și așa va da Dumnezeu binecuvântare. Noi suntem puși acuma la încercare. Începutul s-a făcut la Galați. Se va mai face și în alte părți - și se face! Și vor da rapoarte despre noi cum ne comportăm noi. Băgați de seamă, să vă comportați frumos, în așa fel, încât tot ceea ce se va centraliza undeva să dea o dovadă bună că noi suntem niște suflete cu adevărat de credincioși, niște oameni în mijlocul cărora domnește ordinea, ascultarea, smerenia și credincioșia. Și veți vedea câtă autoritate și ce prestigiu va căpăta Lucrarea Domnului și mărturisirea noastră în mijlocul Bisericii noastre. Cum poporul nostru va veni la Dumnezeu atât de minunat! Experiența noastră de zeci de ani de suferințe să ne învețe atâta lucru: ca, în viitor, să lucrăm cu toată înțelepciunea și prudența. Mai bine să nu se sature poporul, să rămână puțin flămând și să dorească, decât să se sature și să nu mai poată suporta Cuvântul. Scurt, puternic și plini de credință să-L mărturisim pe Domnul. Și să vedeți ce frumoasă perspectivă se va deschide Lucrării !

Asta, cu privire la ce am vorbit și înainte: alegeți din mijlocul frățiilor voastre trei bărbați vrednici, cum s-a procedat și înainte. Toată adunarea să le promită ascultare necondiționată. Dar aceștia să vegheze asupra adunării.

Acuma îl ascultăm pe fratele Tudorel, care ne va înfățișa ceva din experiențele lor cu școala biblică de acolo. Și după aceea, fratele Iacobuță... Pentru că ei au făcut acest drum și acest pas frumos, i-am rugat foarte mult să strângă aceste experiențe și să facă niște însemnări. Și noi, pe urmă, în discuțiile noastre, vom vedea cum au lucrat ei, cum au pornit, ce materiale au folosit pentru documentare, ce îndrumare și ce orientare au dat la aceste adunări [și dacă] sunt potrivite pentru noi toți. Dacă este ceva de adăugat sau ceva de scăzut, frații care ascultă vor spune, la urmă, fiecare, după ce acești frați ne vor înfățișa cât pot de limpede, pe scurt, experiențele lor. După ce noi vom asculta aceste lucruri, dacă vom găsi că-s potrivite și [dacă] toți veți găsi că-s potrivite, noi le vom multiplica și le vom împărți la frați, pentru ca să înceapă școala biblică în fiecare loc în același fel. Ce frumos va fi când toți vom învăța la fel și când, oriunde te vei duce, vei ști că acolo este aceeași temă, același subiect și același cuvânt de învățătură și de documentare pentru noi toți !

Acuma așteptăm. Rugăm pe fratele Tudorel Bratu să ne înfățișeze experiența lor. Și după aceea pe fratele Iacobuță. Ceilalți ascultați cu atenție și vă însemnați. Dacă este ceva care trebuie scos sau ceva care trebuie adăugat, spuneți la urmă.

După aceea ne mai rămâne destul timp, cred, și pentru rezolvarea problemei de la Cluj, de la Galați, de la Neamț și de la București.

Pe scurt! Că eu cred că, în discuțiile noastre și în tot ce s-a clarificat acum deplin între noi, rezolvarea acestor probleme e foarte simplă și foarte ușoară și vine de la sine. Noi ne-am rugat pentru aceasta și dorim din toată inima. Slăvit să fie Domnul!

(...) Să vorbească fratele Pop Ion, fratele Sătmaru și fratele Suciu sau fratele Aurel. Câte doi din fiecare adunare, deocamdată... să vedem...

