Unitate nu poate fi decât în aceeași învățătură
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 5
Adunarea de sfat frățesc de la Corocăiești - iunie 1985
Din cuvântul fratelui Traian Dorz
(...) Să facă Domnul să nu încăpeți în nici o casă, așa de mare să fie adunarea, dar să nu fie dezbinată.
[Dacă nu încăpeți într-o casă], atunci, prin înțelegere, se poate împărți adunarea și frații lucrători trec, prin rotație, de la unii la alții. Că mai sunt locuri așa. (...) Cum ar fi, de exemplu, la Matca, unde sunt o mie de frați. Sigur că nu se pot întâlni toți. Se grupează și colo, și colo. Sunt trei biserici și fac adunarea și în biserici, și prin... diferite părți. Să dea Domnul să fie tot Corocăieștiul numai frați! Să nu încăpeți nici într-o casă. (...)
Acuma, frate, acesta e un foarte mare adevăr: din cauza despărțirii care a fost în vremurile trecute, între noi s-au mai infiltrat învățături și învățători străini. Dar acum lucrurile s-au cam limpezit peste tot și ne-am orientat peste tot. Adică și cei care apucaseră spre niște încredințări străine și-au dat seama că erau învățături străine și, prin urmare, trebuiau să le lepede; și le-au lepădat. Mai sunt încă, poate. Și din cauza asta s-a scris și în Dreptarul învățăturii sănătoase, care e un fel de îndrumător, ca fiecare să ne orientăm cam pe aceeași învățătură.
Foarte importantă este învățătura. Întâi vine învățătura, apoi credința. Noi credem cum am fost învățați. Sau: după cum am primit o învățătură, ne-am modificat credința după învățătura aceea. Noi avem învățătura noastră și nu ne abatem de la ea, că de aceea spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă vine cineva la voi și vă aduce o altă învățătură, un alt «Iisus», un alt duh, să nu-l îngăduiți”. Că există felurite duhuri, felurite învățături, feluriți „Hristoși”. Și Moldoveanu vorbește despre un „Hristos”, cu gura largă... despre „Hristosul” lui, care face dezbinări și tulburare, și ruptură în Lucrarea lui Dumnezeu. Și alții vorbesc despre „Hristos”, Hristos zice: „Vor veni în numele Meu și vor înșela”. „Hristoși” mincinoși. „Hristoșii” care dezbină, care tulbură. Sunt „Hristoși”, tot în numele lui Hristos [vin], dar dezbină și tulbură. Astea sunt învățăturile false în numele lui Hristos, care dezbină și tulbură.
Noi avem un Hristos Care ne unește în învățătura sănătoasă. Dreptarul învățăturii sănătoase pe care l-am ținut trebuie să-l ținem până la sfârșit.
Acum vă mai spun: frații au luat cam peste tot această inițiativă. În școlile noastre biblice se ia ca bază de îndrumare Dreptarul învățăturii sănătoase, [care arată] ce spune Sfânta Scriptură, ce spun Sfinții Părinți, ce spune Părintele Iosif; prin urmare, ce trebuie să facem noi. Cam știți aceasta, cam peste tot. Dacă noi nu ne călăuzim după un dreptar, atunci vom vorbi în zece limbi. Și atunci nu ne vom înțelege niciodată.
Acuma, un număr de frați lucrează la un program de studiu biblic pentru noi, axat cam pe linia Dreptarului învățăturii sănătoase, dar mai complet: și pentru tineret, și pentru surori, și pentru frații lucrători, explicând toată învățătura pe temeiul Bibliei, pe temeiul Sfinților Părinți și pe temeiul învățăturii Părintelui Iosif. Cu întrebări și cu răspunsuri, cu diferite... ca să facă și atractivă, și plăcută întemeierea pe învățătura noastră cea sănătoasă. Atunci se va orândui în toată Lucrarea aceste dreptare după care vom face studiul nostru biblic și ne vom călăuzi învățătura - că asta e învățătura noastră. Și pe învățătura aceasta atunci noi vom putea colabora uniți. Că într-adevăr, dezbinările cele mai multe au venit din deosebirile de învățătură. De exemplu: vorbesc despre Cruce într-un fel, despre icoane sau despre parastas, sau despre... diferite lucruri. Că acum ajungem și la problema parastasului de la Sibiu.
Am să vă citesc o scrisoare pe care am primit-o (știm de la cine; dar [autorul] nu-și spune numele, ci scrie în numele unor frați niște cuvinte urâte). Acum, noi am aranjat și cu parastasul de la Sibiu... că veni vorba despre parastas.
Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Oricine va da un pahar cu apă în numele unui om neprihănit va primi o răsplată a unui om neprihănit”. Sau: „Tu, când faci un dar, cheamă-i pe cei nenorociți...”, și așa mai departe „...și vei avea răsplată în ceruri”. În sfârșit, avem foarte multe motive să facem binele cu daruri de hrană sau de amintire, de rugăciune, în numele celor neprihăniți pe care Dumnezeu i-a luat la Sine. Iată temeiul parastaselor noastre și al rugăciunilor noastre pentru morții noștri.
Dacă am rânduit în felul acesta, după cum e învățătura bună, din străbunii noștri, să pui la mama un moment de rugăciune, o bucată de pâine în numele Domnului... dai în numele mamei sau în numele tatălui nostru care a trecut în veșnicie, înseamnă că în fața lui Dumnezeu tu îți faci o datorie de recunoștință și față de acela în numele căruia împarți o bucată de pâine, și față de Dumnezeu, Care poruncește să-ți aduci aminte de cei care s-au dus. Deci o faptă de milostenie, o faptă de recunoștință e nu numai o binefacere, ci o datorie de recunoștință a noastră.
Și am zis: „Dacă la mama noastră, la tatăl nostru facem un parastas, adică un moment de reculegere și de rugăciune, cu atât mai mult suntem datori la părintele nostru duhovnicesc. Și nu numai că e o datorie de recunoștință și un obicei sfânt rămas în credința noastră de la început, dar zic: noi ne adunăm la Sibiu. Ne adunăm acolo cu miile și vor veni din ce în ce tot mai mulți la mormântul acesta. Din toate țările vor veni și de la toate marginile pământului, ca la un pelerinaj sfânt, cum se duc la Sfântul Mormânt din Ierusalim, pentru că suntem datori [să ne împlinim] față de acest mare om al lui Dumnezeu o datorie de recunoștință o dată pe an. În nici o parte nu ne întâlnim cu toții din țară. În nici o parte. Nici la nunți, nici la adunări. Dar acolo, la mormânt, și acum am văzut din toate provinciile țării: din Oltenia, din Muntenia, din Dobrogea și dintre cei din Basarabia, și dintre cei din Maramureș. Și dintre cei de peste hotare am văzut frați și surori acolo la mormânt. Deci e o ocazie unică în care cu toții ne putem uni inimile în rugăciune și în recunoștință la acest mormânt sfânt.
Da! Dar în fața autorităților și în fața celorlalți oameni, cum justificăm noi că vin mii de oameni și stau de dimineața (de la ora șase am fost și acuma, de Rusalii), până după-masa, aproape de ora patru, acolo? Cum justificăm noi adunarea noastră acolo? Că cimitirul e instituție publică. Acolo vin tot felul de oameni și autoritatea trebuie să controleze ce se întâmplă. Noi, mii de oameni, stăm acolo și, cu stații de amplificare, cântăm, predicăm Evanghelia, facem propagandă religioasă, zece ore în ziua aceea acolo. Cum justificăm noi?
Și atunci am zis: „Sigur că suntem datori față de memoria Părintelui Iosif un moment de rugăciune și un dar de dragoste în numele lui. Dar trebuie să avem și priceperea...”. Cum justificăm în fața autorităților și în fața celorlalți oameni faptul că noi stăm acolo? „Parastas... dar la parastas se stă o jumătate de oră; și vin acolo zece, douăzeci și se duc. Dar dumneavoastră stați aici o zi întreagă și faceți propagandă. Cum faceți?”.
Eu m-am gândit la acestea pentru că am avut de-a face cu destui, în privința aceasta. Și atunci am zis: „Procurăm noi acolo o masă, un vas cu apă, niște lumânări, niște colaci, acolo... și oricui ne întreabă, îi spunem: „Domnule, aici e parastas... Așteptăm să vină preotul”. (Și noi așteptăm de la ora șase până la ora trei după-masă... Domnul a făcut așa, să vină după ora unu, după ora două, că au treabă, că atunci e zi de Rusalii.) Și aceasta este pentru noi o acoperire și un motiv. Și putem să ne împărtășim sufletește din Cuvântul lui Dumnezeu acolo cu toți frații. E un avantaj la care noi trebuie cu înțelepciune să gândim: cum justificăm în fața celorlalți oameni? Dacă noi avem acolo o masă cu niște colaci și lumânări, putem să propovăduim Cuvântul cât vrem, pentru că oricine vine zice: „Domnule, așteaptă preotul să vină la parastas”. Și în timpul acesta mărturisim Cuvântul și ne bucurăm împreună, și ne arătăm recunoștința noastră față de Dumnezeu pentru marea mântuire pe care ne-a trimis-o prin omul acesta.
Dar dacă noi nu facem acest lucru, cum justificăm? Că doar autoritatea oricând poate veni să spună: „Plecați, domnule, imediat de-aici!”. Cum justificăm noi, din punct de vedere legal, existența noastră și starea noastră acolo, dacă n-avem un motiv? Ei văd că și parastasul e numai un motiv, pentru ca noi să putem propovădui Cuvântul și să ne putem bucura liniștiți, să ne desfătăm și să ne descărcăm sufletește. Da, dar motivul îl avem. Fie că îl cred ei de importanță, fie că nu-l cred, noi avem în fața tuturor un motiv: „Ne-am adunat pentru asta”.
