Rodul viei

Slăvit să fie Domnul!

Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 21, începând cu versetul 33, spune așa:

„Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi. Și vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!».

Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moștenitorul! Veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui». Și au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât.

Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde, și via o va da altor vieri, care îi vor da rodurile la vremea lor”.

Iisus le-a zis: „N-ați citit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri»? (... ) Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera ”.

După ce au auzit pildele Lui, preoții cei mai de seamă și fariseii au înțeles că Iisus vorbește despre ei și căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că ele Îl socoteau drept prooroc.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola 1 către Corinteni, în ultimul capitol, încheie cu urări de sănătate și spune: „Fiți tari... întăriți-vă”.

Iubiții noștri, foarte multe dintre lucrările pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ ca să le facă prin oamenii Săi au fost foarte greu de înțeles, pentru că așa spune Cuvântul: „Lucrurile duhovnicești trebuie judecate duhovnicește”.

Și apoi, dacă în firea noastră, în felul nostru de a fi, noi am ajuns să lucrăm, să lăsăm lucrurile duhovnicești așa cum sunt ele; poate ar fi bine să le lăsăm undeva deoparte. Ceea ce ne depășește și ceea ce nu putem noi să înțelegem cu gândirea și cu înțelegerea noastră, mai bine să tăcem; și să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul lor, pentru că, la vremea lor, la vremea hotărâtă de Domnul, dacă am rămas cu inima curată, Dumnezeu atunci ni le va arăta fiecăruia dintre noi și ne va spune: „Vedeți? Atunci voi nu le-ați înțeles, dar acum voi le înțelegeți...”.

Așa se face că, în vremea când Mântuitorul a fost pe pământ, lucrarea de mântuire pe care a făcut-o pentru noi și pentru răscumpărarea sufletelor noastre nu a fost nici aceasta așa de repede înțeleasă (sau aproape deloc) decât, în cele din urmă, de foarte, foarte puțini, deși - așa cum spune Cuvântul - Via a fost poporul evreu, cei care aveau tot dreptul la mântuire... cei care se știau că sunt din sămânța lui Avraam, cei care au avut atâtea făgăduințe, cei de la care, de altfel, a venit mântuirea.

Dar deși aveau dreptul acesta, chemarea aceasta a lui Dumnezeu, ca ei să primească Cuvântul, să înțeleagă și rostul nostru pământesc, când au avut ocazia minunată, ei nu s-au folosit de aceasta, ci au pierdut prilejul, pentru că ochii lor erau închiși la acea vreme.

Când proorocii, când profeții au trecut prin popor, ei au adus cel mai ceresc mesaj din partea lui Dumnezeu pentru oameni, pentru popor, ca acesta să se îndrepte, să-și îndrepte fața spre Dumnezeu. Dar tocmai atunci, tocmai în vremea aceea, ochii lor au fost închiși și mintea lor era întunecată și n-au putut să înțeleagă și n-au putut să vadă.

De aceea, poate că nu e de mirare că cei mai mulți dintre aleșii Domnului, în loc să fie primiți, ei au fost, în cele din urmă, izgoniți, au fost, în cele din urmă, prigoniți. Și, așa cum spune cuvântul acesta, „au fost scoși afară!”.

Unii au fost uciși cu pietre sau (cum spune Sfântul Apostol Pavel când vorbește despre înaintași la Evrei capitolul 11, despre prețul pe care au trebuit să-l dea) au pribegit prin peșteri, în piei și cojoace îmbrăcați, tăiați cu fierăstrăul, uciși, disprețuiți, alungați, aruncați, neținuți de nimeni în seamă... Așa au fost toți cei care au adus Cuvântul lui Dumnezeu.

Și apoi ce să mai spunem, că doar cunoaștem din Cuvântul lui Dumnezeu urmările neascultării de voia lui Dumnezeu. Urmările neascultării, urmarea păcatului este pedeapsa lui Dumnezeu care se abate asupra păcătosului - atât individual, cât și colectiv ,- pentru toți cei care nu ascultă de trimișii lui Dumnezeu. De aceea Domnul Se folosea și de această pildă atunci când Se gândea la sfinții înaintași; și ce inimă sfâșiată o fi avut Domnul când spunea cuvintele acestea: „Via a fost frumoasă, un turn a fost zidit în mijlocul ei... Dar pe unii i-au ucis cu pietre, pe alții i-au omorât”.

Ce folos că era via împrejmuită, dacă majoritatea dintre trimiși n-au fost înțeleși?