Eu am de la adunarea din Iris o scrisoare. Și am și un răspuns. Că ei mi-au cerut în scris răspunsul. Și le-am spus că aici, cu ocazia aceasta, o să le dau acest răspuns în fața tuturor fraților din țară. Pentru că noi, personal, la Cluj, fie cu o parte, fie cu alta, am discutat suficient problema de acolo. Am vrut acum... și ne-am rugat foarte mult Domnului (și ne-am rugat cu toții) ca, la confruntarea aceasta în fața întregii țări, lucrurile să se rezolve fericit, așa cum din ambele părți s-a declarat că se dorește. Și atunci să căutăm noi cu toții, toată Lucrarea, toată frățietatea din țară, armonia care s-a restabilit și-n adunarea din Cluj în seara aceasta împreună. Și noi îi vom îmbrățișa pe frați și ne vom ruga pentru ei în Numele Domnului, să le dea Domnul binecuvântarea Sa. Dacă frații... dacă fratele Pop din adunarea de la Iris dorește să mai citesc ceea ce au scris ei și ceea ce le-am răspuns eu, aici, în fața tuturor, voi citi. Dacă fratele Pop sau frații nu doresc să citesc, eu nu voi citi. Depinde de frați. Dacă doresc să asculte ceea ce au scris frații și ceea ce mi-au cerut frații: să le dau un răspuns în scris, aici în fața tuturor, pot să citesc și una, și cealaltă. Dar după cuvântul fratelui Iacobuță. Eu am spus aceasta ca să știți să vă pregătiți; când termină fratele Iacobuță, să trecem la subiectul despre care am amintit.

Deci fratele Iacobuță ne va înfățișa ceva din experiențele lor, felul cum merg lucrurile. Dacă ne recomandă ei și nouă, celorlalți, și tuturor fraților din țară să înceapă o astfel de lucrare fiecare acolo, în zona sa, atunci noi vom fi fericiți să ne unim cu acest gând și să-i îndemnăm pe toți frații să folosim experiența de la Comănești și să începem să [folosim] mai departe metodele lor, că văd că dau rezultate frumoase. Și-i bine, atunci, ca să fie același fel de a lucra peste tot, pentru ca, creșterea noastră frățească să meargă împreună și tot ceea ce se face să aibă un rezultat fericit peste tot. Să nu fie discordanță între Galați sau Cluj, sau Brașov, sau Suceava... Ci, peste tot, lucrurile să [meargă], în măsura posibilităților, în același tempo crescendo și frumos spre izbânda finală. Frate Iacobuță, hai mai aproape... Pe scurt... mai avem trei ceasuri.

Frații noștri, care ați auzit acum și din ce a spus fratele Tudorel, și din ce a spus fratele [Iacobuță], dacă aveți ceva de obiectat la această metodă, spuneți. Iar dacă nu, dacă sunteți de părere că e bine așa cum au început frații și cum au expus ei, și unul, și celălalt (unul cu privire la cercetarea și aprofundarea Bibliei și celălalt cu privire la cercetarea și aprofundarea cărților Părintelui Iosif și a celorlalte învățături care sunt specifice credinței noastre), spuneți dacă doriți ca acest fel de școală biblică să fie adoptat de către toți frații. Noi ne luăm însărcinarea să multiplicăm și acest plan de lucru să vi-l dăm tuturora așa cum l-au transcris și l-au concretizat ei aici. Și apoi să începeți fiecare acolo unde lucrați (zic eu) să se procedeze potrivit acestei metode. Pentru că cred că conține absolut toate elementele necesare unei creșteri duhovnicești de care avem nevoie toți: cunoașterea Cuvântul lui Dumnezeu și cunoașterea învățăturilor Oastei și ale Bisericii noastre. În felul acesta, noi ajutăm la creșterea duhovnicească și la transformarea duhovnicească a tuturor. Și a noastră, și a tinerilor noștri.

În felul acesta, cred, dacă ne ținem mereu pe linia aceasta susținută, de propovăduire și de studiu asupra Cuvântului lui Dumnezeu, vom vedea numai după ani și ani ce frumos și minunat rezultat [vom obține] și ce elemente pregătite, [ca] noi lucrători destoinici în Lucrare, vor rodi aceste eforturi și osteneli ale noastre. Deci, în general, și acolo [la Cluj] s-a procedat (chiar dacă, puțin diferit ca formă, dar cu același conținut) ca în celelalte părți. Și ceea ce s-a învățat până acuma, în felul acela sau în acesta, e o bază pentru însușirea mai deplină a ceea ce se formează și se va începe în viitor. Așa că tot ceea ce s-a făcut e un câștig; nu-i o pagubă în nimic din tot ce s-a făcut. Cred însă că-i potrivit dacă noi găsim cu toții acest lucru - să începem să ne ghidăm cu toții după același sistem și după același ghid pe care văd că l-au folosit cu foarte mult succes cei de la Comănești.