Dacă n-am avea acest lucru, vă spun, noi n-am putea să ne adunăm, fraților (...). Putem să mergem puțin și să ne împrăștiem. Dumnezeu însă ne-a dat anume acest motiv. Ascultând de porunca Lui, să avem și o justificare. Am vrut să vă citesc ce scrisoare am primit după aceea.
Frate Dorz,
Luând parte la pelerinajul ce se face de Rusalii la mormântul Părintelui Iosif la Sibiu, m-au revoltat ceremoniile exagerate ce se fac cu această ocazie și anume: parastas cu pomeni și lumânări.
(Ce a fost exagerat acolo? În liniște și în pace, au fost puse acolo... dar s-a predicat despre astea? Nu s-a predicat Hristos și dragostea?... Dar, în sfărșit... ca să vedeți !)
Oare aceasta era dorința Părintelui Iosif? Cred că, dacă ar fi putut ieși din mormânt, v-ar fi aruncat de-acolo cu parastas cu tot.
(Ce urât... Vă dați seama din ce duh ies astfel de vorbe.)
Dorința lui era ca frații să vină cu câte o floare, spre aducere aminte, dar nicidecum asemenea ceremonii. Prin urmare, se procedează contra voinței lui. Și asta îi afectează și memoria. Se pune întrebarea: ce se urmărește prin asta? Lingușire față de mai-marii Bisericii? Dar nu mai ține figura! Atunci ce altceva?
(Ca să vă dați seama ce vocabular folosește...)
În orice caz, frăția ta poți răspunde pentru asta față de frații care nu sunt de acord. Și apoi în veșnicie, când vei trece din viață și vei da față cu Părintele Iosif și cu fratele Ioan Marini, atunci s-ar putea să fii întrebat cam așa: „ Ce-ai făcut, Traian, cu Lucrarea pe care ți-am lăsat-o sfântă și curată?” Nu știu ce ai putea răspunde, dar un lucru e clar și anume, că ei nu vor fi de acord cu așa manie.
Se cere ca fratele Dorz să revină la starea de altădată, iar Lucrarea s-o lase unde a fost și să nu se mai bată monedă falsă în numele ei. Se uită oare că Părintele Iosif a fost caterisit și dezbrăcat de haină când se afla în sicriu?
Niște frați
Eu știu scrisul și știu din partea cui e. Nici nu-mi știe bine adresa. Scrie și acuma pe adresa din Mizieș. Or, de zece ani s-a schimbat adresa și scrie... De Livada Beiușului știu toți. El știe adresa de... Ăsta este Nicolae Marini, fratele fratelui Ioan Marini. Poate unii dintre frățiile voastre îl cunoașteți și știți ce fel de element și ce fel de om este.
Vreau numai să spun și am vrut să fac cunoscut și fraților părerea asta. Și să gândiți dumneavoastră. Bineînțeles că el, săracul, nu-i frate, că... (...)
Avem sarcina aceasta, în Numele Domnului. Și am zis: „Dacă Moldova a început, atunci anul viitor va [fi] Bucovina, anul celălalt Maramureșul, apoi Crișana, apoi Ardealul, apoi Banatul și așa mai departe. Să ocolească țara. Dacă sunt zece regiuni, în zece ani îi vine rândul unei regiuni. Și, din regiunea aceea, poate că o adunare ajunge să-și facă datoria sa la o sută de ani”. Am zis că-i bine în felul acesta. E o sarcină plăcută, frumoasă și bucuroasă pentru toți.
Am vorbit apoi cu doi dintre frații noștri cunoscuți, care m-au mai ajutat în anii aceștia, să se ocupe: unul de problemele acestea din lăuntru și altul de problemele din afară. Adică înainte de Rusalii cu două, trei zile, trebuie să meargă cineva acolo. Să taie tufișurile, iarba care a crescut rău, să șteargă sticla... Uneori au fost răufăcători care au spart o sticlă. Și a trebuit să mergi din timp să comanzi, să pui alta, să chituiești, să aranjezi. Deci trebuie să fie cineva care să poarte grija asta. Pe urmă trebuie luată legătura cu preotul, din timp, procurat... avut grijă pentru adunare... în sfârșit, să fie totul în rânduială. Vezi, dacă e rânduială, ce bine și ce frumos decurg toate! Cum a fost anul acesta: a fost o rânduială așa de bună, că i-a uimit și s-au minunat și cei străini care au fost acolo. Frumos a fost! L-am rugat, pentru aceasta, pe fratele Nelu Beg de la Hunedoara, că... el a fost cu mine. M-am dus cu el, știe toate locurile pe unde să meargă... și ia legătura cu frații care s-au hotărât să poarte cheltuielile și aranjează el. [Se îngrijește] de lumânări, de diferite lucruri, cum să se poată aranja... prosoape sau batiste, ce trebuie, după cum e obiceiul. Să nu rămânem noi datori cu nimic.
Iar cu aranjarea lucrurilor dinăuntru, cu luarea legăturii cu frații care trebuie să vorbească, cu cei care spun poezii, cu cei [însărcinați cu ordinea], care [să-i atenționeze pe frați] să stea liniștiți (că au fost foarte multe nemulțumiri anii trecuți. Că frații, fără să-și dea seama, s-au urcat pe morminte, s-au sprijinit de cruci și au fost unele cruci care s-au răsturnat. Și am avut probleme cu cei care le aveau. Că... ne facem noi datoria noastră frumoasă față de mormântul iubit, dar trebuie să avem grijă și de celelalte morminte, că acolo sunt foarte multe. [Să fie atenți] să nu calce florile altora, să nu arunce hârtii... În anul acesta era să se întâmple o nenorocire. Cineva s-a rezemat de o cruce din aceea mare - că acelea nu au [toate] un fundament stabil și solid - și era să se răstoarne crucea aceea de marmură pe alții, care nu erau atenți acolo. Cineva a văzut și a proptit-o la timp, și... s-a aranjat. Deci, iată că sunt atâtea treburi și lucruri pe care trebuie să le avem noi în vedere; și cineva trebuie să se ocupe de asta.) L-am rugat pe fratele Aurel de la Buciumi, un frate devotat cauzei Domnului și mai cunoscător, și cunoscut printre frați, să se ocupe el de asta. Vede el care sunt frații care ar putea să ia cuvântul cu putere acolo. Și [cine] se oferă cu poezii, să vadă ce poezie, cine?... Ca să nu ne trezim... că se întâmplă neprevăzute și... sunt și [dintre] autorități acolo, care sunt atenți și veghează, și se uită la noi. Să putem [face] astfel să iasă Lucrarea [bine], că de Lucrare am avut totdeauna grijă. Lucrarea să nu iasă de rușine și de ocară în fața nimănui.
Ei, lucrurile acestea s-au cam aranjat. Eu am vrut să vi le aduc la cunoștință. Când vor veni frații ceilalți, vom sta de vorbă; dacă acum suntem aci să vorbim, nu strică să ni le mai reamintim și pentru ei. Am vrut să ne știm între noi, pentru ca să vedem că toți trebuie să contribuim, cu toată inima, la buna reușită a Lucrării lui Dumnezeu. Chiar dacă vi se pare că sunt lucruri secundare, să știți că pentru alții sunt lucruri de importanță și care angajează numele nostru. Și noi trebuie să ne simțim cum ne simțim față de familia noastră: că trebuie să apară frumos în mijlocul satului și lumii. Așa să apară, mai ales, Lucrarea în care suntem noi: cu respect și cu demnitate înaintea tuturor celor care privesc la noi. Acestea sunt probleme lăuntrice, dar să știți că sunt foarte importante. Și fiecare dintre frățiile voastre care vă dați seama de importanța acestor lucruri vedeți cât de însemnat este ca lucrurile acestea să meargă bine și să fie frumos. Că fiecare se simte bine când vede că a reușit ceva frumos.
Mai avem de vorbit și despre niște nunți, și despre niște relații dintre noi în așa fel, încât și în ce privește lucrurile acestea mai omenești, mai familiale să fim de același acord și de aceeași părere. Cu privire la învățătură, e foarte mare lucru. Bine s-a spus că, dacă n-avem aceeași învățătură cu privire la toate lucrurile, atunci se creează între noi totdeauna dezbinări și diferențe de interpretare. Și atunci vom zice: „A... parastas...”, cum zic așa de mulți; și cum zice și acest... om nenorocit, care nu s-a rugat pentru tatăl său și pentru mama sa niciodată. Cum am avut discuții și cu Moldoveanu în închisoare. Că zicea:
- Ce... rugăciune pentru morți?! E mort, ai terminat... prin urmare... că scrie Cuvântul că, cum cade copacul, așa rămâne. Și, prin urmare, pentru mulți nu mai are nici un fel de rost să te rogi...
I-am zis:
- Tu ai un tată care a murit. (El e orfan de tată.) Niciodată n-ai simțit tu îndemnul în inima ta să te rogi pentru sufletul tatălui tău? Chiar dacă, hai să zicem că, după interpretarea ta, nu mai există mântuire după moarte. Dar ce te îndeamnă pe tine și ce te justifică pe tine să zici că e imposibil ca Dumnezeu să mai mântuiască pe unul, dacă a trecut în existența cealaltă. Adică Dumnezeu, Care este Atotputernic și sub controlul Căruia sunt toate lucrurile, El a făcut și viața aceasta, și viața cealaltă. Prin El se țin și El le controlează. Dumnezeu poate să mântuiască, prin credință, pe cineva în viața aceasta. Dar dacă poate în viața aceasta, El nu poate și-n cealaltă? Îl limităm noi pe Dumnezeu numai la priceperea noastră și spunem: „Dumnezeu nu poate să mântuiască, decât atâta cât gândesc eu sau cât vreau eu”? Nu spune: „Toate sunt cu putință celui ce crede” și lui Dumnezeu?