„Acum, în cele din urmă, pe cine să mai trimit? s-a gândit Stăpânul viei. Pe cine să mai trimit acuma? Am trimis pe robii Mei, ca să-Mi ia ceea ce Mi se cădea să iau din via Mea. Dar acuma... pe cine să mai trimit? Socotesc că acuma să-L trimit pe Fiul Meu, că poate acuma se vor rușina de El, că este Moștenitorul și că este direct Fiul Meu; și că ei vor asculta de El în cele din urmă, și să-L primească...”.

Lucrătorii viei, când L-au văzut, s-au grăbit să spună: „Acesta este Moștenitorul? Haideți să punem mâna pe El, să-L ucidem, să-L scoatem afară și via să rămână a noastră”.

Iubiții noștri frați și surori, poate că nu sunt mai dureroase clipe și stări ca acestea pe care ni le pune înainte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, aceste Cuvinte ale Domnului nostru, în această pildă.

Spunem că nu e ceva mai dureros, când ne gândim că în felul acesta, în cele mai multe locuri, peste Cuvântul lui Dumnezeu și peste adunările Domnului, foarte mulți s-au făcut stăpâni pe nedrept. Deși casa, via nu era a lor, ci le era dată în grijă numai... Deși se cădea să se poarte cuviincios și față de Stăpân, - ca să nu mai vorbim cum trebuia să se poarte de cuviincios față de robii Stăpânului...

Dar ei nu s-au purtat așa!... Au început să discute și să se ridice împotrivă, zicându-și: „Bine, bine, ce afaceri are cineva să vină acuma și să se amestece în via noastră, în casa noastră, în adunarea noastră, să dea dispoziții și să spună cum să facem și ce să facem?”.

„Ce rost are? vor fi spus fariseii și cărturarii. Doar a venit proorocul Ilie, Moise și vin și alții după ei... Ce rost mai are atunci ca Moștenitorul să Se amestece în Templele noastre, în slujbele noastre, în ceea ce se tot face aici, și să ne tot mustre El? Până când să ne tot mustre păcatul și să ne spună mereu?... Acesta ne incomodează. Mai bine să nu-L primim, ci să-L punem undeva deoparte. Iar dacă noi nu putem face direct lucrul acesta, să-L izgonim, vom face și vom folosi noi alte metode și îi vom izgoni afară pe toți cei care vin ca să ne incomodeze.

Și, rând pe rând, generație după generație, așa s-au petrecut lucrurile, în toate vremile și în toate veacurile. Să nu mai vorbim apoi că până în vremurile noastre... Ce putem să spunem?... Socotim că foarte mulți dintre noi cunoaștem istoria Oastei, cu toate jertfele care s-au adus și cu tot ceea ce le-a plătit lumea tuturor acestor trimiși ai Domnului la noi direct (ca să ne salveze sufletele fiecăruia dintre noi, ca să ajungă Cuvântul lui Dumnezeu până în satele noastre, până la urechile noastre), pentru că îi stingherea pe acei care s-ar fi cuvenit ca să asculte și să primească ei cei dintâi acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu.

Căci se vede că și pe ei i-a deranjat și i-a incomodat poate... Și pe mulți, pe foarte mulți dintre noi poate că ne mai incomodează și astăzi unele vorbe care nouă ni se par cam nepotrivite și ne par nouă, dacă nu sunt pe măsura înțelesului nostru, că nu prea au sens.

Toate acestea sunt pentru că e vremea pe care noi nu o înțelegem, pentru că nici nu o trăim în curăție și în ascultare de Dumnezeu.

În Apostolul de duminica trecută, Sfântul Apostol Pavel, înainte de a încheia Epistola întâi către Corinteni - după ce le-a amintit de toate, după ce a cunoscut atâtea dezbinări în mijlocul lor, după ce a trebuit să verse atâtea lacrimi și să fie socotit în cele din urmă ca un nebun și în cele din urmă să fie și el aruncat afară undeva și neînțeles de nimeni... neînțeles chiar de cei pe care îi născuse prin Cuvântul lui Dumnezeu, după jertfele pe care le-a adus și el printre ei (căci știa că, după plecarea lui, se vor strecura printre frații din Biserica din Corint foarte mulți care o vor lua înaintea sa) - el le spune corintenilor așa: „Dragii mei, chiar de ați avea voi zece mii de învățători (și văd că îi aveți acum), totuși, părinte unul singur aveți, căci el v-a născut din nou prin Hristos”.

