Venirea mirilor - venirea Domnului

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Mai avem câteva clipe până când vor intra mirii și atunci, după obiceiul cel curat și frumos al cinstirii și al urării noastre pentru ei, [fiindcă] s-a întocmit o cântare potrivită, frumoasă, consacrată acestui moment, în timpul ei ne vom ridica cu toții în picioare, să consemnăm pentru totdeauna momentul cel frumos al venirii mirilor în mijlocul nunții, care închipuie venirea Domnului la Biserica Sa, la mântuirea sufletelor noastre.

Dorim din toată inima ca un astfel de moment să fie consemnat pentru totdeauna în amintirea noastră; pentru că atât evenimentul venirii mirilor în mijlocul nunții, cât și conținutul cântării care se va cânta de către toată nunta sunt în cinstea lor și în însemnarea minunată a acestui moment și ne-amintesc nouă despre Taina cea mare și sfântă a Nunții. În afară de bucuria și însemnarea unirii vieții celor două suflete scumpe (a căror sărbătoare minunată o prăznuim cu toții împreună într-un astfel de moment), zic, în afară de acest eveniment, venirea mirilor în mijlocul nunții amintește despre venirea Domnului cu sfinții Săi îngeri, după făgăduința Sa scrisă în Cuvântul Său și repetată neîncetat, pentru ca nici unii dintre noi să nu uităm acest eveniment.

Pe ultima pagină a Vechiului Testament, când șirul sfânt și scump al profeților lui Dumnezeu, care au vestit venirea Domnului, [se încheie, iar aceștia] se despart de noi, ei țin să ne aducă aminte, prin profetul Maleahi, în ultimele sale scrieri, de acest sfânt și minunat, și așteptat, și dorit eveniment: venirea Domnului în mijlocul alor Săi.

Să citim câteva dintre aceste [cuvinte] ale acestui profet sfânt care încheie șirul sfinților profeți, pentru ca să vedem că tot ceea ce ne-a vorbit Biblia și tot ce ne-au descoperit înaintașii noștri se încheie cu această dulce și sfântă făgăduință a venirii Domnului, a dragului, a scumpului și-a dulcelui nostru Mire Ceresc, Mântuitorul nostru Iisus, pentru a-Și ridica Biserica Sa împreună cu El la nunta și la slava Lui cea veșnică.

Aceasta este nădejdea creștinului, aceasta este nădejdea Bibliei, aceasta este nădejdea profeților și a părinților noștri, aceasta este nădejdea Bisericii Sale, aceasta trebuie să fie nădejdea fiecăruia dintre noi care, dacă ne-am întors la El, dacă ne-am hotărât pentru El și ne-am predat Lui, trăim pentru această dulce și sfântă nădejde cu care în fiecare duminică se încheie Crezul nostru, mărturisirea noastră de credință: „...și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morții, și apoi împărăția Lui nu va mai avea sfârșit”.

Pentru această Împărăție a Lui sfântă ne-am întors noi la Dumnezeu, ascultând de îndemnurile și de povețele înaintașilor noștri sfinți care ne-au mărturisit nouă Cuvântul lui Dumnezeu și au aprins în inimile noastre această dulce și sfântă, și veșnică nădejde a mântuirii sufletelor noastre și a Împărăției nesfârșite pe care o va aduce Domnul Iisus când va veni și pentru care ne-a pregătit El și a pregătit Biserica Sa ca pe-o mireasă gătită pentru mirele său.

Din cartea profetului Maleahi vom citi câteva cuvinte: „Iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile Lui; veți ieși și veți sări ca vițeii din grajd”. Și veți vedea atunci deosebirea dintre cel care slujește lui Dumnezeu și cel care nu slujește; dintre cel care are încredere în Dumnezeu și cel care n-are. „Aduceți-vă aminte de Legea lui Moise, căruia i-am dat... aceste rânduieli și aceste porunci”. Ascultați de acest cuvânt și veți trăi în viața veșnică!

Așa scrie ultimul profet din Vechiul Testament și cu această nădejde se desparte de credincioșii care au nădejdea în Dumnezeu. Și ultimul scriitor al Noului Testament scrie aceleași lucruri în cartea Apocalipsa, care se încheie așa: „Iată, Eu vin curând! Ferice de cei care păzesc cuvintele proorociei din cartea aceasta. (...) Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe. Vremea s-a scurtat. Cine este întinat să se întineze și mai departe. Vremea s-a scurtat. Dar cine este fără prihană să trăiască fără prihană mai departe. Și cine este sfânt să se sfințească mai departe. Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui. Și Duhul, și Mireasa zic: «Vino!». Și cine aude să zică: «Vino!». Și celui ce-i este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată. (...) Cel ce adeverește aceste lucruri zice: «Eu vin curând». Amin! Vino, Doamne Iisuse!”.