Aici este necazul: n-avem noi credință, nu că nu poate Dumnezeu să mântuiască. N-avem noi credință că Dumnezeu poate să mântuiască și după moarte. Dar Sfântul Apostol Pavel spune așa de frumos la Corinteni, când spune despre învierea morților: „Dacă n-ar învia morții, ce-ar face cei care se botează pentru cei morți?”. El dă ca exemplu de credință pe frații sau surorile care se botezau acum pentru morții lor care doreau să fie mântuiți, dar care nu apucaseră să audă Evanghelia. Prin urmare, muriseră fără să cunoască nașterea din nou. Și acum ei se botezau în numele celor care muriseră, [fiind] deplin încredințați că Dumnezeu poate să-i mântuiască. Sfântul Apostol Pavel nu-i dă ca exemplu negativ: „Degeaba se mai botează ei... că nu mai există iertare”. Ci îi dă ca exemplu de credință în puterea lui Dumnezeu care poate să învie și să mântuiască și în existența cealaltă, cum poate să mântuiască în existența aceasta. De ce să spun eu: „Dumnezeu nu poate!”? Mai bine să zic: „Eu n-am credință. Că dacă aș avea credință, Dumnezeu poate”. El ne cere credință. Fără credință e cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Dar dacă avem credință, totu-i cu putință.
Eu cred că Dumnezeu poate să mântuiască și din existența cealaltă, cum poate să mântuiască în existența aceasta. Pentru că El este Atotputernic și El este iubitor și dincolo de viața aceasta, cum e dincoace de ea. Dar am nevoie de credință. I-am zis:
- Dumneata crezi că Dumnezeu poate? Zice:
- Nu cred că-i mai mântuiește.
- Atunci sigur, nici să nu te rogi, că degeaba te rogi. Dar dacă ai atâta credință câtă cere minunea pe care o ceri, Dumnezeu poate! Pentru El nu există limită.
Noi zicem că nu se mântuiesc pentru că nu cred! N-avem credință. Apoi, dacă nu credem, nu ne mântuim nici în viața asta. Degeaba zicem noi, dacă n-avem credință. Și credința este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, o puternică încredințare despre lucrurile nădăjduite.
Cred eu că Dumnezeu poate? Dumnezeu face!
Nu cred? Atunci nu se face nici aici, nimic! Fără credință e cu neputință să se facă.
De aceea, fraților, noi vorbim despre credință ca despre o condiție pe care ne-o cere Dumnezeu. Și, dacă avem credință, Dumnezeu poate să mântuiască. (...) Să știți, totul depinde dacă avem credință. Dumnezeu poate să mântuiască și-n existența cealaltă, dacă avem credință. Cel care se roagă trebuie să creadă că Dumnezeu este și că ascultă rugăciunea celui care-L caută. Dacă n-avem credință, atunci degeaba... atunci de ce ne mai rugăm și aici? Fără credință nu ne mântuiește nici în viața aceasta, dar cu credință ne mântuiește și-n viața cealaltă. Numai că ni se cere atâta credință cât minunea.
Nici pe vremea Mântuitorului, nu se făceau minuni, decât acolo unde era credință. Când a venit [la El] orbul, i-a zis:
- Ce vrei să-ți fac?
- Doamne, să văd!
- Crezi că pot face?
- Cred, Doamne!
- Fie după credința ta.
Și și-a căpătat vederea. A avut atâta credință, câtă cerea minunea. Cu o credință mică nu se face o minune mare. Dacă vrei o minune mare, atunci trebuie să ai o credință mare. Dumnezeu face minunea, dar ți se cere credință. N-ai credință, nu te ruga... De ce te rogi? Că în zadar te rogi fără credință. Și așa n-o să asculte [Dumnezeu]. Dar dacă ai credință, roagă-te și cere orice - și Dumnezeu ascultă.
Asta este esența învățăturii noastre și cu privire la cei morți. Dumnezeu ascultă și mântuiește, dacă ai tu atâta credință, tu, cel care ceri lui Dumnezeu și Îl rogi frumos. Să nu-L învinuim pe Dumnezeu că nu poate.
Atunci Îl limităm pe Dumnezeu numai la posibilitățile noastre. Adică Dumnezeu nu poate, pentru că eu nu cred; sau... nu-L cred în stare să facă. Să fim foarte atenți: Dumnezeu este nemărginit și-n putere, și-n înțelepciune, și-n bunătate, și-n îndurare și noi trebuie să credem în nemărginirea puterii lui Dumnezeu. (...)
Noi, cei nepricepuți, limităm puterea lui Dumnezeu la nepriceperea noastră. Și zicem: „Mai mult, Dumnezeu nu face”. Totul este cu putință celui ce crede. (...) Frate, nu există moarte! Nu scrie acolo că: „pentru Dumnezeu, toți sunt vii”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți. E un Dumnezeu al celor vii. [Despre cine spunem noi că a murit] e mort pentru noi, adică i-a încetat existența asta; el a trecut în cealaltă, în fața lui Dumnezeu (...).
Noi trebuie să ne înțelegem... noi nu îndreptățim păcatul, vă rog să credeți. Păcatu-i păcat! E osândit. Dar există puterea credinței și puterea lui Dumnezeu care a trecut peste păcatele noastre și ne-a iertat, că am avut credință (...).
Eu vă înțeleg, eu vă înțeleg... Pe dumneavoastră eu vă înțeleg... Dar frățiile voastre nu vă dați silințele să înțelegeți mai departe decât înțelegeți.
- (un frate) Atunci oamenii din lume chiar cred că prin parastas se mântuiește - (fratele Traian Dorz) Nu cred, frate.
- Ba cred...
- Nu, nu! Aceea nu vine din credință. Vine dintr-un obicei. El vrea să-și împlinească un obicei, ca să nu zică lumea că el nu-și aduce... - Dar sunt unii care din credință o fac...
- Frate, dumneavoastră aveți numai o limită. Și vă gândiți și ziceți că Dumnezeu nu poate decât atâta, că nu-i dau eu voie să gândească mai departe. Mântuitorul a răspuns odată celor care Îl acuzau și ziceau: „Dacă o nevastă a avut șapte bărbați și a murit și... în sfârșit... după înviere - dacă este înviere - a cui va fi ea?” Si atunci le-a zis El: „Vă înșelați, necunoscând Scripturile și puterea lui Dumnezeu”. Noi ne înșelăm când mergem pe idei de-astea...
Nu zâmbi, frate! Că a; să-ți dai seama odată, o să vă dați seama odată că dumneavoastră v-ați limitat la o anumită interpretare a Cuvântului și ați zis: „Nu există alt adevăr, decât acesta pe care mi-l închipui eu că este. Pentru că atâta înțeleg eu. Și-L limitez pe Dumnezeu la atât”.
Nu, să nu-L limităm noi pe Dumnezeu, că este nelimitat. El n-are margini. Și să știți: cu privire la lucrurile acestea, oamenii se pot înșela. Credințe înșelătoare sunt destule. Numai credința adevărată este una singură. Și oricine are această credință se aproprie de Dumnezeu cu frică și cu cutremur. Dar când te bizui pe puterea lui Dumnezeu atât de mult, credința aceasta nu poate să limiteze, ci, dimpotrivă, dă dreptate lui Dumnezeu și cauzei Lui, împotriva tuturor părerilor noastre sau ale grămezii de oameni care interpretează într-un anumit fel Cuvântul lui Dumnezeu.
Am zis că Mântuitorul le-a răspuns: „Pentru Dumnezeu nu există moarte, că toți sunt vii”. Moarte există într-un singur fel: când omul renunță la credință și cade în starea de om mort. Dar așa eram noi toți. Zice: „și voi erați morți în păcatele voastre, dar ați fost aduși la viață prin Hristos. Prin har sunteți mântuiți. Și aceasta nu vine de la voi”. E darul lui Dumnezeu, pentru că există credință...
- (un frate) Dar am primit, frate Traian, am primit harul acesta. L-am primit, dar acum suntem în viață!
- (fratele Traian Dorz) Da! Și altul nu poate să-l primească?
- (...) Dar spune: „...cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua judecății...
- Da! Sigur! Și ne-am adunat-o. Toți am fost vrednici de mânie și eram din fire sortiți pierzării. Nu?
- Dar ne-am întors, frate!
- Ne-am întors. Căci a venit un moment în care, prin credință... Dar de unde a venit inițiativa asta? De la noi a venit? Sau de la Dumnezeu?
- De la Domnul!
- Atunci, dacă a venit de la Dumnezeu pentru noi, de ce zicem noi că pentru altul nu poate să vină?
- Noi spunem că pentru morți nu poate să vină.
- Nu există morți, frate! Nu există morți! Morți nu există, în înțelesul de neființă.
- Ideea asta v-au inspirat-o învățăturile străine...
- (...) Așa spune Cuvântul lui Dumnezeu!
- ...ca să anuleze importanța rugăciunii pentru cei morți. Asta-i teoria. Adică motivul acesta este, să zicem: „Nu ne rugăm pentru cei morți, că ei și-așa sunt morți” (...). Să știți că nu aveți dreptate...- Noi suntem din sat: fratele Nicolae, (...) fratele Matei, toți frații sunt aici, toți la rând (mai sunt unii plecați dintre noi). Dar la noi nu s-au făcut astea niciodată.
- Cum nu s-au făcut?! Rugăciunea parastasului pentru cei morți?
- Foarte rău! Foarte rău. Că, normal, trebuie să se facă. Asta este învățătura a părinților noștri. Dumneavoastră nu v-ați ținut de învățătură.
