Ceruri noi - pământ nou - om nou

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

„ Căci, iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, așa că nimeni nu-și va aduce aminte de lucrurile trecute... (Isaia 65, 17).

„Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea... ” (2 Pet 3, 13).

„Apoi am văzut ceruri noi și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră; și marea nu mai era” (Apoc 21, 1).

Fraților scumpi și surorilor iubite! Pentru că stăm acum în pragul Anului Nou, când ne mai despart 100 de minute până ce vom păși într-un An Nou (1983), să ascultăm ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu acum, în aceste clipe: „Eu fac ceruri noi și pământ nou .”... (Isaia 65, 17).

Dumnezeu face altfel de ceruri și altfel de pământ decât sunt acestea pe care le vedem cu ochii noștri cei trupești, căci se vorbește despre niște ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea” (2 Pet 3, 13). Pe pământul cel vechi locuiește stricăciunea, păcatul, Satan, dar pe pământul cel nou și în cerul cel nou va locui neprihănirea!

Dumnezeul nostru Bun, Tatăl nostru Scump din Ceruri, face pentru omenirea întreagă un cer nou și un pământ nou, în care să nu mai locuiască, pe care să nu se mai găsească moartea, putrezirea, stricăciunea, păcatul și Satan.

Un cer nou și un pământ nou fără păcat, fără Satan!...

Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit, ucenicul iubirii, a strigat din Apocalipsa 21, 1 : „Am văzut!...”

O, slavă lui Dumnezeu! Mulțumim Domnului Iisus, căci El ne-a adus Cerul cel nou și pământul cel nou!

Fraților și surorilor! Sfântul Ioan a strigat că le-a văzut! Cerul cel nou și pământul cel nou el le-a văzut... Ele au venit deja. Sunt printre noi, în viața și în inima acelora care le simt, le au și trăiesc în ele! Atâția oameni printre noi trăiesc pe pământul cel nou, prin cerul cel nou. Aceștia sunt oamenii cei noi!

Dar unde sunt cerurile cele vechi?

Dar unde este pământul cel vechi?

Dar unde sunt oamenii cei vechi? Unde sunt oare ei? Sfântul Ioan nu a mai văzut cele vechi între cele noi... Unde sunt oare cele vechi? Cerurile vechi, pământul cel vechi, oamenii cei vechi... unde sunt?

„Pentru că cerurile dintâi și pământul dintâi pieriseră...” (Apoc 21, 1). Pieriseră!... Ce cuvânt cutremurător! Pieriseră!

Treziți-vă, iubiții mei, și să ne trezim cu toții. Căci nu numai cerul cel vechi și pământul cel vechi pieriseră... Nu! Nu numai ele pieriseră, ci, o dată cu ele, pieriseră și toți și tot ce mai era pe ele, adică lucrurile vechi, oamenii cei vechi...

Că o dată cu cerul cel vechi au pierit și îngerii cei vechi și răi, împotrivitori Voii lui Dumnezeu și toate duhurile rele. Și odată cu pieirea pământului celui vechi au pierit și oamenii cei vechi și neascultători de tot Cuvântul lui Dumnezeu și de planul Său de mântuire.

E vorba de rămășița de oameni care au rămas vechi, care încă nu s-au întors la Dumnezeu, care se închinau fiarei și slujeau păcatului. E vorba despre rămășița rămasă după alegerea prin har, când copiii lui Dumnezeu au fost răpiți, iar ceilalți au fost pierduți pentru totdeauna în moarte și în osândă veșnică.

A rânduit Dumnezeu ceruri noi și un pământ nou!

A rânduit Dumnezeu ceasuri noi, zile noi, ani noi, vremuri noi, generații noi. „Eu fac ceruri noi și un pământ nou!”

Dacă Dumnezeu face un cer nou și un pământ nou... dacă Sfântul Ioan le-a văzut deja, haideți acum, în clipa aceasta, să ne punem cea mai mare întrebare:

Pentru cine a făcut Dumnezeu ceruri noi și un pământ nou?

Pentru cine face Dumnezeu anii noi?

Pentru cine face Dumnezeu generațiile noi?

Pentru cine aduce Dumnezeu vremurile noi?

Pentru cine înnoiește Dumnezeu ceasurile, zilele?