Aceasta este încheierea Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu pentru toți cei care au vrut să asculte și doresc să-și mântuiască sufletul. Venirea Domnului este nădejdea Bisericii. Venirea aceasta sfântă și aducerea mântuirii veșnice este nădejdea tuturor celor care au crezut și care au adormit crezând în El, începând de la cel dintâi om și până la cel din urmă care va mai trăi în această vreme înainte de venirea Domnului.

Tot ce s-a auzit și s-a mărturisit e în vederea acestei pregătiri sfinte pentru această venire. Cuvintele care s-au auzit au fost sfaturi și îndrumări alese și citite din acest Sfânt Cuvânt și din această sfântă și veșnică poruncă a lui Dumnezeu, care este unică și veșnică pentru fiecare dintre noi. Ferice de cei care își deschid inima să asculte și să primească Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Ferice de cei care, auzind acest Cuvânt, se hotărăsc astăzi să-L urmeze, pentru ca mâine, când va veni Domnul sau când va veni solul chemării Lui, să putem vedea cu bucurie Fața Lui și să fim și noi printre cei care vor fi moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, găsiți vrednici să se bucure de răsplata și de făgăduințele Lui.

Iată momentul când vin mirii în mijlocul nunții. Țineți minte momentul acesta, că aceasta înseamnă venirea Domnului ca să petreacă împreună cu cei care L-au așteptat și L-au dorit, și L-au iubit pe El. Așteptați-L, doriți-L și iubiți-L pe Domnul Iisus, ca, la venirea Lui, să aveți parte de răsplata fericită, de bucuria celor cinci fecioare găsite înțelepte, care au intrat cu mirele la nuntă și care s-au bucurat de răsplata și de bucuria nunții veșnice.

Aceasta este chemarea, solia, mesajul pe care-l aduce pretutindeni Cuvântul lui Dumnezeu, potrivit învățăturii înaintașilor noștri și potrivit învățăturii Bisericii noastre și a părinților noștri care ne-au propovăduit nouă Cuvântul lui Dumnezeu și care au murit crezând în această nădejde, și care, de dragul și pentru nădejdea acestei mântuiri, au fost în stare să renunțe la tot ceea ce oferea păcatul, ispita, lumea aceasta care trăiește în păcat. Și ne-au făcut și nouă făgăduința aceasta, lăsându-ne, prin viața lor, testamentul, îndrumarea fericită ca și noi să avem această nădejde; să trăim cu nădejdea aceasta, să lucrăm binele, tot ce-i frumos și adevărat în această nădejde, ca să ne putem face vrednici de așteptarea și venirea Domnului nostru și de împărăția Lui fericită pe care o mărturisim fiecare dintre noi, de fiecare dată, pentru că ea este nădejdea noastră în viață, nădejdea noastră în moarte și nădejdea în învierea vieții veșnice.

Domnul Dumnezeul nostru să binecuvânteze inimile noastre; și, în inimile noastre, această nădejde care să încolțească vie și să crească rodind și aducând fapte vrednice de mântuirea pe care o mărturisim și o dorim cu toții.

În Sfânta Evanghelie care se citește în duminica aceasta în toate bisericile noastre se vorbește de întâmplarea de la Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, despre cei doi orbi care au venit la Mântuitorul și au văzut starea lor nenorocită și au știut că numai El le poate deschide ochii și numai El le poate ajuta să vadă lumina și să poată să se bucure de tot ceea ce oferă o vedere sănătoasă și o îndrumare binecuvântată. Ce frumoasă este descrierea credinței acestor oameni care au venit la Domnul și care I-au cerut să le dea lumina și vederea! Mântuitorul i-a-ntrebat: „Credeți voi că Eu pot face acest lucru?” „Credem, Doamne!”, au răspuns ei. „Fie după credința voastră”, le-a răspuns Domnul. Și din clipa aceea ei și-au căpătat vederea.

Iată ce mare însemnătate și valoare are credința! În lumea văzută, în lumea trupească, putem umbla și ne putem orienta prin cele cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, pipăitul și gustul. Dar în lumea duhovnicească în care ne cheamă Domnul și în care ne poruncește El să ne naștem pentru o viață nouă nu putem intra, nici nu putem să ne orientăm decât prin acel simț unic și binecuvântat care este credința.

Ai credință - moștenești Împărăția lui Dumnezeu. N-ai credință - nu vei moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Vrei să facă Dumnezeu o minune?

Ai credință de valoarea minunii pe care o ceri; Dumnezeu face minunea. N-ai credință de același preț pe care-l cere minunea pe care o ceri de la Dumnezeu? Nu se întâmplă minunea.