În felul acesta, cred că, pornind o mișcare unitară, o lucrare unitară, vom avea mai multă putere cu toții. Și poate că această lucrare ne va ajuta să ne uniformizăm și felul de a gândi și în celelalte privințe. Dacă învățăm la fel, lucrăm la fel, vom ajunge să și credem la fel și să și trăim la fel, și să și vorbim la fel. Pentru că, dacă ne hrănim de la aceeași masă, creștem la fel și ne întărim și ne luminăm la fel. Eu zic că ar fi bine dacă am uniformiza ghidul acesta al nostru. Că fiecare [metodă a celor] care au lucrat separat până acum mai are și unele scăpări. Dar acesta, cred, întregindu-l fiecare la locul respectiv cu ceea ce a câștigat din experiența sa personală, socotesc că va ajuta foarte mult la creșterea duhovnicească și la rezultatul pe care îl urmărim: educarea tineretului nostru; și nu numai a lui, ci și a noastră, a celor care îi educăm pe alții. Noi, educându-i pe ei, ne educăm și pe noi și învățăm și noi. Mult mai mult poate că învățăm noi, decât învață ei. Pentru că noi ne dăm seama de valoarea Cuvântului lui Dumnezeu și de obligația cea mare a noastră, în primul rând, să ni-l însușim și să-l punem în practică. Și apoi, prin exemplul nostru, îi vom putea cuceri mai ușor și pe ei.

Dacă mai este ceva cu privire la acest subiect, dacă frații mai au câte ceva de spus... Uite, fratele Aurel... sau fratele Țigancea.

Așa cum a spus și fratele Iacobuță, s-au folosit foarte mult scrierile Părintelui Iosif și scrierile specifice ale Oastei. [Dar] depinde și de cel care [predă] lecția, cât e el de pătruns de duhul acesta. Și cum reușește el să le poată insufla și celorlalți. Că dacă noi suntem pătrunși de duhul acesta, îl insuflăm și celor care ne ascultă.

Iată o altă problemă: problema școlii noastre biblice cu copiii. Noi ne-am ocupat de asta de mult... de mult! De la începutul Oastei a fost „Oastea copiilor”. Era un program special pentru copii. Dar acum, o dată ce fratele Tudorel spune că [s-a organizat] școală cu tinerii cel puțin de la clasa a X-a în sus, trebuie să ne gândim noi și la cei de până la clasa a X-a, cum putem [realiza aceasta] mai ales acolo unde sune mulți copii. Sunt dintre surorile noastre, sunt unele surori... de meserie educatoare. Și ar putea să se ocupe de ei. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, următorul pas pe care îl vom putea face în centrele cu mai mulți copii e să organizăm acolo o școală biblică și o preocupare specială. Dintre mame cu copii, chiar dacă nu-i și una specială. Să fie măcar trei. Să se ocupe, pe rând, de educarea copiilor. (...) Și cred că s-ar putea face și pentru asta un program de școală biblică cu copiii, la nivelul lor. Cu povestiri, cu poezioare, cu versete, cu preocupări... Și asta cred că ar fi ceva foarte, foarte frumos. Ne vom ocupa atent de aceasta. și frații noștri, mai ales părinții, care au copii mai mulți... uite, cum e fratele Viorel și alți frați, ar fi în măsură să se gândească la ideea aceasta. Și fratele Bențea... tineri părinți cu copii, care pot să se preocupe de ei și care au experiență. Ar putea să strângă niște material potrivit și să alcătuim iarăși, tot așa, un [grup] de frați care să se ocupe cu elaborarea unui program pentru școala biblică cu copiii. Și cred că vor fi lucruri foarte frumoase. Uite, fratele Costel deja are experiență. Și frățiile voastre... ați putea... Gândiți-vă la problema aceasta, să începem. Poate că... undeva, pe parcurs, ne vom ocupa de un program și pentru surori. Că și surorile noastre au nevoie de un program duhovnicesc. Și ar putea fi.

Iată câte lucruri frumoase se pot iniția și ce preocupare!... Și vom fi așa de fericiți și ca părinți, și ca surori, și ca fii, să putem vedea cum lucrarea lui Dumnezeu se întinde pe toată pânza Lucrării frumos și ziditor!

Acuma, cu privire la aceasta, cred că am cam terminat ce aveam de spus.