Oare pentru cei ce beau și păcătuiesc fără nici o frică de Dumnezeu? Oare pentru oamenii cei vechi și morți în păcatele lor vechi? Oare pentru îngerii cei răi și împotrivitori Voii lui Dumnezeu? Ca să facă și mai mult rău? Pentru cine sunt pregătite oare lucrurile noi? Dacă lucrurile cele vechi sunt pregătite pentru oamenii cei vechi... atunci oare pentru cine sunt pregătite cerul cel nou și pământul cel nou? Tot pentru oamenii cei vechi?

Nu, fraților și surorilor iubite!

Nu pentru oamenii cei vechi, nu pentru îngerii cei vechi.

Căci oamenii cei vechi și îngerii cei vechi vor pieri împreună cu pământul cel vechi, împreună cu cerul cel vechi. Vai, ce trist sfârșit îi așteaptă pe toți cei vechi!

Atunci, dacă nu pentru oamenii cei vechi, care încă trăiesc păcătuind și mor păcătuind, dacă nu pentru îngerii cei vechi, care slujesc puterii întunericului, dezbinării lucrării lui Dumnezeu, stricând și călcând tot Cuvântul și toată Voia lui Dumnezeu... atunci pentru cine face Dumnezeu cerul cel nou și pământul cel nou? Pentru cine oare?

Pentru oamenii cei noi! Pentru oamenii cei întorși la Dumnezeu, pentru oamenii cei născuți din Dumnezeu, pentru oamenii care s-au născut din nou prin Cuvântul și prin Duhul lui Dumnezeu.

Aici nu-i vorba despre oamenii născuți de formă, de nume, prin botezul de mici sau de mari numai - sau născuți prin niște vorbe și promisiuni goale, dar neînnoiți și neschimbați pe dinlăuntru, trăind ca oamenii vechi, în vechile păcate, și slujind aceluiași stăpân al întunericului. Ci despre oamenii cei noi, născuți prin Cuvântul și prin Duhul lui Dumnezeu. Numai aceștia sunt oamenii cei noi, căci de acest fel de oameni îi vorbește Mântuitorul lui Nicodim. Despre oamenii aceștia care au ajuns, ca și Sfântul Ioan, să vadă și să trăiască pe pământul cel nou, prin cerul cel nou.

Acum, când ne mai despart mai puțin de 100 de minute de [momentul] când vom face marele pas de a păși în noul an, frații mei și surorile mele, haideți să ne cercetăm grăbiți fiecare dintre noi: După un an de luptă sfântă...

după un an de rugăciune fierbinte...

după un an de umblare și ascultare de Domnul...

după un an de lacrimi amare în fața a ceea ce ai dori și nu poți sau nu vrei... cine a biruit în tine? Cine a biruit în inima ta? Cine a biruit în ființa ta? Cine este mai tare? Dumnezeu cu îngerii Lui sau Satan cu minciunile lui?

Cercetează-te cu groază și cu cutremur și întreabă-te: cine pășește în anul cel nou? Omul cel vechi, stând încă pe pământul cel vechi, rugându-se la cerul cel vechi al duhurilor și îngerilor răutății? Sau omul cel nou urcat la starea fericită a trăirii pe pământul cel nou, rugându-se prin cerul cel nou la Dumnezeu, Care face toate lucrurile noi? Cine pășește în noul an? Numai unul poate păși...

Acum poți să te cercetezi bine! Pașii omului celui vechi sau pașii omului celui nou intră în noul an? După un an de lupte sfinte, de jertfe, de rugăciuni, de cereri... cine a biruit în tine, scumpul meu și scumpa mea? Cine intră în anul cel nou? Omul cel vechi sau omul cel nou?

E clipa cea mai cutremurătoare, de a ne cerceta fiecare dintre noi și de a vedea ce avem cu adevărat din Dumnezeu în noi sau cât suntem de străini de Dumnezeu. De a vedea ce ne așteaptă cu adevărat la capătul alergării noastre:

pe oamenii cei vechi îi va aștepta pieirea împreună cu cerul cel vechi, împreună cu pământul cel vechi, împreună cu păcatul și cu șarpele cel vechi. Pieirea!...

pe oamenii cei noi îi așteaptă cerul cel nou și pământul cel nou. Îi așteaptă anul cel nou, să facă și mai mult bine, să-L iubească și mai mult pe Dumnezeu și pe frați, să asculte și mai mult de Dumnezeu și de frați.