- Să nu-ți închipui că știi. Dacă nu știi, atunci întreabă și ascultă. Și fratele. Să nu vă închipuiți că știți și vă gândiți că știți bine.
- (...) Noi ne considerăm morți sau vii?
- Frate Vasile... nu după Evanghelie; după interpretarea...
- Și ce-a zis Domnul acolo, când a chemat la apostolat? „Lasă morții să-și îngroape morții lor”. Dar noi suntem morți în păcat? Noi ne considerăm, față de Cuvântul, vii. Deci, dacă ne considerăm vii, noi ne putem ruga sau nu ne putem ruga?
- (un frate) Deci, cum a spus fratele Traian mai înainte, se înșală lumea care nu se pocăiește și se roagă om mort pentru mort. Dar acesta care e chemat de Domnul și e viu se înșală că se roagă pentru celălalt? Să spună fratele Traian!
- (fratele Traian Dorz) Să nu vă închipuiți că știți!
- ...să nu rămână înșelați că...
- ...eu vreau să vă rog să nu vă închipuiți că știți, că nu știți. Dumneavoastră ziceți: „Așa zice Evanghelia”. Așa zice interpretarea pe o care o dai dumneata Evangheliei, nu Evanghelia. Că Evanghelia e mai mult decât știu eu... decât știm noi. Cum spune Sfântul Apostol Pavel când vorbește el despre înțelepciunea lui Dumnezeu: „O, zice, cât de nepătrunse sunt aceste lucruri! Cine este în măsură să le știe?” Și dă laudă lui Dumnezeu, Care le-a ascuns toate aceste lucruri. Dacă Sfântul Apostol Pavel, care avea cunoștință despre cele mai adânci taine ale lui Dumnezeu, zice: „Nu știu nimica... Adevărul cel nepătruns al lui Dumnezeu e așa de mare, că mă depășește”, atunci ce putem noi să zicem, frate Vasile? Smeriți-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu și nu spuneți... Zi: „Dumnezeu știe! Eu sunt neștiutor și neputincios”. Nu spune: „Așa, și nu altfel!” Asta o zice cel care nu știe. Întotdeauna cel care nu știe zice: „Nu există! Așa-i!” Dar cel care știe zice: „Dumnezeu cunoaște adevărurile dincolo de priceperea noastră”. Pentru El nu există morți, frate! Pentru El toți sunt vii. N-a spus Mântuitorul așa? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci e Dumnezeu al celor vii. Pentru că pentru El toți sunt vii. Și, dacă pentru El există posibilitate să-i mântuiască, prin harul Său, pe cei de aici, de ce să zic eu că nu există posibilitate să-i mântuiască și pe alții? Cine poate spune, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: „Eu sunt cel dintâi dintre păcătoși și Dumnezeu a avut milă de mine”. Atunci cum să nu aibă milă de al doilea și [de] al treilea, mai departe?
Eu vă rog... dacă vreți. Câtă vreme vă veți închipui că știți și că știința dumneavoastră este absolută, atâta vreme vă înșelați și veți fi totdeauna cei mai nenorociți dintre oameni. Și vă veți trezi odată cât de mult v-ați înșelat, când veți vedea lucruri pe care nu le-ați gândit și n-ați voit să le acceptați niciodată că sunt niște realități. Și dumneavoastră v-ați înșelat gândindu-vă că Dumnezeu... „face neapărat cum vreau eu... Sau atâta face, cât știu eu și-mi închipui eu că știu...”.
Vă rog foarte mult: smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Și nu spuneți niciodată: „Știu tot”. Ci spuneți: „Sunt un neștiutor. Mă rog, Doamne, luminează-mi drumul și calea și ajută-mă să pot să umblu în smerenie după voia Ta”.
- (un frate) Noi nu spunem că știm. Noi spunem că avem dreptar în Cuvânt... Evanghelia.
- (fratele Traian Dorz) Da, dar dreptarul nostru, frate, este numai măsura în care noi ne închipuim că știm. (...) Că, dacă ar fi să ascultăm de altul, atunci ne-am smeri și am zice: „Da, Doamne. La Dumnezeu toate sunt cu putință, cred!”, Și nu-L limitez pe Dumnezeu numai la atât.
- Frate Traian, dar dacă omul se roagă [și zice]: „Ei, trăiesc și așa... Mai fac și unele păcate...”. Și se roagă: „Dumnezeu să mă mântuiască”. Poate lucrul acesta, frate?
- Nu-l acceptăm. Noi lucrul acesta nu-l acceptăm. Pentru că omul trebuie să trăiască în sfințenie și în curăție. Dar nu poți spune că Dumnezeu... Uite, fii atent, frate:
La împărțirea darurilor la lucrătorii cei care au venit și au lucrat de la ora unsprezece, se spune [că] stăpânul, când a venit, l-a luat pe cel din urmă și i-a zis: „Vino să-ți dau...” Și atunci i-a dat un leu. Cu cât se târguise cu cel de la ora șase, i-a dat și la cel [ce lucrase] de la ceasul al unsprezecelea. Și atunci s-a ridicat acesta - pe dreptate! - și a spus: „Doamne, păi, dacă ești drept, fă dreptate! De ce îi dai și lui cât Te-ai târguit cu mine? Uite, eu... care am muncit și am purtat greul zilei și zăduful... Îi dai și lui tot cât mi-ai dat mie, care am meritat...
- Bine, dar a venit și el! Dacă nu venea și stătea tot acolo (...).
- [Domnul i-a zis]: „Nu te-ai târguit cu Mine cu un leu? Ia-ți ce e al tău și pleacă! Sau este ochiul tău rău pentru că Eu sunt bun?”.
Fraților, gândiți-vă la lucrurile acestea! Dumnezeu poate să facă mai mult decât dreptatea pe care o credeți. Dumnezeu e bun. Și, dacă El vrea să mântuiască pe cel care a tot păcătuit și a tot păcătuit, și a tot păcătuit... și există pentru el, în ultimul ceas, un moment de rugăciune strigătoare puternic la cer și dacă cineva se roagă puternic pentru el, e ochiul nostru rău pentru că Dumnezeu e bun?... Că vrea El să treacă peste rânduielile noastre? Noi nu am da niciodată mântuire la nimeni... numai noi, că... „Așa cum zic eu...”.
- Frate Traian, dar și tâlharul a fost tâlhar, dar și-a recunoscut... A fost tâlhar, dar s-a mântuit, (...) căci a recunoscut...
- Frate! Judecați fiecare. Judecați cum vreți. Dar eu vă văd stăpâniți de un duh care nu-i bun. Duhul ăsta nu-i bun. Felul ăsta de a gândi cu împotrivire, frate. În mod deosebit, la câțiva dintre frățiile voastre, văd un duh împotrivitor:
„Nu vreau eu ca Dumnezeu să mântuiască pe altul, că nu vreau eu!”.
- N-am vrea noi să se mântuiască?... (...)
- Nu înțelegeți Cuvântul lui Dumnezeu și nu-L cunoașteți pe Dumnezeu. Eu vă spun. Și, dacă vreți să mă înțelegeți, bine. Dacă nu, veți vedea odată, în fața Judecății lui Dumnezeu. Eu vreau numai să vă spun să nu vă considerați atât de înțelepți. Ci smeriți-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu și ascultați de învățătură. Că cine a stabilit învățătura a fost mai înțelept decât noi. Și a fost mai credincios. Și Dumnezeu e nespus de bun. Nu vă lăsați antrenați de gânduri de-astea de rigiditate și de asprime, și de duritate, că un astfel de duh nu-i de la Dumnezeu. Faceți-vă maleabili, îngăduitori, smeriți, blânzi, milostivi, iertători, iubitori, îngăduitori. Știți cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfântul Iacov? Zice: „Înțelepciunea care vine de sus este: întâi curată, apoi pașnică, apoi blândă, apoi ușor de înduplecat, plină de blândețe și de roduri bune”. Asta-i înțelepciunea care vine de sus: ușor de înduplecat. Cântărește valoarea argumentului: „Domnule, lucrurile acestea, până acum nu mi-am putut închipui că sunt... dar uite, vine un argument care îmi dovedește, domnule, un adevăr. Renunț la părerea mea și accept argumentul Că asta-i judecata înțeleaptă care, atunci când îi aduci un argument diferit și sănătos, cântărește valoarea lui.
- (...) Nu... că noi nu suntem împotrivă...
- Dar, în general, acest lucru este recunoscut...
- (...) [Să ne bucurăm] odată, cu toții, de răsplata fericită a alergării pentru care am venit la Domnul. Când ne-am predat Lui și ne-am hotărât pentru El, noi am venit de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Ne-am atașat cu tot sufletul de această Lucrare, primind pentru noi bunele rânduieli din mijlocul ei și predându-ne noi Domnului, cu legământ că și noi vom ajuta la înaintarea ei, în felul în care am găsit-o când am venit în ea. Și am simțit că venim ca să contribuim la biruința, la izbânda ei, la roadele și la bucuriile ei și noi, cu puterea noastră. Pentru ca nu numai să ajutăm la mântuirea altora, ci să ajutăm la propria noastră mântuire pe care am știut-o și am simțit-o că e legată de această Lucrare. Așa și este!