Problema adunării din Cluj e cunoscută de toți ca o problemă spinoasă și durează de ani... de mulți ani. S-a tot discutat acolo multă vreme, ca să se prevină... dar ei erau despărțiți [în duh]. După aceea s-au și despărțit trupește. Și, de ani de zile, această stare anacronică s-a perpetuat la Cluj. De o parte erau, în majoritatea lor, tinerii, la cort. Și în partea cealaltă erau în frunte frați mai în vârstă, la cartierul Iris. Greșeli au fost și dintr-o parte, și dintr-alta. Eu am fost de la început de părere să nu se despartă bătrânii de tineri, pentru că de toți era nevoie. Clujul este un oraș universitar, unde este nevoie de tineri bine pregătiți, pentru că sunt acolo multe suflete cu pregătire care au nevoie de Hristos. Și pentru astfel de oameni se cer oameni cel puțin de talia lor să le mărturisească Evanghelia.

Dar tinerii au greșeli și de-un fel, și de altul. Lipsa lor de experiență, necunoașterea lor, o anumită creștere cu anumite dificultăți a lăsat amprente în viața unora. Și aveau nevoie de frații bătrâni, pentru ca să îi ajute în privința aceasta.

Și bătrânii aveau nevoie de ei, dar... s-au subestimat [unii pe alții]. Aceasta a fost o greșeală din partea tuturor. Am stăruit mult și de unii, și de ceilalți și... o dată s-au supărat pe mine unii, altă dată s-au supărat alții, cum pățești totdeauna când vrei să faci pace între cei doi împricinați: se răzbună amândoi asupra ta.

Acuma Dumnezeu i-a ajutat, lovindu-se de multe încercări și de multe necazuri, să dorească această apropiere. Au stăruit și unii, și ceilalți să facem tot ce putem ca lucrurile să ajungă să se refacă. Ușor și frumos, fără zguduiri. Unitatea și părtășia frățească din adunare să se închege din nou fericită. Poate că au lucrat la formarea acestei conștiințe și încercările prin care au trecut atât unii, cât și ceilalți. Ne-am rugat stăruitor și n-am uitat aceasta în rugăciune de fiecare dată, nu numai pentru frații din Cluj, ci și pentru ceilalți, din celelalte părți unde mai există păreri diferite și învățături diferite, și partide diferite între frați.

Acum, când am ajuns la acest eveniment, Dumnezeu a pregătit cursul lucrurilor și în privința împăcării lor, într-un anumit fel fericit. După ce ne-au cercetat frații de la cort: fratele Suciu, fratele Aurel și fratele Costel, și și-au arătat dorința aceasta frumoasă și adâncă a unirii, a realizării unei împăcări și unificări sufletești, au venit și frații de la Iris cu o scrisoare. Dacă frații de la Iris (fratele Pop Ion) doresc să citesc scrisoarea pe care mi-au adus-o fratele Victoraș (și el e aici), fratele Câmpeanu și fratele Bogdan, dacă doriți să mai citesc scrisoarea pe care mi-ați scris-o atunci, acum vreau s-o citesc în fața tuturor fraților. Că mi-ați cerut să vă dau și răspuns în scris la ea. Am întocmit și răspunsul acesta în scris. Dacă credeți că mai e cazul să recitim lucrurile acestea pe care le-ați avut împreună până aci, bine! Dar eu m-aș bucura să nu fie nevoie să le mai citesc... pentru că frățiile voastre le cunoașteți. Și cred că toți ați depășit... Eu am alcătuit însă și răspunsul scris. Dacă fratele Pop Ion e de acord să-l citesc, vi-l citesc.

- Ce zici, frate(...)?

- Dacă nu este citit, nu este nici cunoscut de toți.

- Și atunci vreți să-l citesc?

- Unii îl cunosc într-un fel și alții îl cunosc într-altul.

- Și atunci vreți să-l citesc?

- Frații așa au dorit.

- Dacă au dorința, eu voi citi. (...) Eu vreau să fie lucrurile așa. Însă nu vreau să se întețească discuții. Veți vorbi la rând. Care conveniți: unul din partea de la Iris, unul din partea de la cort. Stăm liniștiți. Deci, dacă vreți, după aceea, voi citi scrisoarea [referitoare la relațiile cu frații] de la cort. Fratele Pop Ion și ceilalți frați știu despre ea, nu?

- Da.

- Fratele Leontin știe, că a fost aici.

- Da.

- Deci știți despre scrisoare.

