Unitatea și rătăcirile
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
„Mă rog ca toți să fie una cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).
S-a vorbit la nunta aceasta despre unitate. Căci e normal să fie așa! Căci și cei doi miri, de acum în colo, nu mai sunt doi, ci sunt una. Atunci, cu atât mai mult în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, nevoia cea mai mare e ca toți să fie una. Aceasta este rugăciunea lui Dumnezeu, este rugăciunea Domnului Iisus.
Voi, toți care sunteți aici... care n-ați înălțat rugăciuni către Dumnezeu? Care n-ați înălțat către El, din suferințe și din necazuri. cele mai fierbinți rugăciuni?
„Doamne, ascultă-mi rugăciunea!...” Și așa de mult v-ați bucurat când Dumnezeu v-a ascultat, când Dumnezeu a răspuns și a împlinit rugăciunile voastre!
Dar ne-am gândit noi oare la rugăciunea lui Dumnezeu? Ne-am gândit noi oare că și Dumnezeu Se roagă ceva? Și Se roagă de noi, și Se roagă de voi cum un tată se roagă de copiii lui: „Copiii mei dragi, eu doresc ca să fiți una, să vă iubiți și să munciți împreună...”.
O, ce binecuvântată este munca atunci când toți sunt una, când toți ascultă! Ce binecuvântare și ce bucurie e atunci !
Domnul Iisus Se roagă! Face El o rugăciune în ultima seară când mai era cu cei dragi ai Lui. Stând în genunchi, El Se roagă Tatălui pentru unitatea Bisericii, pentru cei dragi ai Lui. Se roagă Dumnezeu!... Vine El din ceruri pe pământ și face El rugăciuni mari, cu strigăte mari, cu lacrimi. Are El nevoie, ca om, de rugăciune!...
De atâtea ori, după ce ziua vestea Evanghelia, toată ziua vestea, seara, când era obosit (cum eram și noi aseară când mergeam la odihnă și căutam un așternut și ne aștepta o casă - pe Mântuitorul însă nu L-au așteptat nici patul, nici odihna, nici casele calde), El Se ducea pe munte singur să Se roage.
După ce o zi întreagă a stat de vorbă cu oamenii despre Tatăl, acum o noapte întreagă stă de vorbă cu Tatăl despre oameni. Și aceasta a fost slujba și misiunea Lui. Și mereu, și mereu, și mereu - de când a venit din cer și până când S-a întors înapoi în cer: la oameni - pentru Tatăl; și la Tatăl - pentru oameni.
La oameni să le spună despre dragostea Tatălui, iar Tatălui să-I spună despre oameni: „Fie-Ți milă de ei!... Tatăl Meu, iartă-i, căci pentru aceasta am fost Eu trimis pe pământ, să aduc cerul pe pământ, pentru ca apoi să urc pământul în cer”.
Frații mei dragi, ce ușoară este religia multor oameni!... Ei se scoală odihniți din așternuturile lor și se duc și ei duminica să asculte sfânta slujbă a Cuvântului lui Dumnezeu, Evanghelia; și apoi vin acasă, spunând, prea mulțumiți de ei înșiși: „Doamne, Îți mulțumim că astăzi am fost la sfânta biserică”. Și iarăși se pun la mesele lor și la somnul lor de după-masă, ca să-și îndestuleze și să-și odihnească luturile lor. Dar pentru voi, frații mei, nu-i chiar așa de ușor. După ce toată ziua sunteți la lucru, noaptea vă duceți cu frații voștri și cu Domnul și stați în rugăciune. Aceasta am învățat pentru că L-am văzut pe Domnul făcând la fel.
Pentru voi, surorile noastre dragi, pentru voi, surorile noastre mame, spun: nu-i ușoară slujba voastră. Pentru că voi, după ce vă întoarceți acasă de la munca voastră zilnică, voi, după ce vă întoarceți de la biserică, de la adunare, de la nuntă... voi nu o să puteți sta la masă liniștite. Voi nu o să puteți dormi liniștite. Voi nu o să puteți căuta mai departe tihna și odihna lutului vostru, pentru că voi trebuie să vă duceți până la ai voștri, să-l căutați pe fiecare în parte, ca să îi spuneți despre Dumnezeu. Iar apoi, când ei se vor odihni, când ei vor dormi în nopțile lungi, voi să vă duceți iarăși la Dumnezeu, să-I spuneți despre cei dragi ai voștri.