Se ridicaseră unii îngâmfați mai sus și a trebuit apoi să spună și să explice așa: „Dragii mei, vă mărturisesc și vă spun, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am propovăduit-o vouă. Și vă înștiințez, vă spun cu foarte mare apăs: Evanghelia aceasta să o țineți așa după cum v-am propovăduit-o și v-am spus-o noi; altfel degeaba ați crezut”.

Poate că se vor fi gândit unii: „Ce vrea să spună Sfântul Apostol Pavel? că doar noi suntem mari de-acuma, avem o adunare bine închegată, avem frați lucrători, avem cântări, avem poezii, avem muzică... Avem de toate... Ce rost avea ca Pavel să vină din nou în mijlocul nostru, în Biserica noastră, să se amestece iarăși el în lucrurile mărunte ale noastre? Să înceapă el iarăși?...

Dar ce, noi nu suntem în stare? N-avem noi capacitatea aceasta ca noi singuri să ne conducem? Nu înțelegem noi Cuvântul lui Dumnezeu? Ba da! Îl înțelegem singuri”. Între ei erau unii care se credeau înțelepți.

Sfântul Apostol Pavel a spus odată: „Iată-vă pe voi înțelepți și pe noi nebuni; iată-vă pe voi sătui, pe noi flămânzi; voi cinstiți și noi disprețuiți”...

De aceea zice el că acolo se adunaseră unii care aveau o tendință de a degrada, de a porni pe o pantă greșită înțelesul Evangheliei propovăduite de la început.

La început, Evanghelia era scăldată în lacrimi multe, în dragostea dintâi. Frații de atunci erau altcum... Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dragii mei galateni, vă aduceți voi aminte, când ați primit Cuvântul, cum erați voi de deschiși la inimă și gata să vă dați și ochii, dacă vi s-ar fi cerut?... Acum însă cine v-a tăiat alergarea voastră, când voi mergeați așa de frumos, când voi aveați o dragoste așa de fierbinte? Acuma cine v-a sucit mințile voastre în așa fel, încât voi nu mai puteți să vă înțelegeți? De ce oare așa de ușor primiți o altă învățătură și un alt duh? De ce oare nu sunteți mai atenți și mai treji?”...

În cele din urmă, Sfântul Apostol le-a dat de înțeles: „De-acum eu sunt bătrân” Iar corintenilor le spunea: „Eu poate am să mai vin sau poate am să vă mai scriu vreo epistolă. Domnul știe dacă am să vă mai scriu...”. Dar îi înștiințează și le spune așa, în ultimele cuvinte din capitolul 16 al Epistolei întâi către Corinteni:

Știți voi casa lui Ștefana? Știți voi casa lui Fortunat și a lui cutare și cutare?... Ei și-au pus viața în joc pentru Numele lui Dumnezeu și pentru cauza Evangheliei. Știți voi cât au suferit oamenii aceștia? Se cade să-i prețuiți pe astfel de oameni!...

Oare corintenii să fi ajuns la saturația Cuvântului?

Oare cei trimiși din partea Sfântului Apostol Pavel începuseră ca să nu mai fie, cel puțin frățește, primiți și prețuiți?... S-a gândit el că va veni o vreme când oițele îi vor primi pe alții în inimi și în suflete? De aceea spunea: „Prețuiți pe astfel de oameni care și-au pus viața în joc pentru a vă mărturisi și a aduce Cuvântul până la voi”...

„Să-i prețuiți!...” De aceea se spune mereu cu apăs lucrul acesta și de aceea Mântuitorul, și în pilda aceasta, le vorbește cu foarte mult apăs: „V-am trimis cuvântul cel mai frumos din lume. V-am dat și v-am trimis vouă pe cei mai zeloși slujitori ai Mei, ca să vă aducă vouă Cuvântul Sfânt. V-am trimis pe unii care v-au iubit din tot sufletul lor”. Așa cum însuși Sfântul Pavel mărturisește, zicând: Am avut așa de mare râvnă pentru cei din neamul meu din care mă trag, pentru rudele mele, pentru cei de aproape... Atunci de ce, dragii mei evrei, voi mă mai învinuiți acuma că eu am luat-o razna și că mă țin de greci și de romani, când numai Dumnezeu știe cât vă iubesc, căci am ajuns gata-gata să fiu despărțit de Hristos pentru voi... Că v-am iubit prea mult, m-am pus prea mult chezaș pentru voi, v-am apărat prea mult...

Voi însă ați primit și ați ascultat și de șoaptele străinului care a venit și s-a strecurat la urechile voastre cu un cuvânt nesănătos, căci el nu aducea ceea ce era sănătos. Nu era Evanghelia cea adevărată pentru mântuirea sufletului vostru”.

