Vântul alege grâul din pleavă

Vântul mai are şi o altă însuşire. El alege lucrurile uşoare din cele grele.

Când trece vântul pe stradă, el mătură pleava, hârtia şi tot ce nu are greutate. Însă bucăţile de fier, de piatră şi tot ce este greu rămân nemişcate.

La ţară, plugarul iese să vânture grâul când bate vântul. În suflarea vântului, pleava se alege, iar grâul rămâne curat. Pleava, fiind mai uşoară, zboară, iar grâul, fiind mai greu, rămâne. Aşa face şi vântul Duhului Sfânt. El este un cercetător al vieţii noastre cele sufleteşti. El îl descoperă pe om aşa cum este. Poţi multă vreme să faci pe cinstitul şi pe evlaviosul, dar, când vine vântul Duhului Sfânt, rămâi descoperit.

Vântul Duhului Sfânt este şi o probă pentru viaţa creştinilor. Creştinii cei adevăraţi au în ei o greutate: când vine vântul încercărilor, când vin viforul şi furtuna, ei rezistă. Nimic nu-i poate clătina din locul lor, pentru că au în sufletul lor o greutate de credinţă şi de adâncire în Evanghelie.

Nu este însă aşa cu ceilalţi: cu cei fără greutate. Când vine furtuna încercărilor, se duc ca pleava în vânt. La orice vânt de încercare se clatină ca şi trestia bătută de vânt. Tu, cititorule, dintre care eşti?

Nici florile n-ar mirosi...

Dacă n-ar fi vântul, nici florile n-ar mirosi - spun învăţaţii care au studiat viaţa florilor. Mirosul stă ascuns în flori, până nu vine vântul să-l scoată şi să-l poarte pe aripile sale. Aşa face şi Vântul cel ceresc cu mirosul „florilor” noastre, cu însuşirile noastre cele bune. Sunt atâtea talente care stau ascunse - ca mirosul în flori - până ce nu vine Vântul Duhului Sfânt să le scoată în lume. În Oastea Domnului avem atâţia ostaşi care s-au distins: unii prin puterea de a se ruga, alţii prin puterea de a predica, alţii prin darul de a scrie poezii etc. Iată, erau şi acestea tot atâtea „mirosuri” închise în flori, până n-a venit Vântul cel ceresc să le poarte pe aripile Sale.