- Eu am s-o citesc așa cum ați scris-o. Și, pentru că ne-ați cerut răspunsul scris, am să vă citesc și răspunsul. Ca să vedeți apoi ce trebuie să alegem de aici. Și vreau ca lucrul acesta să fie pentru totdeauna o ștergere, o rezolvare a problemei. Și de aici toate să se încheie fericit la acel punct la care am dorit de la început: unitatea în învățătură, în credință și armonia și colaborarea noastră

în lucrul lui Dumnezeu.

Eu vreau să vă citesc aici, în fața tuturor fraților și a întregii Lucrări. Pentru că numai eu, personal, am stat de vorbă destul și cu cei de la Iris, și cu cei de la cort. Eu am epuizat toate metodele de discuții și de convingere și toate argumentele. Acuma punem problema în fața fraților din toată țara și frații din țară să răspundă ei, pe urmă, și să-i trateze în consecință și pe unii, și pe ceilalți. Dar eu cred că acum e momentul în care toate animozitățile din toți anii trecuți să se spulbere și să se închege aici o unitate și o pace, și o înțelegere deplină între frați.

Memoriu cu privire la înfrățirea celor două adunări din Cluj-Napoca

(Pe asta mi-au adus-o frații de la Iris. Nu știu când au venit... Victoraș știe; și ceilalți care au venit. Acu’, în luna aceasta; de vreo două săptămâni.)

Începând din luna septembrie 1986 și până în luna mai ‘87, frații Sătmar Ioan, Suciu Vasile, Aurel Bocăneală și Iosif Pop au făcut dese vizite la fratele Leontin și Ioan din Baci, pentru înfrățirea celor două adunări din Cluj, spunând că sunt trimiși de fratele Traian Dorz.

În perioada 1 septembrie 1986 și 1 martie ‘87, frații mai sus arătați au avut stări de vorbă la care s-a ajuns de acord ca, un frate de la adunarea din Iris să meargă la cort și să cheme adunarea din cort la înfrățire, lucru care a fost împlinit prin feratele Leontin și Sandu Pop, din care a rezultat următoarea hotărâre: anularea adunărilor, în una din duminici, și întâlnirea fraților de la ambele adunări la locul de adunare din Iris, pentru a lua hotărâri de viitor, și unde s-au stabilit următoarele condiții puse de frații de la adunarea din Iris:

1. ruperea legăturilor cu sectarii și cu învățăturile lor;

2. ruperea legăturilor cu cei de la Chendrea;

3.întreruperea legăturilor cu cetățenii străini care vin în tară;

4.desființarea cuibului din adunare al celor patru frați: Suciu V., Bocăneală A., Pop l., Asăvoaie C.

Frații, în unanimitate de voturi, au fost de acord cu condițiile puse. Astfel că, la un interval de o duminică, adunarea s-a ținut în cort, a tuturor fraților din Cluj.

După aceasta, a urmat a doua înțelegere cu frații, la care s-au stabilit următoarele:

1. locul de adunare fiind neîncăpător, s-a recurs din nou ca frații să se adune la cele două locuri de adunare, cu condiția ca frații lucrători să cerceteze adunările, prin rotație;

2. stabilirea temei pentru școala biblică cu tineretul și a orei de rugăciune într-un singur loc, a tuturor tinerilor din Cluj;

3. întreruperea școlii biblice din cartea Romani și Galateni și introducerea în studiul biblic a învățăturii potrivite cu Lucrarea Oastei Domnului, conduse de frații Sătmar I. și Pop Ioan de la Baci.

În urma acestei hotărâri, ambele părți au căzut de acord. Dar hotărârea a Ținut atât cât a ținut sfatul convocat în acest sens. Frații de la Iris au cercetat adunarea de la cort, dar cei de la cort abia la a 6-a duminică au venit, doi frați, o singură dată.

Începutul școlii biblice a fost mulțumitor. Dar după două, trei lecții, tinerii de la cort au venit din ce în ce mai puțini. La cea de-a treia adunare din cort, unde au participat și frații din Iris, s-a întâmplat un incident. Fratele Vasile Suciu a pus să deschidă adunarea un oarecare sectar, cu numele de Galeș, la care fratele Pop Gusti s-a opus, spunându-i să stea jos; fiind învins de apărătorul său, fratele Suciu, care i-a spus că, dacă nu-i place, să plece.