Fraților, știu despre toate frământările... M-au întristat și m-au îndurerat și pe mine atâtea lucruri pe care le-am auzit. Dar am zis: „Dincolo de lucrurile acestea mărunte, există o datorie mare, care le copleșește pe toate: datoria de a ne ierta, de a ne iubi și de a închega părtășia noastră. Că tot ce vine să ne dezbine, chiar de sub versetele biblice, vine de la diavolul, care-i prefăcut și-i înșelător, și mincinos și dorește să semene dezbinarea și tulburarea între noi. Și folosește pentru aceasta și versete, și interpretări. Se poate să aveți dreptate. Fiecăruia, din punctul său de vedere, i se pare că are dreptate. Dar, fraților, pe noi, Dumnezeu ne-a mântuit nu prin dreptate, ci prin iubire. Puteți să aveți o sută de dreptăți; dacă n-aveți o singură iubire... În zadar. Dumnezeu nu ne-a mântuit prin dreptate. Prin dreptate, ar fi trebuit să fim în fundul iadului toți, în urma faptelor și a păcatelor pe care le-am făcut sau pe care încă le mai facem, mai în ascuns sau mai pe față, cu toții. Știți Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu prin dreptate ne-a mântuit, ci prin iubire; prin dragoste. Și a spus: „Dacă nu veți avea dragoste între voi, puteți să vă dați trupul să fie ars de viu... nici moartea martiriului nu vă salvează. Puteți să vorbiți în limbi omenești și îngerești sau să vă împărțiți averea săracilor; dacă n-ai dragoste, nu-i nimic... în zadar”. Dragostea ne-a salvat. Și dragostea este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, iertare... iubire, îngăduință, înțelegere... și așa mai departe.
Dumneavoastră vedeți în propria familie, când vă urmăriți dreptatea, că numai ceartă e. Soția are dreptate... soțul are dreptate... copilul are dreptate, tatăl are dreptate. Toți au dreptate. Dar dacă n-au dragoste, pot să se tot bată, să se mănânce unii pe alții, că viață liniștită nu vor avea. Numai unde este iubire, acolo este pace și coexistență, și posibilitate de viață împreună. Dacă n-aveți iubire, puteți să vă certați în fiecare zi pentru dreptate. Dreptate, din punctul lui de vedere, fiecare are. Știți aceasta foarte bine, din experiență. Când ați căutat să aveți totdeauna dreptate în familie, n-ați mai putut avea pace și liniște niciodată. Și nici nu veți avea. Cine-și caută în familia sa dreptatea lui, acela n-are liniște niciodată, nici pace. Dar dacă vei căuta dragostea, totdeauna poți găsi pacea, armonia, înțelegerea... Cedezi, acoperi, taci... mănânci câte-odată mâncarea mai afumată... înghiți... că, dacă te vei răzbuna și vei cere, și vei învinui, ce ai rezolvat? Mănânci mai acru... mănânci mai puțin, mănânci cum poți, ca să salvezi unitatea și armonia în familie.
Așa cum e nevoie să-i iertăm noi pe alții, avem nevoie să ne ierte și alții pe noi. Că noi nu avem numai calități și alții numai defecte. Avem și noi și defecte, și calități, cum au și alții la fel. Și, pentru frumusețea și bucuria coexistenței noastre liniștite, acceptăm... iertăm... tăcem și iubim.
Așa e și în viața de familie duhovnicească, cum e în viața de familie tru-pească. Să fim călăuziți de cuvântul care spune: „Și dacă aveți pricină să vă plângeți unii de alții, iertați-vă unii pe alții cum v-a iertat pe voi Dumnezeu în Hristos.”; „Așa să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu”. Astea sunt porunci și sunt condițiile noastre de viață și de mântuire. Fără acestea noi nu putem nici trăi, nici nu putem să ne mântuim sufletele. Ăsta-i Cuvântul lui Dumnezeu! Așa trebuie să înțelegem. Oricine vine să ne instige, să ne ațâțe pe unii împotriva altora, orice interpretare a versetelor... Că nu versetele, ci interpretarea lor ne dezbină. Versetele lui Dumnezeu ne unesc. Interpretările rele și inspirate de duhul dezbinării, acelea ne ațâță pe unii împotriva altora. Orice interpretare ar veni să ne dezbine, acoperiți totul cu dragoste și respingeți-o, că nu-i de la Dumnezeu. Că la Dumnezeu este unitatea, armonia, pacea și părtășia dintre noi.
Am dorit foarte mult să lămurim aceste lucruri. Și n-am venit și nici nu doresc... Unii mi-au scris... le-am răspuns: „Vă rog foarte mult să nu-mi mai scrieți în felul acesta. Dacă credeți că Evanghelia ne îndeamnă la lupte și la dezbinări, luptați-vă... strângeți-vă de gât până în fața lui Hristos. Și atunci El vă va plăti cum meritați. Dar dacă credeți că Evanghelia este dragoste, blândețe, bunătate, iertare, iubire, atunci nimiciți orice sămânță rea și orice mlădiță și lăstar de amărăciune care izvorăsc din firea pământească și din lucrurile acestea rele. Și aruncați în focul iubirii tot ceea ce este nepotrivit. Ca atunci Domnul să poată binecuvânta viața și existența noastră.
Am vrut, zic, să vă aduc aminte despre aceste lucruri și să explic într-un fel și plecarea aceasta - dacă va fi să fie . Eu am depus actele. După 12 august, ar trebui să vină un răspuns: ori da, ori nu. Dar fie că va fi așa, fie că va fi altfel, eu am vrut să explic de ce am acceptat chemarea să mă duc și de ce, la vârsta asta și în condițiile acestea, am acceptat riscul și greutățile extraordinar de mari ale unui astfel de drum, atât sub forma fizică, cât și sub forma spirituală, sufletească. Vor fi atâtea încercări grele și atâtea curse întinse de-a lungul drumului acestuia, cum scrie în Psalmi. Vor fi atâtea curse întinse, dar am zis: „Pentru scopul minunat pentru care Dumnezeu mi-a pus pe inimă acceptarea gândului de a mă duce, merită să accept orice suferință și să întâmpin orice risc”.
Dacă mă duc însă, eu vă încredințez că pentru izbânda Lucrării și pentru câștigul urmașilor noștri m-aș duce. Pentru ca, la rândul lor, când ei se vor trezi și vor avea nevoie de un bun sufletesc, să-l aibă, gândindu-se: „Iată că părinții noștri s-au gândit și în felul acesta să avem; să nu rămânem fără o carte, fără un cuvânt, fără un mijloc de înviorare sufletească și de mărturisire a Evangheliei, ca să fim siliți să mergem să cerșim la străini”. Uite, noi n-am avut acolo frați de-ai noștri, nici relații. Ne-au tipărit cărțile noastre... nici astăzi nu știu și nu cunosc pe nimeni dintre cei care au tipărit aceste cărți. Le-au tipărit alții, străini de credința și de Lucrarea noastră. Avem și noi câțiva frați acolo, dar s-au dus să facă politică și să facă afaceri, nu să se ocupe de trebuințele arzătoare ale sufletelor noastre și ale copiilor noștri. Nici nu se interesează! E acolo unul, Sergiu... care a fost și el nenorocit și, pe vremea când era aici, l-am ajutat în toate privințele. Acum a ajuns acolo în posturi foarte importante și, dacă predică Evanghelia la un post de radio străin o dată pe săptămână, o face amestecată cu politică. El nu face Evanghelie; el face politică. Și ne-a făcut atâta rău și atâta necaz, că ani de zile am fost anchetat pe chestiunea lui Sergiu. Dumnezeu să-l ierte... și pe el, și pe alții care ne-au mai făcut numai rău. Au făcut caz de numele de ostaș al Domnului, ca să facă acolo politică și să-și urmărească scopurile lor, fără să țină seamă cât necaz ne fac nouă vorbirea și purtarea lor acolo. Dumnezeu îi va judeca și pe ei.
Dar lucrările noastre noi le-am primit... cărțile de cântări: Cântări Nemuritoare; Osana, Biblia versificată și celelalte care au mai apărut acolo, le-am primit lucrate de străini. Și ei le-au trimis la străini aici în țară. Un timp, unii dintre ei ne-au mai dat câte ceva... Și pe acestea le-am avut, cât am putut. Dar pe toate le-am plătit, să știți! Sub o formă sau alta. Străinul nu ne-a dat nimic gratuit. Am plătit! Am cumpărat covoare... și am făcut alte lucruri, de pe unde am putut, și le-am făcut și noi câte-un cadou sau le-am dat altceva la cei veniți de departe. Iar la cei care erau de-aici, într-o formă sau alta, le-am plătit tot ce am primit.
...S-au terminat. De ani de zile, n-a mai venit o carte de cântări și o carte Osana în țară. Dar cei care le-au primit, dintre ei, mai demult le-au păstrat și astăzi. Acum două luni am găsit la un străin vreo patruzeci de cărți de cântări de-astea groase. I-am zis: „Cât vrei pentru ele, ți le plătim!” Sunt adunări noi și multe suflete care n-au [nici] o singură carte de cântări. Au zis: „Facem, plătim orice, numai să putem avea o carte și noi”. Am alergat în toate părțile și am întrebat printre străinii aceștia care știam că au primit. Unul mi-a spus: „Da, am primit... Adică nu eu, ci altcineva, aproape. Dar aș putea să vă dau. Vă costă, o carte de cântări, trei sute de lei”. Am zis: „Dă-mi, frate, cu oricât”. Mă împrumut cu trei sute de lei și-mi cumpăr cartea mea de la el! Eu nu-mi cumpăr munca mea de la el; pe asta o va plăti Dumnezeu. Eu cumpăr riscul lui, alergările lui, în sfârșit... cheltuielile pe care le-a avut străinul. Că el nu mi-o dă gratuit, pentru că el... e străin.
Am cumpărat zeci de cărți de cântări așa: cu bani împrumutați. Plătind în mâna lui trei sute de lei pentru o carte de cântări. Ca să vedeți ce greu se găsesc! Dar acum nu mai găsesc nici așa. M-am dus până la Techirghiol, că aflasem că cineva a primit... O singură carte am primit. Atâtea drumuri... alergi în toate părțile... S-au împrăștiat, nu mai vin. Cei care au avut fie că le-au dat, fie că le-au risipit sau le mai păstrează... știe Dumnezeu. Dar nu mai găsesc.