Și de ce este mai ușor a primi un alt cuvânt sau o altă evanghelie? Este foarte ușor pentru că lucrurile firești, lucrurile lumești pot fi și înțelese, și acceptate mai ușor. Ceea ce-i firesc nu-ți cere jertfă, nu-ți impune să renunți la comoditatea ta, să renunți la tine însuți, să pleci nebun pe drumuri ca și Sfântul Apostol Pavel. Ceea ce nu-ți impune să tot alergi, să tot postești, să te jertfești, să mergi din sat în sat, din poartă în poartă, să tot mergi flămând și însetat, și în primejdii peste tot, ceea ce nu-ți cere lucrul acesta sigur că e ușor. Că doar am zice noi - credința pe care am apucat-o, frații pe care i-am apucat la noi în sat sunt de-ajuns. Ce să mai vină un „Pavel” să ne mai tot spună mereu: „Fraților, de ce sunteți așa și așa?”...

Pentru că noi trebuie să fim așa cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Evanghelia pe care v-am propovăduit-o eu nu e de obârșie omenească, pentru că nu am primit-o de la nici un om”.

Cine ar mai fi putut să spună ca și Părintele Iosif: „Căci Evanghelia aceasta n-am primit-o de la nici un om?”

Părintele Iosif, Părintele Pavel, ei au fost în măsură să mărturisească și să spună acest lucru, că Evanghelia aceasta nu au primit-o de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif era direct de la Dumnezeu venită la el, căci a avut motive întemeiate când a spus, ca și Apostolul Pavel: „Eu am propovăduit pe Iisus cel Răstignit așa cum L-am primit eu prin Duhul și cum mi-a fost descoperit mie. Însă mă duc și să mă consult cu frații care au fost împreună cu Domnul, care știu mai din amănunt problemele și lucrurile acestea, ca nu cumva alergarea mea să fie zadarnică. Am să mă duc la Petru, Ioan și Iacov și am să mă consult cu ei, ca să vedem dacă se mai potrivește felul meu cu al lor!”...

Și așa a făcut acest om al lui Dumnezeu!

Adică trebuia să se verifice el însuși dacă mai este în aceeași învățătură, dacă mai este în același duh care ar trebui să se potrivească peste tot și în toți.

Vederile noastre să fie la fel!

Înțelegerea noastră să fie la fel!

Inima noastră să fie la fel!

Crezurile noastre să fie la fel!

Țelul nostru să fie Unul, toți să avem un singur țel! Ținta noastră să fie Iisus cel Răstignit!

Povestea cineva o întâmplare despre un vapor. Căpitanul vasului supraveghea aparatura de la bord, busola după care urmărea traseul ce trebuia parcurs. Însă un răufăcător, în lipsa căpitanului, s-a strecurat, să nu-l vadă nimeni, și a defectat busola, ca să nu mai indice drumul cel bun.

Busola a început să arate eronat și a schimbat tot drumul vaporului cu un drum fals. Căpitanul, fiind însă bine încredințat că aparatura lui era bună, a mers cu siguranță pe drumul cel fals. Și-a tot mers, și-a tot mers, - ca deodată să se vadă surprins și atacat de un cerc de alte vase, luat prin surprindere și obligat să se predea.

Se întrebau surprinși:

- Ce s-a întâmplat, că noi n-am vrut să ajungem aici? Cum de am ajuns noi aici?...

Ceilalți însă, dușmanii, răspundeau supărați:

- Voi sunteți vinovați, că ați încălcat apele teritoriale ale noastre! Nici nu ne-ați înștiințat că sosiți... Ce căutați voi aici?

Căpitanul vaporului le-a spus:

- Dragii noștri, noi n-am vrut să ajungem aici!...

- Cum n-ați vrut?... Dar nu se poate altfel!

- Uitați, noi am plecat cu destinația cutare, din locul cutare... Dar cum se face că am ajuns aici nici noi nu mai înțelegem nimic. Apoi, un timp îndelungat, au tot cercetat și controlat vasul, iar la urmă au ajuns și la busolă.

Și au văzut că ea era defectă, pentru că cineva umblase acolo intenționat și îi rătăcise de la drumul cel bun, de la orientarea cea sănătoasă.

Iubiții noștri frați și surori, să facă Dumnezeu, să deschidă El inimile noastre așa de largi și așa de mari, ca să putem cuprinde toate laturile lucrării lui Dumnezeu: „înălțimea, lățimea și adâncimea”, așa cum spune Sfântul Pavel.