În urma celor menționate mai sus, fratele Ioan din Baci a fost chemat la o stare de vorbă la fratele Vasile Suciu, în prezența fraților: Sătmar, Costel, Pop Ion și Iosif, unde s-au discutat următoarele:

1. incidentul cu sectarul și fratele Gusti, la care ei au dat toată dreptatea sectarului, care a deschis adunarea fără semnul Sfintei Cruci;

2. fratele Ioan i-a întrebat: „De ce vestiți o Evanghelie universală în cadrul adunărilor și nu vestiți o Evanghelie în duhul Lucrării Oastei Domnului?” la care a răspuns fratele Vasile Suciu că Evanghelia e universală și nu e a Oastei Domnului și că ei au învățat mult din studiul biblic pe care îl fac primit de la străini. Și că aceasta o fac cu aprobarea fratelui Traian. Sunt dovezi că fratele Suciu V., Costel, Aurel și Pop I. participă la adunări sectare pe la înmormântări, unde li se dă cuvânt, lucru pe care ei nu-l recunosc.

Luând în considerare cuvântul Mântuitorului, Care a spus: „ Trăiți în pace cu toți oamenii și mai ales cu frații în credință”, în urma celor menționate mai sus, îndrăznim să vă rugăm să ne ajutați în rezolvarea acestei probleme, ca unul care îi cunoașteți poate mai bine decât noi pe acești frați de la cort. În vederea rezolvării în sens pozitiv și pentru totdeauna, în așa fel, încât să nu stricăm nici adevărul învățăturii primite de la înaintașii noștri și nici dragostea pe care o simțim în noi pentru toți oamenii, vă rugăm în mod respectuos și frățesc să ne dați lămuriri la problemele care ne frământă, și anume:

1. relațiile cu străinii, pe care frații de la cort le au, sunt cunoscute și aprobate de dumneavoastră, așa cum susțin ei, sau nu?

2. ghidul de studiu Romani și Galateni, editat de nu știm cine, este indicat de dumneavoastră pentru studiul la școala biblică sau nu?

3. în problema înfrățirii celor două adunări, privind condițiile puse, nerespectate de ei, dumneavoastră ce ziceți să facem?

Menționăm că atitudinea întregii adunări de la Iris față de mai-marii noștri în credință este de prețuire și respect, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, fiind atașați de prima învățătură primită de la înaintașii noștri: Părintele Iosif și „calfa” sa iubită, mai-marele nostru în credință, fratele Traian, după spusele Sfântului Apostol Pavel de la 1 Tesaloniceni 5, 15.

Prezentul memoriu a fost întocmit la hotărârea fraților de la adunarea din Iris, Cluj-Napoca.

Răspunsul la acest memoriu îl cerem în scris. Trimis prin frații delegați în acest sens.

Cu multă dragoste și prețuire în Domnul Iisus, frații de la adunarea din Iris, Cluj

Aceasta este scrisoarea fraților și acesta e răspunsul pe care l-am dat:

(Citiți întâi Ioan 17, 21; Efeseni 4, 2-32; Coloseni 3, 13; 1 Ioan 2, 9-11 ; 1 Ioan 3, 14-15)

Preaiubiții noștri frați din adunarea de la Iris, Cluj,

Slavă veșnică se cuvine să aducem, în primul rând, Domnului de fiecare dată, de la cel dintâi pas, oricând vrem să pornim pe drumul greu al unei rezolvări în problemele Domnului și ale Lucrării Lui.

Deci și de data asta se cuvine ca, la masa consfătuirii noastre, să așezăm pe locul cel din frunte Cuvântul lui Dumnezeu și să chemăm cu stăruință să ne călăuzească Duhul Său cel Sfânt în găsirea și urmarea drumului voit de El, pentru ajungerea la împlinirea voii Sale în Lucrarea Lui.

De la început mulțumesc lui Dumnezeu pentru că văd că a sosit vremea când, cel puțin, în unii dintre frățiile voastre din adunarea de la Iris, ca și-n unii din adunarea de la cort, s-a născut dorința sinceră și curată pentru ca, în sfârșit, să se ajungă la o înfrățire adevărată și durabilă a celor două adunări. Că, din cauza dezbinării care s-a făcut - și care n-ar fi trebuit să se facă niciodată - au păcătuit și unii, și ceilalți, în primul rând, împotriva lui Dumnezeu. Apoi împotriva Lucrării Sale, care, din cauza asta, a avut hule și necazuri. Iar apoi împotriva fraților pe care, în loc să-i ajutăm să se iubească mai mult, îi facem să păcătuiască și mai mult.