Pe tine ce te așteaptă? Nu te poate aștepta decât ceea ce ești tu, de fapt, decât ceea ce tu însuți trăiești:

ori pieirea dacă ești om vechi, ori bucuria - dacă ești om nou!

Iubiții mei, mai luptați-vă puțină vreme, căci nu vor mai trece multe zile până se vor sfârși suferințele voastre, lacrimile voastre, dorul vostru cel arzător după cerul cel nou și după pământul cel nou. Este așa de aproape clipa când toți oamenii cei noi vor fi răpiți și luați Sus, lângă Dumnezeul lor, cum scrie în Apocalipsa: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru” (Apoc 7, 3).

Aceasta este clipa fericită când vom părăsi pământul cel vechi, omul cel vechi, casele de locuit cele vechi, pentru a fi duși pe pământul cel nou, în cerul cel nou, în locașurile pregătite de Însuși Domnul Iisus Hristos.

Aceasta este clipa despărțirii! Despărțirea pe vecie a oamenilor noi de cei vechi!

Din clipa aceea mai rămân doar două drumuri: ori drumul spre Ceruri, pe care merg oamenii cei noi, oamenii cei pecetluiți ori drumul spre chinurile cele veșnice, pe care merg oamenii cei vechi.

Ce cutremurător va fi când, în aceeași casă vor fi și oameni vechi, și oameni noi! Ce grea va fi despărțirea unora de ceilalți! Dar vechiul și noul nu pot locui împreună.

În clipa aceea vor fi auzite strigătele cele mai zguduitoare și [văzute] lacrimile cele mai amare ale celor găsiți tot oameni vechi. Căci, deși au avut o vreme rânduită pentru a se înnoi, ei totuși au rămas vechi și au fost găsiți vechi la vremea cercetării lor. Anul acesta nou, pe mine și pe tine cum ne va găsi? Vai ce mulți vor fi găsiți tot vechi!... Pentru că procesul înnoirii, al schimbării și al transformării încă nu a început să lucreze în fiecare în parte.

Cum vor striga atunci soții cei necredincioși: „Soția mea cea bună, unde te duci tu și cui mă lași pe mine acum?. ” Dar strigătul lui va răsuna în pustiu, cum și lacrimile și rugămințile ei au răsunat tot în pustiu când era cercetat de Dumnezeu să-și schimbe viața, păcatul, haina cea veche a Satanei... Dar nu a vrut... Acum e prea târziu!

Cum vor striga atunci soțiile necredincioase, când vor vedea cu ochii lor cum soții lor credincioși vor fi răpiți, că nu e o glumă, că nu e o poveste tot ce li s-a spus: „Soțul meu cel drag, unde te duci tu? Ia-mă și pe mine...”.

Dar va vedea cu uimire cum îngerii îl vor lua pe soțul ei și îl vor duce fără nici să se mai uite la ea că ar fi fost odată, pe pământ, soția lui, cum nici ea nu a luat în seamă, cât au trăit împreună, înștiințarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce dureros și amar vor striga copiii după părinții lor credincioși: „Tăticul meu, mămica mea, unde vă duceți? Îngerilor buni, luați-ne și pe noi...”. Dar nu va mai privi nimeni înspre ei, pentru că ei sunt copii vechi, oameni vechi, fără Dumnezeu, fără nașterea din nou.

Pentru că există o prăpastie între oamenii cei vechi și oamenii cei noi atât în lumea cea văzută, cât și în lumea cea nevăzută; o așa prăpastie încât nimeni nu poate trece peste ea. Singura punte de trecere ce rămâne e Crucea lui Hristos, dar numai pentru o vreme. Vremea rânduită de Dumnezeu pentru mântuire.

Când ușa se va închide, Crucea va cădea în adânc și nu va mai putea trece nimeni peste această prăpastie.

Acum încă se mai găsește iertare! Acum, cât Crucea mai este întinsă peste prăpastia despărțirii veșnice, cât încă ușa nu a fost închisă pe vecie. Acum se mai poate intra în Ceruri. Acum ne mai putem face oameni noi. Dar prăpastia atâtor păcate îi ține încă pe oameni departe de Dumnezeu, străini de Dumnezeu, într-o stare și într-o haină de om vechi, căci acesta este planul diavolului: să-l înșele pe om, să-i arunce praful păcatelor în ochi și să-l orbească, pentru ca să nu vadă cerul cel nou, pământul cel nou, să nu se facă el însuși om nou, ca să vină clipa alegerii și despărțirii veșnice când să fie aflat vechi.