Deci, va veni vremea când, uite, nici o Biblie n-ai să găsești; nimic n-ai să găsești. Și atunci am zis: „Facem tot ce putem, tot ce depinde de noi. Poate că Dumnezeu a deschis drumul acesta ca să putem face cumva rost pentru cei care vor veni și care-L vor căuta pe Domnul și vor o carte. Să avem de unde să le dăm. Dacă stăm aci, de-a gata nu vine nimic”.
- La asta m-am gândit. Ăsta-i gândul cu care mă duc. Dar asta nu pot s-o public în toată țara. Vă spun frățiilor voastre, care știți pentru ce și cu ce dorințe accept riscul. Și nu vreau să merg singur...
- Ați avut harul să primiți atunci, din primele rânduri. Dar acuma, cei care vin acuma... Sunt adunări noi, care se formează acum. Cincizeci, șaizeci de membri în adunări... și n-au o carte de cântări.
- Se căsătoresc copiii noștri...
- ...și au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu. Biblii nu găsim, frate. Lucruri care e nevoie să le găsim. Și atunci am zis: „De unde?”. Dacă acum Dumnezeu ne-a rânduit totuși posibilitatea asta, am zis: „Mă duc... încerc până-n Egipt... undeva, să găsesc o bucată de pâine, să aduc o bucată de pâine la cei care flămânzesc aici...”.
- La aceasta, Dumnezeu ne va binecuvânta și ne va sprijini. Doresc ca orice pas să-l fac simțind pe toți frații, toată frățietatea (toate surorile, mamele, copiii) rugându-se... Pentru că e interesul tuturor și [merg] pentru cauza lui Dumnezeu. Și vreau să fie părtași toți și la bucurie, și la sarcină. Pentru că numai atuncea vom fi cu adevărat părtași la răsplată, când vom fi părtași și la muncă, din toată inima, cu acest gând.
Am toată încrederea în frățiile voastre și mă rog Domnului să vă dăruiască acel fel înalt de a înțelege lucrurile, de a simți datoria de-a fi una în toate privințele, unindu-ne forțele noastre pentru scopul cel mare.
Dumnezeu ne-a ridicat în mijlocul țării noastre, în mijlocul patriei noastre, în mijlocul Bisericii noastre ca un aluat nou, care să dospim o viață nouă. Și noi trebuie să fim ca acei fermenți din aluat care lucrează împreună pentru ca să dospească toată frământătura. Noi avem de adus la Dumnezeu nu numai familia noastră și satul nostru, ci țara noastră și lumea întreagă în care ne-a așezat Dumnezeu cu o misiune sfântă. „Dumnezeu - îi zice Sfântul Apostol Pavel lui Timotei - ne-a socotit vrednici de încredere și ne-a pus în slujba Lui”. Să nu înșelăm încrederea lui Dumnezeu. Să simțim cu adevărat datoria aceasta, pentru ca Domnul să Se bucure că nu S-a înșelat când ne-a chemat și ne-a socotit vrednici de încredere, și ne-a pus în această slujbă.
Lucrați uniți cu frații. Slăbiciuni avem toți... defecte avem toți... Dumnezeu să Se-ndure de noi și să ne ajute să ajungem să nu mai avem nici slăbiciuni, nici defecte. Dar până atunci trebuie să ne iubim așa cum suntem. Și să ne dăm silința să ne ajutăm frățește, să ne înțelegem frățește, să ne sprijinim frățește unii pe alții. Că aceasta e cea dintâi poruncă a Evangheliei și cea mai mare: să vă iubiți. Să-L iubiți pe Dumnezeu și să-i iubiți pe frați, pe aproapele. Fără aceasta nu există nici posibilitate de mântuire, să nu ne-nșelăm!
Deci, să ne iubim cu căldură și să ne acceptăm cu slăbiciunile cu care suntem, până ne va ajuta Domnul să ajungem să nu mai avem slăbiciuni. Spune: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit Hristos Biserica”. Și am putea spune: „Doamne Iisuse, Tu mi-ai poruncit să-mi iubesc nevasta asta... E adevărat că o nevastă bună și harnică, și cuminte, și tăcută, și evlavioasă poți s-o iubești. Dar nevasta mea e așa... și așa... și așa... Cum s-o iubesc, Doamne?”. „Așa cum e! Până când va ajunge să fie așa cum dorim toți.” Cum a iubit Hristos Biserica? A iubit-o și Și-a dat viața pentru ea! Cum? Biserica aceasta în care sunt oameni răi, oameni certăreți, oameni dezbinați, oameni tulburători, oameni... Tot felul de oameni sunt în Biserică și Dumnezeu îi iubește. Și Și-a dat viața pentru ea, în nădejdea că nu va fi așa [cum e acum]; că va ajunge odată... Că lucrăm și luptăm să ajungem desăvârșiți, să creștem în toate privințele, până vom ajunge la Cel care este capul, adică la înălțimea credinței și la dimensiunea cea largă și sfântă a Evangheliei. Dar până atunci, noi suntem abia picioare... târâți în toate părțile prin tot felul de întinăciuni. Și Dumnezeu ne iubește așa. Așa să ne iubim și noi. Și să căutăm să avem în noi gândul care era în Hristos. Să ne iubim și să ținem, fraților, unii cu ceilalți. N-ați văzut la celelalte credințe cât de multă unitate e între ei? Oricât de multe neînțelegeri ar fi înăuntru, în afară ei apar uniți. Așa, măcar atâta să învățăm...
- Și între noi, frate Traian, tot la fel a fost...
- Așa să fie... Și să nu vă mai uitați la nimic din ceea ce v-ar spune că aveți dreptate să vă certați. N-avem dreptate niciodată să nu ne înțelegem. Avem totdeauna datoria să trecem peste toate și să ne unim.
Eu v-am făcut cunoscut... n-am venit aici să facem nici dezbatere judecătorească, nici să stabilim care-i partea de vină și de nevină a cuiva. Am vrut să stabilim dragostea, care acoperă, care tace, care trece și nu-și mai aduce aminte de nimic. Nu-și mai aduce. Cum nu-Și aduce aminte Dumnezeu de păcatele noastre să nu ne mai aducem nici noi aminte. Pentru că dacă ne mai aducem aminte, vom avea totdeauna pricini de dezbinări și de tulburare. Acoperiți, iertați, aruncați în fundul mării uitării toate. [E] părerea mea și dorința mea.
Gândiți-vă la aceste lucruri. Și rugați-vă lui Dumnezeu ca să vă ajute să le-nțelegeți și să le realizați. Fiecare, în ce privește partea sa de vină, să și-o recunoască înaintea lui Dumnezeu, chiar și fără niște dezbateri publice între frățiile voastre. Lucrați în tăcere la armonie și la unitate. Nu vă mai aduceți aminte de nici una dintre neînțelegerile trecute, ci căutați să vă iubiți. Uniți-vă, în viitor, pentru scopul și cauza cea mare care ne angajează pe toți.
Eu vă rog foarte mult să vă uniți în rugăciune și să ne sprijiniți. Dacă-i voia lui Dumnezeu, să-mi înlăture toate piedicile, pentru că pentru binele tuturor mă duc. Dacă nu-i voia lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu să înlăture orice posibilitate și să se ridice munți în cale... că nu doresc să fac nimic din ceea ce nu-i voia lui Dumnezeu; ci numai voia lui Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu este dragostea și părtășia, sfințirea și viața noastră în unitate frățească. Și la aceasta trebuie să colaborăm toți.
Acestea au fost gândurile cu care am venit. Și-apoi, dacă într-adevăr faptul că am fost aici în mijlocul fraților a ajutat la păstrarea unei anumite păci și la evitarea unor dezbinări, atunci, cu atât mai mult dacă va fi să plec, vă rog foarte mult să faceți în așa fel, încât în afară să nu se vadă nici o lipsă. Ci să se vadă o unitate și o colaborare și mai strânsă decât [a fost], în viitor. Aceasta va fi pentru noi singura condiție de supraviețuire. Toți ne dușmănesc și toți așteaptă să vadă acuma: „A... sigur... o să înceapă dezbinări și lupte și o să avem ocazie să punem călcâiul pe toți Feriți-vă și fiți foarte înțelepți...
- Ce bine ar fi, frate Traian, (...) ce bine ar fi acuma, cât dumitale ești între noi, ca fiecare să-și spună punctul de vedere și ce are de făcut de-aici încolo. Și să rămână din clipa de față o pace și o unitate așa cum a fost de la început și cum noi am găsit. Că noi, ca copii, așa am cunoscut Oastea Domnului. Noi nu i-am găsit pe frați altfel, decât uniți și în pace...
- Dacă vorbim despre punctele de vedere ale fiecăruia, atunci va fi dezbinare. Totdeauna va fi dezbinare. Să urmărim punctul de vedere al lui Hristos. Numai acesta ne interesează. Restul nu ne mai interesează.
- Atunci înseamnă că, din momentul de față, să ne uităm (...).
- Așa e! Așa dorim! Punctul de vedere e dragostea, iertarea, iubirea. Că dacă tot scotocim trecutul, niciodată nu se va ajunge la nimic. Așa cum am zis, în părtășie frățească, să punem o înnoire de legământ. De azi încolo se ne iubim din toată inima, cu dragoste, să ne putem privi cu bucurie unii pe alții. Și fiecare dintre noi să judecăm în inima sa gândurile care ne-au izolat de frați. Acesta este singurul mijloc, singura posibilitate. Alta nu există. Și în Numele Domnului vă rog, din toată inima: faceți o sforțare puternică, un salt salvator și mântuitor și renunțați la tot ceea ce [a fost] în trecut, din clipa aceasta, ca și cum ne-am fi întâlnit din nou pe o corabie și ne hotărâm să mergem cu toții, ajutând fiecare la păstrarea unității și armoniei. Altfel nu există salvare. Altfel ne va găsi Hristos strângându-ne de gât unii pe alții. Și ne va arunca acolo unde merităm... pe toți !