E adevărat că și ei au vina lor. Dar și bătrânii își au poate o vină a lor și mai mare, rupându-se de ei, în loc să-i atragă și să stea lângă ei, sfătuindu-i.

Dar acum lucrurile au ajuns unde au ajuns. Și e bine ca să facem o întoarcere deplină cu fața unii spre ceilalți, ca să avem cu toții privirile îndreptate spre Cel care stă în mijlocul nostru când noi ne adunăm doi sau trei împreună în Numele Lui, adică spre Iisus.

Trecând peste punctele pe care le-ați discutat - după cum ați spus, începând din luna septembrie 1986 și până în mai 1987, între cei câțiva frați numiți atât dintr-o parte, cât și din alta - și asupra căror lucruri în parte v-ați înțeles și în parte încă nu, frățiile voastre îmi cereți acum ca eu să vă dau răspuns clar asupra unor puncte neclarificate suficient între frățiile voastre. Dar asupra acestor lucruri eu v-am spus tuturor, în destule rânduri, părerea și dorința mea, după cum urmează potrivit punctelor cerute de frățiile voastre.

1. Relațiile cu străinii care vin în trecere prin Cluj: părerea și rugămintea mea - nu numai de acum, ci chiar de la început - este că, în afară de două, trei cuvinte respectuoase și cinstite, cum trebuie să ai cu orice om care-ți vine în casă sau trece prin adunarea ta, nu trebuie să mai avem nimic intim cu ei. Ce am putea avea mai mult, decât niște cuvinte prietenești și o despărțire frumoasă și cât mai grăbită? Nimic altceva, cum trebuie să avem cu orice om care nu-i din Lucrarea Domnului. Fiindcă nici nu avem pentru ce. Atâta însă, câteva cuvinte frumoase și câteva vorbe cuviincioase nu putem să nu avem cu orice om, ori de unde ar fi. E bine să nu exagerăm nimic, nici în plus, nici în minus.

2. Ghidul de studiu biblic Romani și Galateni nu numai că nu l-am recomandat niciodată nimănui, dar am fost în totul și totdeauna împotriva folosirii sale (... ) în adunările noastre. Noi avem ghidul nostru clar. Nu avem nevoie de un ghid străin care i-a înghețat și i-a risipit și pe cei care s-au ghidat până acum după el. Dovadă [sunt] și cei de la ei, și cei de la noi. Prin urmare, noi nu avem voie, nici nevoie să ne folosim de acest ghid.

3. În problema înfrățirii celor două adunări, eu zic și vă rog să vă pocăiți sincer și cu adevărat acum, cu toții. Să vă recunoașteți fiecare partea de vină și să vă cereți sincer iertare Domnului și frățietății. Iată, chiar acum și chiar aici, înaintea tuturor fraților adunați. Înaintea acestor frați care, în Numele Domnului și al Lucrării, vă vor ierta și se vor ruga pentru iertarea și binecuvântarea frățiilor voastre. E vorba de sinceritatea, de curăția și smerenia despre care s-a vorbit. Apoi îmbrățișați-vă unii pe ceilalți, iertându-vă din toată inima, cu adevărat. Să vă reînnoiți azi, aci, legământul față de Domnul și față de Lucrarea dragostei frățești. Să doriți și să vă legați sincer ca, pe viitor, să nu vă mai dezbinați, nici să nu mai lucrați separat unii de alții. Ci, cu o îngăduință răbdătoare, să vă iubiți, să vă tolerați și să vă ajutați cu bunătate și cu milă unii pe alții.

Pentru o deplină lumină asupra acestei mari datorii a noastre, a fiecăruia și a tuturor, în această clipă, veniți să întrebăm pe Conducătorul și Stăpânul nostru, să vedem ce ne spune Cuvântul Său cel sfânt.

Pe un frate îl rog să citească Ioan 17, 21 ; care are Biblie.

„Mă rog ca toți să fie una cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

Efeseni 4, 2, 32:

,,Cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii.

Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Coloseni 3, 13:

„ Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.”

1 Ioan 2, 9-11 :

„ Cine zice că este în lumină și urăște pe fratele său este încă în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină și în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăște pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric și nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii. ”

1 Ioan 3, 14, 15:

„Nu vă mirați, fraților, dacă vă urăște lumea. Noi știm că am trecut din moarte la viață pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș. Și știți că nici un ucigaș n-are viață veșnică rămânând în el.”