Asta a fost și lupta Domnului pe pământ, de cum a venit și până ce S-a întors înapoi. Aceasta este și slujba ta de fiică a lui Dumnezeu. Aceasta este și slujba ta de copil al lui Dumnezeu.
Privind la El și ascultând de El, Care a fost chemat și la nunta aceasta, timpul nostru trece așa de repede. Și, fiindcă s-a amintit de locul acesta din Biblie... dorința Lui în ultima seară, când s-a despărțit de ucenici, a fost: „Mă rog ca toți să fie una”...
E binecuvântată casa și Biserica, și familia, și poporul acela unde este unitate. Dar nu este nici pace, nici bucurie, nici liniște, nici binecuvântare unde nu-i unitate. S-a spus aici despre Lucrarea Oastei, unde Dumnezeu ne-a crescut, ne-a ales, ne-a chemat și ne-a pus pe noi în Lucrarea care este în Biserica noastră și în poporul nostru. Nu-i nici o primejdie mai mare pentru Biserică decât neascultarea, decât dezbinarea. În toate vremile și în toate timpurile, acolo unde au apărut neascultători și dezbinători, aceștia au adus ruină și pagubă. Cea mai mare pagubă Bisericii!
De aceea, frații noștri dragi, am vrea din toată inima noastră și din tot sufletul nostru [să fim una], așa după cum a arătat marele nostru înaintaș - pentru că mulți au fost și pe vremea Părintelui Iosif care au spus:
„Da, așa începe Oastea, dar pe urmă o va duce Trifa de râpă și va ajunge o nouă sectă în Biserica noastră”... Părintele Iosif ne-a învățat să fim una în Biserică. De atunci și până astăzi, frații noștri, părinții noștri, oamenii lui Dumnezeu care au pe inimă gândul acesta, au căutat și au luptat să dovedească faptul că nu au avut dreptate vrăjmașii Părintelui Iosif care au spus că Oastea va ajunge de râpă, că unii o vor lua la stânga, iar alții la dreapta.
Noi, frații noștri dragi, noi luptăm pentru unitate! Dorim unitate. Dorim să fim una! Dar, pentru ca să fim una, pentru ca Lucrarea aceasta frumoasă să fie cum a fost la începutul ei, noi avem nevoie cu toții de ascultare. Da! Avem nevoie de ascultare!
Dumnezeu a vrut să facă El o lucrare când a vrut să mântuiască o lume din pieire, din stricăciune și din moarte, când S-a gândit să trimită pe Fiul Său cel Scump să plătească prețul cel mai mare al răscumpărării noastre... Oare a făcut numai singur lucrul acesta? Nu! El S-a gândit să trimită pe Fiul Său pe pământ. Să Îl trimită într-un cămin. Cât de mult am dori ca și noul cămin care se întemeiază să fie un cămin în care să crească Iisus, să crească Cuvântul, să crească cântarea și lucrarea lui Dumnezeu!
A avut nevoie Dumnezeu să caute un Iosif neprihănit, un om cinstit, un om curat la suflet, pentru ca mâinile lui cinstite să poată să lucreze și să agonisească o bucată de pâine pentru Fiul lui Dumnezeu ca om.
A avut nevoie Dumnezeu de un om prin care să lucreze. Și l-a căutat, și l-a găsit.
A avut nevoie apoi de o Fecioară. O Fecioară curată, o Fecioară sfântă, o Fecioară neprihănită, o Fecioară ale cărei brațe să nu fie deosebite de brațele heruvimilor de unde vine Dumnezeu pe pământ. Și a găsit-o.
Mila lui Dumnezeu aici pe pământ a fost că S-a folosit și de oameni la lucrarea mântuirii, să lucreze împreună: Dumnezeu împreună cu omul. Că dacă ar fi venit un înger din cer, un arhanghel care să ne vestească nouă Evanghelia, ne-am fi cutremurat, ne-am fi îngrozit. Dar trimite Dumnezeu în mijlocul nostru oameni ca și noi, care au trăit pe pământ ca și noi, care au avut necazuri și greutăți ca și noi. Dumnezeu S-a folosit de acești oameni pentru ca să lucreze cu ei pentru mântuirea omenirii. De aceea, noi dorim, toți cei care ascultăm de Dumnezeu, să ascultăm și de oamenii pe care i-a trimis Dumnezeu, pentru că scris este: „Cine v-ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă; dar cine nu vă ascultă pe voi pe Mine nu Mă ascultă”.