- Mulțumim lui Dumnezeu pentru că, după cinci ani, s-a împlinit ceea ce s-a promis atunci când am stat de vorbă. Noi chiar atunci am zis să nu mai ajungem atâția ani, să privească toate împrejurimile astea la noi. Dar dacă așa a fost voia lui Dumnezeu, măcar de acum încolo să ajungem la ceea ce s-a promis atunci când am stat noi de vorbă (...). Noi altceva vrem, fraților, dacă venim acolo: să plângem împreună, așa, să fim uniți... Așa am dorit atunci și noi tot am așteptat și am așteptat... Și Dumnezeu știe câte s-au mai petrecut de-atunci și câte s-au făcut... Noi n-am umblat să spunem nimic despre... Totuși s-au auzit lucruri... din ceea ce a fost. Dar... n-am venit aici pentru ca să ne ducem la pierzare. Să fie dragoste... Să fie ceea ce a fost la început. Să ajungă cuscrul meu, copiii mei din casă să se uite unii într-o parte, alții într-alta? Asta nu-i din [partea lui Dumnezeu]. Dumnezeu știe că n-am sărit la nimeni. Dar, în jurul nostru, lucrării diavolului n-am vrea să-i mai dăm voie. Vrem, de astăzi, să fie hotărâți... Dar numai să fie sinceri, să nu fie iarăși...
- Frate, să nu ziceți: „N-am făcut rău”. Să nu ziceți: „N-am făcut nimic la nimeni”. Să nu ziceți. Am făcut! Când doi se ceartă, amândoi sunt vinovați.
- Am făcut rău!... Uite, fratele Neculai... să spună el dacă n-am spus în fața adunării când a zis că am scris scrisoarea. Frate, eu am scris-o. Domnul știe lucrurile. Am spus! Am spus că am... sărit și am făcut, frate, eu am făcut. (...)
- Ne știm fiecare, atunci... Să punem un gând și o hotărâre în fața lui Dumnezeu. Pe viitor acoperim tot. Nu mai zicem: „Eu n-am făcut! Eu am avut dreptate...”.
- (...) Sunt suflete care ar veni la adunare, dar văd două adunări, văd sunetele împărțite...
- Să nu mai fie. Eu vă rog din toată inima. Eu vă rog poate că pentru ultima dată; vă veți aduce aminte odată...
- De aceea vă rog din toată inima: gândiți-vă la acest lucru, dar fiecare. Cu o hotărâre sfântă, faceți un salt, ieșiți din întuneric la lumina aceea unde e unitate și armonie. și pace. Și priviți-vă cu dragoste și cu...
- Dacă ne-am fi trezit așa, poate n-am fi știut ce înseamnă unitate și pace, și o singură adunare. Dar noi ne-am trezit într-o singură adunare.
- Cineva n-a vegheat și ispititorul a reușit să semene... Acuma vegheați toți și nu mai îngăduiți ispititorului, sub nici o formă...
Am mai rugat pe frați pe oriunde am mers... Vă spun, nu a existat poate că niciodată atât de multă vorbire de rău ca astăzi între frați. Atâtea vorbe rele se poartă despre niște frați la alți frați... e ceva îngrozitor.
- Măcar dacă ar fi adevărate, frate Traian! Dar numai minciuni... minciuni...
- E rău și dacă e adevărat... E rău dacă e adevărat! E rău și dacă-i minciună. Nu trebuie să fie vorbirea de rău! Nici dacă e adevărat să nu fie. Dar dacă nu-i adevărat?... Mântuitorul spune în Evanghelie: „Dacă vezi pe fratele tău...”.
„Dacă vezi că păcătuiește...”. „Dacă-l vezi, du-te, mustră-l între tine și el”. Nu te duce să umpli țara de zvonuri. Du-te și spune-i! Și dacă te ascultă, l-ai câștigat... Dacă nu, mai ia unul sau doi, sau trei... în sfârșit... Și numai după aceea, când... Uite: cel mai nou zvon vi-l spun acuma, că toți sunteți aci, [deși] îmi vine așa de greu să vă spun și prin cine se răspândesc zvonuri de-astea. Că-s frați lucrători care umblă dintr-o parte în alta. Se numesc ei lucrători. Umblă dintr-o parte într-alta; și-i cunoașteți. Sunt unii care se duc și se ocupă special numai cu lucruri de-acestea...
Zice [că] unul a „profețit”, și el duce „profeția” mai departe. Zice: „Cineva a profețit că Traian Dorz are acum în Oastea Domnului doisprezece apostoli, dintre cei mai stricați oameni. Unul dintre ei trăiește cu soacră-sa”. Și-i spune numele acestuia... Dumneavoastră îi cunoașteți și-i știți ce suflete curate și sincere... Despre oricine poți presupune, dar despre oamenii aceștia cum să presupui așa ceva?
Și s-a dus pe fir și l-a întrebat pe acesta care a răspândit zvonul (...). Îl cunoașteți, că doar umblă peste tot. Și s-a dus și l-a întrebat: „Domnule, de unde ai auzit dumneata? Unde ai văzut tu? Cine ți-a spus?”. Zice: „O soră din Brașov”. „Du-te și întreab-o de unde știe ea? Cine-a văzut?”. Zice: „Mi-a spus o soră de la Gherla”. Se duce la aceea... Auzi, tot lucruri din acestea Eu n-am văzut, dar am auzit”. Și cu acest „N-am văzut, dar am auzit” ocolește țara; cu zvonuri de-astea. Și spune atunci: cui folosește? Că cineva care duce un zvon zice: „Și altele am auzit, nu numai...”.
Acuma am spus că mă privește pe mine, n-am spus de alți frați. Dar am auzit pe atâția frați: „Ai auzit despre fratele cutare... sau despre sora cutare?”. Și am întrebat de atâtea ori: „Ai văzut?”; „Nu, zice, dar am auzit”. „De la cine ai auzit?”. Și când te duci pe fir, ajungi la nimeni, care nimeni nu recunoaște.
Există undeva un fel de oficină satanică care răspândește printre frații slabi zvonuri despre toți, ca să-i dezbine pe frați: „Ai auzit ce-a zis cutare despre cutare?”.
Și așa cred că, în cea mai mare parte, s-au întâmplat lucrurile și între frățiile voastre. (...) Și, cum spune fratele: ar veni la adunare, dar, dacă văd dezbinări și neînțelegeri între noi, stă deoparte. „Cum să mă duc eu acolo, când între ei nu se pot înțelege? Atunci ce lucrare e asta și ce credință e?” Zădărnicim astfel mântuirea atâtor suflete pentru care... vor răspunde în fața lui Dumnezeu. Pentru că încurajăm zvonurile rele și părerile rele și îndoielnice, și neîncrezătoare între frați, de la unii spre ceilalți. Tăiați firul minciunilor! Tăiați firul vorbirii de rău! Când vine cineva și-ți vorbește de rău pe fratele, ia-l și zi-i: „Hai la fratele, să vedem! Hai la sora, să vedem, ce-i adevărat în toate acestea?”.
Fraților, una dintre cele mai mari nenorociri ale Lucrării lui Dumnezeu este vorbirea de rău dintre frați, despre frați, acum. Tăiați firul vorbirilor de rău! N-ascultați, nu primiți să vi se vorbească rău despre frați, cu toate că ți se pare de multe ori că poate să fie adevărat: „Da, că... și-atunci am mai văzut eu câte ceva care-mi întărește bănuielile rele...”.
Fraților, tăiați firul vorbirilor de rău. Nu vă vorbiți de rău, cum spune Cuvântul: „Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților, ci mai degrabă îndemnați-vă la dragoste și la fapte bune”, și la tot ceea ce este curat între noi. Diavolul are un foarte bun mijloc de a dezbina Lucrarea lui Dumnezeu prin vorbirea de rău. Feriți-vă de vorbire de rău și căutați să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă-l vezi - nu numai dacă auzi! -, du-te și zi-i fratelui. Și caută să restabilești adevărul și armonia între suflete. Că dacă acceptăm vorbirea de rău imediat...
- (un frate) Am eu așa un gând. Ne gândim la adunarea din trecut din cetatea noastră. Ce vești Îi ducea îngerul lui Dumnezeu despre adunarea din Corocăiești? Și acuma ce-I duce îngerul lui Dumnezeu despre adunarea din Corocăiești? (...)
- Înnodați firul de-acolo de unde s-a rupt atunci. Osândiți ceea ce este vrednic de osândit și lepădați ceea ce trebuie lepădat, și primiți iarăși ceea ce trebuie pentru unitate, că și pentru acest gând am avut pe inimă mereu dorința să pot veni... să mai încerc încă o dată... ultima dată! Și va rămâne data aceasta pentru totdeauna o mărturie ca un stâlp. Și pentru unitate, și împotriva dezbinării. Vă rog foarte mult, aruncați în marea iertării și iubirii tot ceea ce a fost rău, de atunci, de când au început neînțelegerile. Și refaceți-vă unitatea.
- (fratele Emil Bujoreanu) Acuma am să vă spun, frate Traian, pentru că dumneata ești aici între noi: când s-au despărțit (nu vreau să aduc [vorba] din trecut, dar sunt nevoit) s-au retras o parte - care sunt se știu - dintre frați. (...) În fine, nu s-a spus, nu s-a nominalizat cine. Acuma intervine în mod indirect sau direct, cum am vrea s-o luăm, faptul că: „Noi am vrea să venim după voi”, sau: „Voi să veniți la noi sau noi la voi!” Acuma, pentru faptul că m-am gândit la lucrul ăsta, că e o condiție extraordinară și de vârf, putem spune, dumneata ești aici. Cum spui? Ce-i de făcut în privința asta? Pentru că se iscă asta; în mod automat se iscă: „A, voi v-ați retras din adunare. Noi să venim acolo?”.