Ce mulți oameni păcătuiesc liniștiți, stau în mocirla bețiilor, căci șoapta vrăjmașului a ajuns la urechile lor: „Mila biruiește judecata!”... Așa îmi spunea cineva nu demult, ca și cum tu, omule, poți păcătui liniștit, poți dormi liniștit în păcatul tău, că doar Dumnezeu trebuie să te ierte.

Dar priviți-le pe cele cinci fecioare neînțelepte cum se rugau și apelau la mila fecioarelor înțelepte, după ce au auzit toate strigarea de a ieși în întâmpinarea Mirelui. Ele alergau înnebunite de spaimă și strigau:

- Dați-ne din untdelemnul vostru!

- Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă. Ci mai bine duceți-vă și cumpărați-vă...” (Mat 25, 8-9).

Vai ce trezire grea! Pentru că vine o zi când încetează mila pentru omul cel vechi, pentru omul cel care nu se pregătește pentru întâmpinarea Mirelui Hristos.

Mila a încetat pentru omul rămas vechi, în haina veche, în starea veche; căci a venit judecata.

Fecioarele neînțelepte băteau la ușa încuiată! Ce târziu s-au trezit ele! Ele ziceau mereu: „Dumnezeu e Bun, Dumnezeu e milos”; dar în timpul acesta păcătuiau păcate mici, nu păcate mari, își ocupau vremea cu păcate mici ca vulpile mici și nu au avut vreme să-și strângă untdelemnul în candele; și pentru aceea au fost trimise să-l cumpere. S-au trezit și ele, dar ce folos? Prea târziu!

Poate că au trecut și peste ele mulți ani noi, ca și anul acesta pentru noi. Dar ele au pășit an după an tot ființe vechi, tot oameni vechi, tot fără de Hristos în inimi. Căci au crezut că le ajunge un Hristos de formă, un Hristos de nume, un Hristos în afară. Ce amar s-au înșelat!

„Mila biruie judecata!” Iubiții mei, dar există ceva mai grozav, care le biruie pe toate, le sfarmă, le zdrobește pe toate: și acesta este păcatul, omul care a rămas om vechi, fără Mântuitor, fără Răscumpărător, robit păcatului. Omul care locuiește și care încă mai trăiește în păcat, în starea de om vechi...

Îngerii au pus pecetea pe frunțile cui? „Pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru.”

Ce minunată este descrisă în Apocalipsa intrarea celor care au fost mântuiți pe Porțile Împărăției lui Dumnezeu: „După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea să o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și din orice limbă, care stătea în picioare înaintea Scaunului de Domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finici în mâini și strigau cu glas tare și ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, Care șade pe Scaunul de Domnie, și a Mielului” (Apoc 7, 9-10).

Oare nu ați vrea și voi? Oare nu am vrea și noi să ajungem acolo, să ținem în mâini ramurile de finici, îmbrăcați în haine albe, stând la picioarele Domnului?

Dar acolo au ajuns numai oamenii cei noi! Dacă vrei să ajungi acolo, fă-te un om nou, căci în cerul cel nou și pe pământul cel nou numai omul cel nou poate să ajungă.

Unul dintre bătrâni a luat cuvântul și a întrebat: „Aceștia care sunt îmbrăcați în haine albe cine sunt oare? Și de unde au venit?” . (Apoc 7, 13).

„Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în Sângele Mielului” (Apoc 7, 14).

Așa au ajuns ei oameni noi, pentru că și-au albit hainele și viața, și inima în Sângele Mielului Hristos. Dar oamenii cei vechi și-au înnegrit hainele și viața, și inima în păcate, în stricăciuni, în minciuni și în răutăți.

Tu dintre care ești, fratele meu și sora mea?

Cu viața albită în Sângele Mielului? Sau cu viața înnegrită în păcate, în lăcomii după lucrurile lumii acesteia și trăind încă viața omului vechi?

Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește așa de minunat despre un om din Vechiul Testament - Saul care a ajuns să trăiască pe pământul cel nou și cerul cel nou, căci proorocul Samuel i-a spus așa lui Saul: „Duhul Domnului va veni peste tine... și vei fi prefăcut într-alt om” (1 Sam 10, 6).

„Prefăcut într-alt om... ” Saul a ajuns la starea aceea minunată de a fi omul cel nou pe care îl voiește Dumnezeu și de care Se folosește Dumnezeu în Lucrarea Lui. Samuel i-a spus mai departe:

„Când se vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine” (1 Sam 10, 7).

„Dumnezeu este cu tine...” Dar numai atâta vreme este Dumnezeu cu noi, câtă vreme suntem și noi cu Dumnezeu; câtă vreme ascultăm în toate de Cuvântul lui Dumnezeu.

Priviți împlinirea Cuvântului spus prin Samuel: „De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă și toate semnele s-au împlinit în aceeași zi” (1 Sam 10, 9). Adică totul se rezumă la acestea:

1. „vei fi prefăcut într-alt om”;

2. i s-a dat „o altă inimă”... și i s-a spus:

3. ,,...căci Dumnezeu este cu tine”.

Acesta este chipul omului celui nou, care trăiește, care ascultă și împlinește tot Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce puțin a rămas Saul „ca om nou”, pe pământul cel nou, în cerul cel nou!

Ce repede a uitat Saul că și el, cu gura lui, a ajuns să prorocească, atunci când a ajuns în ceata prorocilor!

Neascultarea lui de Dumnezeu l-a făcut să-și piardă și împărăția, și Cerul cel nou, și pământul cel nou, după cum îi spunea Saul: „Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia lui Israel? ” (1 Sam 15,17).

„Când era mic în ochii lui.. Saul a crescut mare în Ochii lui Dumnezeu și a ajuns să locuiască pe pământul cel nou, în Cerul cel nou, „prefăcut într-alt om”, căci i s-a dat o inimă nouă, pentru că „Dumnezeu era cu el”.

Dar când a crescut în ochii lui, sărmanul Saul L-a pierdut pe Dumnezeu și apoi le-a pierdut pe toate.

Ce lucru de mirare! Ce lucru de mirare!

Să ajungă omul într-o stare așa de frumoasă și de aproape de Dumnezeu, așa de crescut duhovnicește, „prefăcut într-alt om”, dintr-un om vechi într-un om nou, să primească o inimă nouă, să umble cu Dumnezeu și totuși să ajungă în starea cea tristă și dureroasă de a fi lepădat și de a fi fără de Dumnezeu!

Ce fericit era Saul când pierderea măgărițelor l-a dus la casa lui Samuel, să caute a afla adevărul din gura lui Samuel!

Ce fericit era când a ajuns în ceata proorocilor și a început și el să prorocească, pentru că Duhul lui Dumnezeu Se coborâse asupra lui! O, atunci Saul era omul cel nou care umbla în cerul cel nou și pe pământul cel nou.

Dar apoi interesele lui l-au făcut să caute alte „cete”... „Cetele” celor neascultători, „cetele” celor lacomi, „ceata” boilor, a oilor și a vacilor amaleciților. Dar aceasta nu a învățat-o alergând la Samuel ca să învețe să cunoască adevărul și să facă bine. Ci, departe de Samuel, între alte „cete”, răzvrătite și neascultătoare de Dumnezeu, Saul a lăsat să pătrundă în inima sa alte duhuri, rele. Duhul „cetei” pe care a căutat-o.

Cine va merge și va căuta „ceata” răzvrătiților și a neascultătorilor va ajunge și el tot un răzvrătit și un neascultător, pentru că duhul „cetei” în care intră se va răsfrânge și asupra lui, făcându-l la fel cu „ceata” în care a intrat.

Cine va căuta „ceata” bețivilor va ajunge și el un biet om ratat, bețiv și stricat, pentru că duhul acela îl va stăpâni.

Cine va căuta „ceata” stricăciunii trupești sau sufletești va ajunge și el un stricat trupește la început și apoi și sufletește, căci duhul cel rău îi va ucide sufletul încetul cu încetul.

Cine va căuta „ceata” mincinoșilor și prefăcuților va ajunge și el la fel, căci duhul lor rău va umple și inima ucenicului începător, făcându-l un mincinos și un prefăcut, după cum este „ceata” în care intră.