S-a vorbit aseară aici despre istoria poporului Israel, cum că și istoria poporului nostru și a Oastei Domnului se aseamănă în mare parte cu istoria poporului Israel. Cum l-a scos Dumnezeu din Egipt pe Israel, căci a vrut ca poporul acesta să fie al Lui și l-a dus spre Canaan.
Dar pentru Lucrarea aceasta Și-a ales un om. Și-a pregătit pentru aceasta o unealtă de care să Se folosească.
Cine ar fi crezut că Moise, copilașul care la trei luni a fost aruncat pe apa Nilului într-un sicriaș de papură... cine ar fi crezut că Moise va fi omul acela, trimisul lui Dumnezeu? Omul de care să se folosească Dumnezeu și în care să se poată încrede Dumnezeu.
Apostolul Pavel spune: „Prin credință l-au ascuns părinții lui trei luni”.
Prin credință l-au pus și în sicriașul de papură. Cu ce rugăciuni s-o fi rugat mama lui când l-a pus pe apă? „Doamne, ai grijă de el, că eu nu mai pot să am grijă de el, numai până aici...”.
Priviți la răspunsul lui Dumnezeu! O, cum să nu am Eu grijă de acela pe care l-am ales? Fii pe pace! Că el rămâne în grija lui Dumnezeu.
Și Dumnezeu a avut grijă de Moise și l-a pus... Unde? Chiar în casa celui mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu, în casa lui Faraon, cel care căuta nimicirea poporului Israel. Doamne, ce minunat lucrezi Tu! Nimeni, Doamne, nu este ca și Tine.
Moise a fost omul lui Dumnezeu. Ni-i drag să vorbim de oamenii aceștia, căci ei sunt aleșii lui Dumnezeu, de care S-a folosit Dumnezeu. Ni-i drag să privim la ascultarea lor, la viața lor cea sfântă. Ni-i drag să stăm pe lângă ei... Căci de atâtea ori noi ne simțim atât de mici și atât de neînsemnați și am vrea ca să ajungem până la picioarele lor și să învățăm de la ei Ascultarea, Supunerea și Smerenia.
Dumnezeu S-a folosit de Moise și a știut nu numai întregul Israel, ci și neamurile dimprejur că Moise este omul lui Dumnezeu, că Moise este trimisul lui Dumnezeu, că de Moise Dumnezeu Se folosește. Au știut toți că el este un prooroc al lui Dumnezeu și așa a fost.
Dar, de ce oare, fraților, s-a mai găsit pe ici, pe colo câte o vorbă, câte un glas care să spună și să se ridice împotriva lui Moise, a omului lui Dumnezeu? „Dar ce, Moise? De ce se ridică el mai presus de adunarea lui Dumnezeu? Dar nu este toată adunarea a Domnului? Dar nu este toată adunarea aceasta sfântă? Moise se ridică el mai sfânt? Moise se ridică el mai înalt decât ceilalți?...”
O, oameni! Cum nu s-a deschis pământul înainte de a rosti aceste vorbe cu buzele voastre, ca să vă înghită? Cum oare? Cum oare ați putut să vorbiți așa despre acel om care a fost cel mai blând om de pe fața pământului? Când el de atâtea ori cădea cu fața la pământ plină de lacrimi: „Doamne, fie-Ți milă de poporul acesta!... Doamne, e poporul Tău, adu-Ți aminte de părinții lor! Doamne, nu-i nimici. Mai bine șterge-mă pe mine din Cartea Ta...”.
Și totuși Core, Datan și Abiram au îndrăznit să se ridice împotriva acestui om al lui Dumnezeu... Cum au putut s-o facă?
Se spune că atunci când Israel a ieșit din Egipt, în noaptea aceea, fiecare cu familia lui, cu copiii și cu toate lucrurile lor, și când fiecare, cu ceea ce avea, se grăbea să iasă, se grăbea să treacă... pentru că și egiptenii îi grăbeau să plece de la ei, Moise și-a adus aminte de un înaintaș, de un mare om al lui Dumnezeu care, cu 400 de ani înainte, fusese pe acele locuri și, la moartea lui, le lăsase o poruncă:
„Frații mei, când veți ieși din Egipt ca să vă duceți în țara pe care v-a dăruit-o Domnul, pe care a promis-o El părinților voștri, să nu lăsați aici oasele mele, ci luați oasele mele din mormânt și duceți-le cu voi, căci vreau ca oasele mele să nu fie despărțite de frații mei, de părinții mei”...