Mulțumesc, frate.

Să luăm numai aceste cinci locuri care ne-au ieșit acum în față mai puternic. Dar câte mii de porunci are pentru noi Cuvântul Dumnezeului nostru, pe care noi ar trebui, cu grabă și cu groază să ne smerim ascultându-le, după cum a făcut psalmistul Domnului, care spune: „Păstrez poruncile și învățăturile Tale, că toate căile mele sunt înaintea Ta” (Ps. 119, 168).

Ne bucurăm din inimă de afirmația pe care o fac frații de la adunarea din Iris, că atitudinea întregii adunări de la Iris față de mai-marii noștri în credință este de prețuire și respect, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, fiind atașați de prima învățătură primită de la înaintașii noștri, Părintele Iosif și „calfa” sa iubită, mai-marele nostru în credință, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la 1 Tesaloniceni 5, 13. Potrivit acestei afirmații pe care ați făcut-o în scris și pe care ați menținut-o apoi și prin viu grai, avem încrederea deplină și ne rugăm fierbinte Domnului și Dumnezeului nostru să ne ajute tuturor... că așteptăm împlinirea cu fapta, chiar acum, a poruncilor Domnului Hristos, Mântuitorul și Judecătorul nostru, porunci pe care le-am amintit și mai înainte în cele cinci locuri din sfântul Său Cuvânt. Potrivit acelor porunci sunt și îndemnurile noastre de care ați promis că doriți să ascultați.

Acum știm cu toții ce trebuie să facem. Iată, aici este locul și iată, acum este momentul să punem genunchii jos și să ne ridicăm inima sus și, cu lacrimile ochilor și ale sufletelor noastre, să stropim, cu legământ nou și statornic, în fața și în Sângele Crucii lui Hristos, Domnul nostru, hotărârea noastră. Să iertăm totul. Să ne recunoaștem fiecare partea noastră greșită... să nu exagerăm niciodată vina altora. Mai degrabă s-o exagerăm pe a noastră. Și să ne iertăm și să ne îmbrățișăm cu dragoste, și să promitem aici, în fața Domnului și în fața adunării frățești pe țară, că vom asculta Cuvântul și am luat o atitudine nouă.

Doamne Iisuse, punem un legământ cu toții și-l înnoim, să iertăm și să uităm totul; și noi, și ei. Și să [ne] iubim, și să ascultăm în totul, pe viitor, cu toții, (... ) numai de voia Ta, Doamne. Ajută-ne la aceasta! Amin.

Acum, cu privire la aceste lucruri, frații de la Cluj au cuvântul. În liniște, să vorbească întâi fratele Pop Ion, în câteva, scurte, cuvinte, ce are de spus. După aceea, fratele Suciu Vasile; după aceea, fratele Sătmar; după aceea, fratele Aurel Bocăneală. Noi îi vom asculta pe toți și credem că ne încadrăm în timpul acesta. Vă rog, fără discuții contradictorii. Exprimați fiecare (...) în lumina Domnului adevărul cum știți că s-au petrecut... sau, dacă vreți să nu mai amintiți, cu atât mai bine. Și hotărârea de viitor, pe care frații noștri să o afle și să o binecuvânteze cu rugăciunea și cu iertarea și dragostea lor mai departe.

N-am avut cum să rezolv altfel problema aceasta. Frăția voastră cântăriți tot ce aveți să spuneți, cântăriți și timpul pe care-l mai avem, că mai sunt și alte probleme. Și eu cred că, ce nu se poate spune în cinci cuvinte înțelese, nu se poate spune nici în zece mii. N-am dorit să reedităm procesul îndelungat și amar al tuturor certurilor de-acolo. Am vrea să pornim de la nivelul dragostei și al întâlnirii din seara asta spre o rezolvare bună. Ce aveți de spus, spuneți.

Fratele Pop Ion !

...Și, din partea mea, cu asta, am încheiat tot ce am de făcut pentru adunarea din Cluj. Dacă nici atât și nici acum n-o fi de-ajuns, n-am ce să mai spun... Să judece frații din toată țara și Lucrarea lui Dumnezeu, și Judecata lui Hristos. (...) Că n-am ce să spun mai mult!...