Dar cine va căuta întotdeauna „ceata” lui Samuel, „ceata” sfinților lui Dumnezeu, va ajunge și el un copil al lui Dumnezeu, pentru că are de unde să învețe ascultarea și împlinirea Voii și a Cuvântului lui Dumnezeu. Pe aici trebuie să treacă toți cei ce caută înnoirea vieții lor, a inimii lor, a sufletului lor, a caselor lor, a soțiilor lor, a copiilor lor.

Aceasta este singura „ceată” - a lui Samuel, a sfinților lui Dumnezeu - unde se poate învăța ascultarea!

În această noapte a Anului Nou, am dori ca împreună să privim la altceva: cum umblă, cum trăiesc și cum ascultă acești oameni noi! Ce fac și cu ce se ocupă acești oameni noi când nu sunt la biserică, când nu sunt la închinăciune, când nu sunt la adunare... Ce fac ei atunci?

Dacă oamenii acestei lumi își ocupă tot timpul vieții lor, toată vremea, toată viața lor cu planuri, cu afaceri din care să iasă bani, haine, aur, case, turme de oi și boi - ca Saul - și își frământă mintea în fel și chip cum să sporească și să înmulțească gunoaiele stricăcioase... noi am vrea în seara aceasta să privim la un alt fel de oameni, care au pierdut de mult tot ceea ce era pământesc în ei, tot ceea ce era vechi, la acei oameni care au devenit oameni noi, care trăiesc și ei printre noi, alături de noi pe acest pământ, în această viață, dar a căror trăire și rodire este din cerul cel nou și din pământul cel nou.

Priviți-l pe Zaharia!... Ca rod și rezultat al alergărilor, al luptelor și rugăciunilor lui, el îl aude și-l vede pe îngerul lui Dumnezeu care îi grăiește: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată” (Lc 1, 13). Și i se vestește că în casa lui, în familia lui se va naște Sfântul Ioan Botezătorul. Așa părinți a chemat și a ales Dumnezeu pentru creșterea unor copii sfinți, ca Zaharia și soția sa Elisabeta, fiindcă erau niște oameni noi și trăiau pe pământul cel nou și-n cerul cel nou, al ascultării și împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu în viața lor, în casa lor și în inima lor.

Priviți-o pe Sfânta Fecioară Maria!... Îngerul lui Dumnezeu i se închină și îi zice: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut un mare har; Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Lc 1, 28). Iată încă un om nou, care trăia o viață nouă, fapte noi, gânduri noi, trăiri noi, umblări noi... În tot ceea ce făcea Sfânta Maria nu mai era nimic vechi, din omul cel vechi, în ființa ei. Pentru că Dumnezeu folosește în lucrarea Lui numai oameni noi, oameni vrednici să poarte Cuvântul lui Dumnezeu.

Priviți-l pe Iosif, omul pe care Dumnezeu l-a ales ca, prin munca lui de tâmplar, să câștige pâinea cu care să hrănească pe Fiul lui Dumnezeu. Și cu el vorbește îngerul lui Dumnezeu, sfătuindu-l să-L asculte și să-L iubească pe Domnul.

Priviți-i pe păstori, priviți-i pe magi!... Îngerii lui Dumnezeu stau de vorbă cu ei. Atunci când ajung în ceasuri grele, vin îngerii lui Dumnezeu și îi iau de mână, învățându-i ce drum trebuie să aleagă, ca să-L poată sluji pe Dumnezeu și să-L poată iubi din toată inima lor.

Ce fel de oameni au fost oamenii aceștia? Căci ei, cât au trăit, vorbeau gură către gură cu îngerii lui Dumnezeu, cu Dumnezeu, prin îngerii Lui. Ce fel de oameni au fost oamenii aceștia? Căci ei vorbeau cu îngerii așa cum vorbim noi cu soțiile noastre, cu copiii noștri sau cu frații noștri, sau cu părinții noștri.

Din viața lor frumoasă, din purtarea și trăirea lor sfântă, după roadele și sfârșitul felului lor de viețuire... am simțit cu toții și am înțeles că acești oameni au umblat cu Dumnezeu în viața aceasta, că ei au fost niște sfinți ai lui Dumnezeu și pentru aceea S-a putut Dumnezeu folosi de ei în slujba Lui.