Cine să se mai gândească în această noapte și la oasele lui Iosif? Cine să se mai întrebe: „Unde vor fi ele oare?”. Cu cine să se mai sfătuiască Moise oare atunci? Desigur că le-o fi chemat pe unele dintre căpetenii, cum au fost și Core, Datan și Abiram, și le-o fi vorbit despre lucrul acesta...
Dar Core, Datan și Abiram, cu gândul și inima lor la comoară, la aurul lor, i-au spus fiecare lui Moise:
- Nu pot. Nu am timp. Am și eu grijile mele, am și eu familia mea, am și eu necazurile mele. Am și eu treburile mele pe care trebuie să le rezolv și să le duc...
Doar Moise nu a avut nici aur, nici comori - ci s-a dus el singur, cu Dumnezeul lui, în acea noapte și a dezgropat oasele lui Iosif și le-a dus pe spatele lui, ca să împlinească o poruncă și să-și facă o datorie sfântă față de acela care i-a fost părinte, față de acela din care a avut viața, față de Iosif.
Trece Moise Marea Roșie cu niște oase uscate...
Trece și Core, Datan și Abiram cu comorile lor...
Toți trec dincolo!... Doamne, cât de mare este îngăduința Ta! Pe toți i-ai îngăduit să treacă prin Marea Roșie! Și pe cel sfânt, și pe cel nelegiuit... Tu, Care cunoști gândurile inimilor oricât sunt de ascunse, i-ai lăsat.
O, Core!... O, Datan!... O, Abiram!... Voi nu aveți părinți? Voi nu aveți morminte? Voi nu aveți o țară? Voi nu aveți nici o datorie sfântă înaintea Dumnezeului vostru? Voi numai de aurul, de argintul și de comorile voastre vă îngrijiți?
Și, o, ce ne doare și pe noi astăzi când totuși se mai găsește câte un fiul al lui Core, câte un fiu al lui Datan, câte un fiul al lui Abiram care să se simtă bine orișiunde... El nu are părinții lui care l-au crescut și care au muncit pentru el și la care el să țină ca la ochii lui din cap... Fiii aceștia ai neascultării nu au mama lor care i-a alăptat și care i-a strâns la sânul cald... Pentru ei orice femeie este mamă. Ei n-au soția lor cu care să fie una în Hristos... Pentru ei orice femeie poate fi soție nelegiuită.
Ei n-au o casă care să fie a lor, unde să-și strângă munca lor, unde să-i aștepte copiii lor cu drag și cu bucurie... Ei pot să tragă la orice casă, în orice casă ei pot să se simtă bine.
Ei n-au o Biserică unde să se închine lui Dumnezeu... Pentru ei, orice biserică este tot o biserică și în oricare pot să se simtă bine, fără nici o deosebire. Dar numai una este Biserica lui Hristos! Și toate celelalte nu sunt ale lui Hristos. Căci unele sunt ale neascultării, ale mândriei, trufiei, lăcomiei, ale aurului, ale banilor, ale comorilor, ale hainelor, ale lumii acesteia și ale duhului ei...
Oamenii aceștia nu au frați care să fie frații lor... Pentru ei, orișicine, orișiunde, orișicum le poate fi frate, chiar dacă sunt frați de nelegiuire, de neascultare, de păcat - pentru că nu și-au despărțit cărarea de fărădelege și răutate.
Core, Datan și Abiram, așa ați făcut voi. Cât de mult ne cutremurăm și azi când aflăm că i-a înghițit pământul! Pământul s-a despicat și i-a înghițit în adâncul lui.
O, cât de mult am fi dorit și noi astăzi - Core, Datan și Abiram ca, o dată cu înghițirea voastră, să fie înghițit și păcatul vostru, și neascultarea voastră, ca să fie înghițită orice răzvrătire, orice trufie, orice încăpățânare. Și să nu mai fie niciodată în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu nici o urmă, nici o sămânță din faptele lui Core, Datan și Abiram. Ci să fie numai dragoste, numai bucurie, numai unitate, să fie numai pace.