- Dacă zicem „noi” și „voi”, atunci va fi mereu dezbinare și dacă vă veți duce împreună. Veți fi mereu dezbinați, dacă zicem „noi” și „voi” , „noi să ne ducem la ei sau ei la noi”. Atunci când suntem tot „noi” și „ei”, atâta vreme cât nu s-a topit toată gheața asta de la mijloc, să ajungem „noi”, atâta vreme e tot dezbinare. Frate Emil, eu am crezut că nu se va mai zice de-aci încolo „noi” și „ei”. Vom zice „noi”! Toți. Și atunci indiferent unde ne adunăm, suntem „noi”. Nu mai suntem „noi” și „ei”. Atunci cine este cel de-al treilea, care privește la noi... la unii sau la alții și-i judecă? Satana este acela. Și Dumnezeu. Satana vrea să zicem mereu „noi” și „ei” și Domnul vrea să zicem numai „noi”. Adică să ne contopim cu toții în același fel de a gândi.
Câtă vreme se menține între noi acest separatism, atâta vreme nu există pace. Puteți să vă întâlniți oriunde vreți, dar cât se va zice „noi” și „ei”, atâta vreme nu veți fi uniți și nu va fi pace niciodată. Veți fi dezbinați și, chiar dacă vă adunați un timp la un loc, iar vă veți despărți, pentru că „noi” și „ei” este totdeauna un zid. Și zidul despărțitor de la mijloc este acel separatism care vă va izola permanent pe unii de ceilalți. Și când vă veți aduna laolaltă vă veți simți tot două partide. Eu acest lucru am vrut și am dorit și mă rog lui Dumnezeu să-l dărâme: acest „noi” și „ei”. Să fie numai „noi”, împreună. Pentru că în Domnul nu este și da, și nu; și... două partide. Ci este un singur da, un singur „noi” și o singură părtășie frățească.
Acest lucru am gândit. Și, dacă după ce am stat noi de vorbă aici două ceasuri și v-am înfățișat acest adevăr cu astfel de cuvinte cum n-am putut avea altele și cu argumentele pe care Dumnezeu ni le înfățișează, dacă după toate acestea nu vă puteți prăbuși în pocăință și-n îndreptare, atunci înseamnă că nu mai există nici o salvare niciodată.
Emil, frăția ta trebuie să înțelegi - și nu numai frăția ta, toți trebuie să înțelegeți - marele adevăr care ne obligă la această topire, la această anulare a lui „noi” și „ei”. Să devenim una cu toții. Și asta înseamnă renunțare la trecut și aruncarea în brațele Domnului, pentru un viitor de unitate și de părtășie frățească. Nu mai vorbiți despre „noi” și „ei” niciodată! Și oricine ar fi al treilea arbitru, acela care să stabilească care se duce la care, acela să vadă că suntem „noi”, mergem la „noi” și rămânem „noi”, una pentru totdeauna, fie că aceasta o vede Dumnezeu, cu bucurie, fie că aceasta o vede Satana, cu ură, și va mai încerca mereu să vă agite și să vă ațâțe vechile neînțelegeri și tulburări. Dacă nu vă veți ridica deasupra acestor furtuni și deasupra acestor ispite cu veghere, cu rugăciune, cu dorință sinceră de a vă mântui sufletele și de a da dovadă de ascultare și de unitate frățească, atunci veți fi nimiciți rând pe rând toți. Și în fața Judecății lui Dumnezeu veți vedea câți vor rămâne salvați. Pentru că atâta vreme cât caut dreptatea și nu caut dragostea, cum am vorbit, atâta vreme se va ivi mereu dezbinarea și cearta. Și diavolul va profita. Domnul profită numai atunci când se caută nu dreptatea, ci dragostea.
Dacă vreți să mă înțelegeți, bine. Dacă nu. cu alte cuvinte și cu altă putere, nu știu cum să vă înfățișez acest adevăr care vă obligă să ascultați. Dacă numai perii aceștia albi și lacrimile, și jertfa aceasta ar fi aici, și ar trebui să ascultați... și să nu ridice cuvântul...
Eu te-am crezut așa copil bun, Emil, de când veneai tu, încă copil, la noi, de pe undeva, de unde veneai... Și știam, și înțelegeam... și v-am cunoscut pe toți, și am dorit să vă cunosc în felul acesta. De ce nu ne înțelegem acuma și de ce căutăm să ridicăm mereu vorbe de-astea?
- Emil, tu ești un copil! Ar trebui să te prăbușești la picioarele Domnului, îmbrățișând pe toți cu dragoste! Și ceilalți, la fel. Fiecare dintre noi să ne prăbușim la picioarele Domnului, bucurându-ne că putem ceda și ierta, și tăcea. Ăsta e un avantaj...
- Frate Traian, noi, în prezența dumitale aici... vreau să spun că nu am nimic, absolut... Dar vreau să spun că mă doare pentru faptul că e treaba asta și știu că apar condițiile astea...
- Atunci anuleaz-o! Condiția o pune Hristos, Emiluț!
- (...) Am încercat o dată, de două ori, de trei ori... asta e a patra oară...
- N-ați încercat cum trebuia.
- Hai să încercăm, să vedem...
- Toți! Toți! Toți, nu numai unul! Toți să ne prăbușim la picioarele Domnului. Să nu zicem „ei” și „noi”... Toți!
- Frate Traian, s-a analizat câte familii de frați sunt care pot primi adunarea în casă. Sunt treizeci. Treizeci de numere. De la 1 la 30. Și fiecare și-a luat un număr: l , 2... până la 30.
- Da.
- Ei, adunarea de sâmbătă seara e la numărul l ; după aceea urmează numărul 2, la sora... nu știu care...; după aceea, numărul 3...
- Cine ține evidența asta, ca să nu se facă greșeală?
- Fiecare...
- Și dacă totuși s-ar sări peste unul și trece la celălalt, e vreo pricină de neînțelegere?
- Nu! N-a fost pricină...
- S-a considerat așa: adică cum, tu ai fată sau băiat pentru căsătorie și la nuntă poți primi frații în ograda ta și în curtea ta, și [pentru] adunare n-o poți face? S-a considerat că, dacă tu la nuntă îi poți primi pe frați, atunci îi poți primi și la adunare. Și s-a [recurs] la numerele astea pentru o mai bună desfășurare. N-a fost o pricină sau un motiv...
- Dacă se rezolva problema aia intimă, sufletească, problemele astea din afară, mărunte, astea se rezolvă de la sine. Dacă se rezolvă problema iubirii, a unității, a părtășiei frățești, asta este problema cea mare. Să se refacă unitatea, Adică: iertăm, uităm și acoperim totul. Începând de astăzi, ducem o viață nouă. Ne îmbrățișăm cu dragoste și nu mai îngăduim suspiciuni și îndoieli, și vorbe rele nici unul despre ceilalți. Că vor veni și vor zice: „A... știi ce-a zis Petrescu?”, sau: „Știi ce-a zis cutare sau cutare?” Nu! Nu vă lăsați influențați nici unii de nici o vorbă rea. Dacă credeți că există sau... - se pot ivi! mergeți direct la fratele în cauză. Spune: „Uite, frate, eu simt așa...”. Sau: „Uite, care-i adevărul cu privire la asta?”. Și veți vedea că, de cele mai multe ori, sunt numai scorniri satanice care [caută] să vă agite pe unii împotriva altora.
Iubiți-vă, că Dumnezeu ne-a iubit. Iertați și Dumnezeu vă va ierta. În privința aceasta, încercați... eu aș zice... acum ne plecăm cu toții genunchii înaintea Domnului, cerem binecuvântarea lui Dumnezeu și refacem unitatea noastră. Ne mărturisim, că toți am greșit în multe feluri. Și eu sunt vinovat de tot ce s-a petrecut aici! Că unora le-am dat impresia că țin cu alții, altora le-am acceptat... altora nu le-am acceptat... Și eu mărturisesc o parte din vină și mă rog Domnului să mă ierte și să-i ierte pe toți cei care, din aceste lucruri, au tras concluzii mai mari și au exagerat și ei anumite lucruri. Și vă rog foarte mult să ne rugăm fiecare, să ne rugăm să ne ierte Domnul și să punem o hotărâre și [un] legământ acum, ca, pe viitor, să nu mai existe între noi neînțelegeri și frecușuri din acestea. Să nu îngăduim vorbiri de rău și bănuieli asupra fraților. Să ne iubim, dacă avem același gând. Am fost chemați de Domnul în aceeași Lucrare, avem aceeași datorie, avem același scop. Să ne iubim din toată inima, să ne sprijinim cu milă și cu dragoste unii pe ceilalți.
Eu zic și vă rog în Numele Domnului acest lucru acuma. Greșeli avem toți, că atunci când se ceartă cineva, toți cei care se ceartă sunt vinovați mai mult sau mai puțin. Poate că vinovatul principal nu e el; e altul. Dar ceva a făcut și el ca să se încurajeze această atmosferă de neînțelegere.
- ...sau am gândit în inima noastră și tot e un păcat. Noi să ne rugăm Domnului și... aș vrea din toată inima... uite... Așa de fericit aș fi dacă ați asculta de Domnul și ați face pasul acesta!
- Problema e în felul următor: dacă am fi și într-o învățătură. (...)
- Dacă n-avem aceeași învățătură, nu poate fi nici unitate de credință, nici de adunare niciodată! Frăția voastră trebuie să vă gândiți. (...)