Toate aceste dimensiuni să le putem înțelege și să le putem cuprinde în inima noastră, ca să nu mai fim copii la minte, târâți de orice și vânturi încolo și încoace și de orice fel de învățătură. Să nu mai fim duși încolo și încoace.

Să nu ajungem și noi să spunem cu tristețe (căci eu m-am temut foarte mult de cuvintele, de avertismentele pe care le-a lăsat Mântuitorul poporului evreu): „Doamne, dacă noi am venit în Lucrarea Oastei Domnului de atâta vreme, poate că mai bine ar fi fost dacă ne-ai fi luat deja la Tine atunci când eram în dragostea dintâi, când inima noastră era plină, prea plină, când frații noștri ne erau așa de dragi... Când alergam pe drumuri, când plângeam, când cântam împreună, când mergeam peste tot cu o inimă deschisă... Poate că era mai bine să ne fi luat atunci la Tine, Doamne!...”

Dar în urmă a trecut vremea și a tot trecut, și poate că mulți au ajuns la saturația aceea la care nici Cuvântul lui Dumnezeu nu-și mai face nici un efect. Oare nu cumva se împlinesc cuvintele care spun: „Adevărat, adevărat vă spun că niciunii nu veți gusta din Cina Mea. Adevărat vă spun că unui alt neam i se va da...”?

M-am gândit la Lucrarea Oastei, așa cum mărturisea Părintele Iosif pe patul de moarte când a spus: „Dragii mei, iată că eu acuma mă duc. Dar Dumnezeu a trimis unica, singura Lucrare salvatoare pentru Biserica și pentru poporul nostru. Dacă și pe aceasta o vor respinge, poate că nu li se va mai trimite niciuna, ci li se vor trimite lucrări de rătăcire, să se ducă rătăciți...”.

Și aici ne temem să nu ajungem și noi, dacă nu rămânem în ascultare. Căci atunci vor veni alții - cum spune Mântuitorul - de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, iar fiii împărăției vor fi scoși afară!

S-or fi gândit evreii: „Bine, bine, Învățătorule, dar Tu spui lucrul acesta? Noi avem rădăcina pe credința lui Avraam, noi avem Legea, noi avem pe Moise... Ce să caute alții, de la răsărit și de la apus? Aceștia nici nu sunt evrei...”. Nici nu sunt ostași ai lui Hristos...

Da, iubiții mei! Și totuși vor veni alții și vor sta la masă cu Părintele Iosif, cu fratele Ioan Marini și cu ceilalți părinți duhovnicești -iar fiii vor fi scoși afară.

Oare să fie posibil lucrul acesta?

Da, e posibil, pentru că nimic întinat nu va intra în Împărăția Cerurilor. Nu poate moșteni carnea și stricăciunea Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția duhurilor.

Mulțumim Domnului din toată inima noastră și Îl rugăm pe Domnul să ne ajute să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu la vremea când noi suntem cercetați, când inimile noastre sunt cercetate. Când se fac cele mai insistente apeluri la trezirea și la bună-cuviința noastră de a ne înrola frumos și ordonat în Lucrarea Oastei Domnului!...

Frumos și ordonat!... Aceasta ni se spune peste tot, foarte apăsat: să intrăm în rânduri, să nu mergem pe alături.

De aceea, iubiții noștri, pentru că și noi suntem foarte cuprinși, învălmășiți în lupta aceasta, să ne dăm și noi toate silințele, toată osteneala noastră: cu cât vedem cum crește răul și neascultarea multora, cu atât mai mult să fim gata și de jertfă, și de plug.

Nu se poate să nu gustăm și noi amărăciunea fie a secolului, fie cea individuală, fiecare în parte. Dar să-L rugăm pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și să îngenunchem neîncetat sub Crucea izbăvirii Sale și-a mântuirii noastre de păcatele noastre; și, cu lacrimi de căință și de pocăință, să îmbrățișăm picioarele Celui ce suferă încă răstignit pentru greșelile și păcatele noastre.

Să nu ne despărțim de ea când bat furtunile tot mai tari, când ne izbesc și dintr-o parte, și din alta!

Unica salvare rămâne numai Crucea lui Hristos! Să îmbrățișăm Crucea și să nu ne despărțim de ea, ca să nu ni se strice nici vederile noastre și nici inima noastră, ca să primim cununa cea minunată din Mâna Stăpânului nostru. Când Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos o va așeza pe capetele părinților noștri, să mergem și noi smeriți, cu fruntea aplecată după ei, ca niște robi netrebnici, dar care să primim Cununa Vieții și mântuirii Lui.

Amin.