Când citim în cartea 1 Împărați, la capitolul 12, o istorie îndurerată, ni se strânge și nouă inima de durere, pentru că acolo, ca titlu, scrie așa: „Dezbinarea Împărăției”.
Ce binecuvântare a fost pe pământ totdeauna atunci când un om trimis de Dumnezeu a fost ascultat, a fost iubit și a fost urmat de tot poporul! Dar ce dezastru a urmat atunci când oamenii aceștia ai lui Dumnezeu nu au mai fost ascultați, nu au mai fost iubiți, nu au mai fost urmați...
Ce dezastru a fost și atunci în tabăra lui Israel când chiar acele căpetenii despre care s-a amintit mai sus au spus poporului: „Ne alegem altă căpetenie și ne întoarcem în Egipt!...”
Altă căpetenie? Nu se poate, oamenilor, să alegeți voi o altă căpetenie, pentru că a ales Dumnezeu pe omul Lui, pe Moise. Dumnezeu i-a ales pe aceia pe care îi iubește și nu mai poate nimeni să aleagă o altă căpetenie, pentru că nimeni nu poate trece peste Dumnezeu.
Și unde sunt căpeteniile alese de oameni, oare?
Oamenii aleși ai lui Dumnezeu au fost aleși pentru ca Dumnezeu să Se folosească de ei până la capăt. Și Și-a dus lucrarea Lui, pe care a avut de gând să Și-o facă, prin ei.
Ce binecuvântare a fost în Israel în timpul vieții lui David... omul acela plăcut, cântărețul acela iubit, proorocul lui Dumnezeu! Ce binecuvântare a fost peste întreg poporul, peste toată țara, că el este trimisul lui Dumnezeu, peste toți sfinții lui Dumnezeu! Ce har, ce liniște, ce bucurie!
Ce binecuvântare a fost chiar pe timpul vieții lui Solomon, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat din pricina vieții tatălui său! Dar, o dată cu plecarea și moartea lui Solomon, apare o veste tristă și dureroasă, o pagubă care nu s-a mai putut înlocui niciodată: apare un dezbinător - Ieroboam, fiul lui Nabat, despre care scrie Cartea Sfântă: „Ieroboam l-a făcut pe Israel să păcătuiască” (1 Împ 12, 19).
Ce greu e păcatul unuia singur! Dar când cineva îi face pe mulți să păcătuiască, oare cine va răspunde pentru mulții aceia care au păcătuit?
Unul singur i-a făcut pe toți să păcătuiască. Ieroboam l-a făcut pe Israel să păcătuiască, el a fost acela.
Ieroboam a fost acela care unsprezece seminții a dezlipit de Hristos, le-a dezlipit de Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, le-a dezlipit de templul lui Dumnezeu. Ieroboam a fost acela care a făcut și cei doi viței, idolii din poporul lui Dumnezeu: unul la Betel, acolo unde era casa lui Dumnezeu, unde părinții se strângeau și cinsteau acest loc din pricina numelui care i s-a pus de la început. Și Ieroboam chiar în acel loc a pus vițelul de aur.
„Nu se poate să nu vină prilejurile de păcătuire, dar vai de acela prin care vin”. În primul și în primul rând, nu a fost Ieroboam vinovatul, ci vinovat a fost Roboam, fiul lui Solomon. După moartea lui Solomon, ne spune Cartea Sfântă, poporul Israel s-a strâns la curtea împărăției lui Roboam și i-a cerut unele lucruri să i le înlesnească... Bătrânii înțelepți care au fost pe lângă împăratul Solomon l-au sfătuit pe Roboam așa: „Ascultă poporul și îți va fi supus și ție ca și tatălui tău”. Dar Roboam nu a fost prea mulțumit de sfatul bătrânilor. Și-a adunat tinerii care au crescut cu el și care erau pe lângă el și i-a întrebat și pe ei:
- Ce mă sfătuiți să răspund poporului acestuia care îmi vorbește așa: „Ușurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi”? Bătrânii m-au sfătuit să-i ascult. Voi ce mă sfătuiți?
- Ei, Roboame, dar cum să asculți tu de popor? Dar cum să urmezi tu sfatul bătrânilor? Tu ești mare, tu ești împărat! Ei trebuie să asculte de tine. Vorbește-le aspru și spune-le: „Tatăl meu v-a bătut cu bice, eu vă voi bate cu scorpioane. Tatăl meu v-a pus un jug de lemn pe grumaji, eu vi-l voi pune de fier”... Și Roboam a lepădat sfatul bătrânilor și a ascultat de sfatul tinerilor. Și a răspuns poporului nu după cum l-au sfătuit bătrânii, ci după cum l-au sfătuit tinerii neîncercați, care crescuseră împreună cu el.