Și, fiindcă același lucru îl dorim și noi, să ajungem să fim copiii lui Dumnezeu, să umblăm cu Dumnezeu, haideți acum să privim la cele trei condiții care se cer îndeplinite de cei ce doresc să ajungă copiii lui Dumnezeu:

1. „Vei fi prefăcut într-alt om...” (1 Sam 10, 6);

2. i s-a dat „o altă inimă...” (1 Sam 10, 9);

3. „...căci Dumnezeu este cu tine...” (1 Sam 10, 7).

Când spunem acestea, ne gândim la omul cel nou care a sărit din scrumul și din cenușa omului celui vechi când „Duhul Domnului a venit peste el” (1 Sam 10, 6).

Acum când piciorul nostru este deja ridicat, gata să treacă pragul Anului Nou, cercetează-te, fratele meu și sora mea, ca să nu mai alergi încă un an, ca să nu mai umbli încă un an tot fără Hristos, tot fără de rod, tot fără Dumnezeu, tot fără nașterea din nou.

Să ne cercetăm cum vrem să pășim în anul cel nou: cu Dumnezeu și nașterea din nou sau fără Dumnezeu, tot cu omul cel vechi, cu omul cel lumesc, pământesc, firesc?

Cine pășește pragul Anului Nou?

Ne cutremurăm când ne gândim numai că, la o nuntă a unui fiu de împărat, s-a găsit totuși un om care a îndrăznit, care a avut curajul satanic de a intra la ospăț fără să aibă haina și chipul de nuntă. El a îndrăznit să pășească pragul nunții [negândindu-se] că ar putea cădea tavanul peste el, peste urâciunea ce o făcea. Și a intrat omul cel vechi între oamenii cei noi... A intrat omul cel îmbrăcat vechi între oamenii cei îmbrăcați într-o haină nouă, spălată în Sângele Mielului.

Dar a venit strigătul de mânie al împăratului către slugi: „Luați-l și aruncați-l afară!” Ce folos că s-a trezit afară? Acolo e plânsul și scrâșnirea dinților, acolo e iadul.

Frații mei, numai să nu ne trezim „afară”, numai să nu ne trezim în iad, că omul cel vechi, că haina cea veche, că purtarea cea veche, că urâciunea cea veche, că păcatele cele vechi trăiesc încă și mai lucrează încă în viața noastră.

Și, dacă îndrăznesc oamenii să intre ca oameni vechi la ospețele oamenilor noi, priviți-i atunci cum îndrăznesc să intre în anii noi, în zilele noi, în clipele noi rămânând tot oameni vechi, tot pe pământul cel vechi și în cerul cel vechi... deși știu - sau vor să pară ca au uitat - ce se va alege de pământul cel vechi și de cerul cel vechi, că vor pieri și, o dată cu ele, vor pieri și cei ce locuiau în starea veche de păcat, de neascultare, de răutăți.

Și acum să ne cercetăm viața noastră, starea noastră, dacă suntem sau nu oameni noi. Acum să ne facem niște socoteli! Acum, când piciorul nostru este ridicat și plutește încă în aer înainte de a intra. Acum putem să nu mai lăsăm ca omul cel vechi să îndrăznească să mai intre înăuntru, în anul cel nou, să mai intre la Ospățul lui Dumnezeu. Că ce folos e să intre ca om vechi, că tot va fi azvârlit afară?...

Acum putem fiecare dintre noi să-L rugăm pe Domnul să-Și trimită și peste noi Duhul Său cel Sfânt, să vină și peste noi, ca să-Și facă cele trei lucrări: de „a fi prefăcuți în oamenii cei noi”, de „a primi o altă inimă” și de „a umbla cu Dumnezeu”.

Aceasta o poate face numai omul cel nou!

Domnul să pătrundă inima și viața noastră de taina aceasta de care vorbea și Sfântul Apostol Pavel când spunea: ,,...potrivit cu descoperirea tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor și prin porunca Dumnezeului Celui veșnic, a fost adusă la cunoștința tuturor neamurilor, ca să asculte de credință” (Rom 16, 25-26).

Să ne ajute Domnul Iisus și să-Și trimită și asupra fiecăruia dintre noi Duhul Său cel Sfânt, ca să ne transforme în omul cel nou, ca așa să intrăm în anul cel nou. Amin.

Slăvit să fie Domnul !