Vântul primeneşte aerul

Vântul are multe însuşiri bune. Între altele, are şi puterea de a curăţa, de a primeni aerul. Dacă n-ar fi vântul, aerul ar fi întocmai ca o apă liniştită şi stătută de tot; s-ar strica. Într-un aer pe care nu l-ar mişca deloc adierea şi suflarea vântului, ne-am îmbolnăvi şi ne-am înăbuşi cu toţii.

Despre unele văi din Elveţia se spune că sunt ferite de vânturi. Au o astfel de poziţie, încât rareori suflă vântul prin ele. Dar tocmai faptul acesta este cauza unei clime nesănătoase. Nu arareori îi vezi pe locuitorii de acolo cu grumajii umflaţi. Aproape toţi suferă. De la Martigne până la Bretagne se întinde o vale lungă în care se află o mulţime de oameni bolnavi din cauza climei. Suferă oamenii tocmai din pricină că nu suflă vântul şi nu se curăţă aerul. Lipseşte vântul aproape cu totul. Ce mare bucurie este pe oamenii de acolo când vine atare vânt primenitor de aer! Ei aşteaptă vântul şi furtuna cu dorul cu care aşteaptă holdele noastre ploaia.

Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească înăbuşită de miasmele păcatelor. Dacă n-ar fi acest Vânt ceresc de înviorare şi primenire sufletească, ne-am înăbuşi în zăduful păcatelor. Nouă, de multe ori, ni se pare că trăim liniştiţi. Ne vedem în linişte de păcate şi răutăţi. Dar, vai, o astfel de linişte este ca şi cea din văile Elveţiei: o linişte aducătoare de boală şi moarte sufletească. Noi trebuie să simţim lipsa Vântului ceresc şi să ne rugăm:

„Duhule Sfinte, vino şi suflă peste văile vieţii noastre şi le curăţă de miasma păcatului! Vino şi suflă, chiar dacă nouă nu ne place suflarea Ta! Vino, Duhule Sfinte, şi ne tulbură «liniştea» unei vieţi păcătoase!”.