Iar când a spus poporului acest lucru, poporul s-a sculat în picioare și a strigat: „La corturile tale, Israele! Vezi-ți de casă, Davide...”
Și s-a rupt și s-a dezbinat împărăția. Ce lacrimi s-au vărsat atunci! O, Davide, cred că ai plâns atunci din mormânt pentru neascultarea primului fiu rămas în urmă.
Frații mei dragi, se vorbea la o nuntă că trebuie să ascultăm și noi de cei bătrâni, pentru că ei știu, pentru că ei au experiență. Pentru că ei au trăit viața. Povestea fratele Traian odată despre ultimele cuvinte ale Părintelui Iosif. După ce le-au dat multe sfaturi, la urmă a zis:
- Dorz dragă, deschide fereastra!... Și după aceea i-a mai spus:
- Du-te și te culcă, lasă-mă singur.
Acolo unde e fereastra închisă, poate să fie soare afară. Unde-i fereastra închisă, poate să fie cer curat afară.
- Am înțeles, spunea fratele Traian, de ce a trebuit deschisă fereastra: pentru ca, atât cât voi trăi, să fie lumină în Lucrare, să fie ferestrele deschise, să fie prospețime.
Cum să n-ascultăm noi oare pe aceia de care Dumnezeu S-a folosit? Acolo se spune așa: „Ascultați de bătrânii care au fost, de bătrânii care au trăit, de bătrânii care au simțit, care au experiență, care s-au jertfit, care au muncit și au murit pentru cauza sfântă a acestei Lucrări”.
Cineva a spus: „Noi avem Biblia!... Noi ascultăm de Cuvânt... Noi nu ascultăm de oameni...”.
O, frate drag, de la cine ai Cuvântul? De unde ai Cuvântul? Cine ți-a pus Cuvântul în mână? Cum spunea aseară și o poezie:
„Carte Sfântă, Carte Sfântă, răsărită-n a mea cale,
mii de lacrimi semănat-am eu pe paginile tale”.
Frații mei cei dragi, voi, cei care Îl iubiți pe Hristos, voi, cei care aveți Cuvântul, nu vă uitați părinții, nu vă uitați casa părintească, nu vă uitați familia, nu vă uitați frații niciodată.
Numai ascultându-i pe aceia pe care i-a trimis Dumnezeu, numai atunci poți să spui că asculți de Dumnezeu. Pentru că numai dacă suntem strâns uniți în jurul înaintașilor noștri putem să păstrăm unitatea. Căci Dumnezeu știe că El i-a trimis când i-a trimis și cu ce scop. Cuvintele pe care vi le spun acești oameni nu sunt cuvintele lor, ci sunt cuvintele lui Dumnezeu.
O, Părinte Iosife, tu ai ascultat! Tu ai rămas la Cruce și așa ne-ai învățat și pe noi și de aceea noi dorim să ascultăm învățătura pe care tu ne-ai lăsat-o, cum fiii lui Recab l-au ascultat pe tatăl lor și nu au băut vin în toată viața lor. Deși chiar proorocul lui Dumnezeu le-a spus: „Beți vin!...”, ei au răspuns hotărâți: „Nu! Noi nu bem vin, pentru că ne-a spus tatăl nostru așa și noi ascultăm de tatăl nostru!”.
O, Părinte Iosife, tu ne-ai învățat să rămânem lângă Cruce, tu ne-ai învățat să rămânem cu Crucea lui Iisus. De aceea noi nu vrem un Hristos fără Cruce, căci s-ar putea ca acela să fie un Hristos mincinos; dar nu vrem nici o cruce goală, fără de Hristos, un semn gol, fără de putere.
Noi vrem o Cruce cu Hristos pe ea. Noi vrem un Hristos cu Crucea Lui. Așa ne-ai învățat, părinte, și pentru aceasta suferi, jertfindu-ți chiar viața ta. Cu șapte răni în trupșorul tău, la ultima adunare, când te chemau frații în mijlocul lor, le arătai două mânuțe slabe ca două surcele: „Fraților, nu mâinile acestea au făcut Lucrarea Oastei. Lucrarea este răsadul Duhului Sfânt. Lucrarea e a lui Dumnezeu. Nu moare Lucrarea! Lucrarea trăiește pentru că Dumnezeu trăiește”.
Când a rămas Moise pe Nebo, i-a urmat altul, un tânăr, care a ridicat steagul tot cu aceleași mâini, cu același duh înflăcărat și puternic: tânărul Iosua.
Fii binecuvântat în veci, Dumnezeul nostru, Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul părinților noștri, pentru că Tu nu-Ți lași Lucrarea Ta.
Când a fost chemat Părintele Iosif de pe pământ, mulți au fost cei care au zis: „Gata cu Oastea, s-a terminat cu Oastea!”...
Avut-a Dumnezeu grijă și atunci, și acum, să ridice un tânăr care, cu aceleași mâini curate, care cu aceeași dragoste și cu același duh să ducă steagul până astăzi. Până astăzi, când a îmbătrânit sub munca grea, sub anii grei de ostenitoarele munci care s-au cerut de atunci și până acum.
Frații mei dragi, mă gândeam de aseară și până acum: Doamne, ce bine e să asculți!... Voi ați spus câte o poezioară... De unde le-ați spus? Frații cântăreți ne-au cântat câte o cântare care ne-a mișcat inimile și am lăcrimat... De unde le aveți, frații noștri? Pentru că acestea nu au fost pe pământ. De unde le aveți? De unde v-au venit? Prin cine v-au venit? Frații ne-au spus câte un cuvânt și ne-am bucurat. Nu ne-am fi bucurat dacă cortul acesta ar fi fost plin de mese și de mâncare, pentru că n-am venit pentru mâncare. Ci ne-am bucurat când am văzut pe fețele voastre dragostea lui Dumnezeu, a ascultărilor și trăirilor cerești. Pentru asta am venit și pentru asta ne ducem. Pentru asta nu simțim nici foame, nici oboseală.
Duhul Părintelui Iosif este aici. Și al fratelui Marini. Și al fratelui Traian. Prin oamenii aceștia a făcut Dumnezeu o Lucrare uriașă în țara noastră, în poporul nostru și în Biserica noastră.
Să stăm uniți în jurul acestor mari oameni ai lui Dumnezeu, să le sprijinim mâinile! Tineri dragi, sprijiniți aceste mâini, pentru că voi, mâine, va trebui să duceți mai departe acest steag. Pregătiți-vă mâinile, să vă fie curate... Cum au fost cele ale lui Iosua când a plecat Moise. Cum au fost cele ale lui Iosif când a trebuit să-L primească pe Hristos în cortul lui, în casa lui... Cum au fost ale Sfintei Maria...
Tot așa să fiți și voi, niște oameni purtători ai lui Hristos. Dar mai întâi și întâi se cere ascultarea noastră în jurul steagului, în jurul acelora pe care Dumnezeu i-a trimis și pe care îi mai avem încă... Și care n-am vrea să își facă slujba lor suspinând, ci să și-o facă cu bucurie.
Mulțumim lui Dumnezeu și pentru timpul acesta! Doamne, de s-ar opri soarele ca și pe vremea lui Iosua...
Fraților, dar va mai veni o zi când ne vom întâlni la o altă nuntă. Fraților, să rămânem ascultători, să rămânem uniți, să luptăm pentru unitate în jurul steagului și în jurul acelora care ne-au învățat și de la care am auzit noi Cuvântul.
Dăruiască Domnul și tinerilor miri un cămin ascultător și fericit în care El să se simtă bine, un cămin care să fie, în primul rând, al lui Dumnezeu, o Betanie iubită.
În al doilea rând, să fie al fraților lor.
Și numai în al treilea rând să fie și al lor. Căci numai când e al lui Dumnezeu și al fraților, atunci e binecuvântat și este și al lor. Dar dacă este numai al nostru, în primul rând, atunci căminul acela nu mai poate fi și al fraților, și al lui Dumnezeu.
Timpul nostru de acum s-a scurtat și iarăși ne vom despărți, că cei ce suntem mai de departe va trebui să plecăm înapoi.
Rugăm pe Domnul să ne ajute să ne întâlnim și la Nunta Cealaltă, din Ceruri, alături de frații noștri. Amin.
Slăvit să fie Domnul!