Pe vremea Mântuitorului erau mulți orbi în Israel; au fost mulți leproși; au fost mulți slăbănogi nenorociți, dar nu s-au vindecat decât acei care au avut credință. Domnul i-a întrebat în primul rând: „Crezi tu că Eu pot să fac lucrul acesta?”. Și dacă omul a spus: „Cred, Doamne, din toată inima mea” și Domnul a văzut că în inima lui era cu adevărat această credință, minunea s-a produs.

O minune mare nu se face cu o credință mică. Pentru o minune mare îți trebuie o credință mare. Pentru o minune mică poate că se mai poate și cu o credință mică; dar minunea mântuirii sufletului, minunea vindecării slăbănogiei, minunea curățirii de lepra păcatului, minunea căpătării vederii noi care te orientează spre mântuirea lui Dumnezeu nu se capătă fără o credință mare. Și această credință mare trebuie să facă cel dintâi pas: nașterea din nou.

Mântuitorul a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-și ia crucea lui în fiecare zi și să Mă urmeze. Și unde voi fi Eu, acolo va fi și ucenicul Meu”.

Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică nașterea din nou. Omul cel vechi trebuie să se prăbușească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel înghețat și mort în felul deșert de fărădelege în care se trăiește obișnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară și să se nască un om nou, care va fi vrednic pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Aceste lucruri sunt așa de cunoscute! Sfânta noastră Biserică, printre Tainele sale, are Taina Pocăinței. Taina Pocăinței asta este: nașterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu și începutul unei vieți noi.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu că acest cuvânt se spune răspicat acum. Și dovada că au fost suflete care au ascultat de acest cuvânt și au trecut prin această minunată transformare este și faptul că noi suntem aici adunați acum în număr așa de frumos, mărturisind acest lucru și prin dragostea față de Dumnezeu, și prin adorarea față de Mântuitorul nostru, și prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.

Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viața noastră și că am trecut prin această minune a nașterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă și minunată a Împărăției lui Dumnezeu, care îl transformă pe om și îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în fața tuturor, care prin viața lui dovedește că este cu adevărat nou și cu adevărat superior. Asta o face Hristos în viața noastră în clipa când ne întoarcem la El. Și numai cine a ajuns în felul acesta dovedește că a trecut prin nașterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului și învierea credinței.

Domnul Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toți cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas și garanția că într-adevăr facem parte din Biserica cea Vie a lui Hristos, care, în clipa venirii Lui, va fi luată cu El ca o mireasă cu mirele ei.

Ce taină este nunta și căsnicia! Un mire binecuvântat își alege o ființă asupra căreia își revarsă toată dragostea lui. Îi dă numele lui, o duce în casa lui, îi face tot ceea ce este necesar și face ca toată viața ei să fie binecuvântată printr-o înnobilare sufletească și printr-o nouă viață și denumire.

Aceasta este taina și minunea pe care le face Hristos în viața tuturor celor care se unesc cu El printr-o taină asemănătoare cu Taina Cununiei. Domnul ne-a chemat să ne unim cu El, prin credință, într-o astfel de taină. Și oricine s-a unit simte transformarea minunată, capătă un nume nou, capătă o ființă nouă, capătă o vedere nouă, capătă o moștenire nouă, capătă o nădejde strălucită, care nu piere o dată cu lumea, cu trupul, ci trece prin moarte la viața veșnică, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic nu piere, totul se transformă.

Din existența aceasta, noi nu murim când se încheie numărul zilelor noastre. Noi trecem în existența cealaltă, pentru care ne-am pregătit în această existență. Moartea nu este o nimicire; moartea este numai un prag peste care noi trecem în existența cealaltă, pe care o continuăm în felul în care am sfârșit-o pe aceasta.

Dea Domnul ca să dorim din toată inima ceea ce ne-au învățat părinții noștri și ne-a lăsat și ne învață credința noastră: să-L așteptăm pe Domnul Iisus ca pe mirele Bisericii Sale și să credem că moartea nu este un sfârșit. Moartea este numai un prag peste care, trecând, noi ajungem în existența veșnică, în care vom înainta pentru totdeauna lângă Domnul, pe Care L-am iubit.

Prin Sfântul Său Cuvânt și prin făgăduința Sa, Domnul Iisus a fost tot timpul prezent aici în mijlocul nostru. Noi ne bucurăm din toată inima, căci prin credință știm și vedem că El este aici. Soarele este pe cer în fiecare zi, și când este acoperit de nori și ochii noștri nu-l văd. Prin lucrarea puterii pe care o are, el dă viață tuturor celor pe care le alimentează chiar și atunci când ele nu văd razele lui. Și când ochii noștri cei trupești sunt întunecați și chiar când ochii noștri cei sufletești nu văd destul de clar, Domnul este totdeauna în mijlocul nostru și El ne aude și ne cunoaște pe fiecare dintre noi. Priviți-L, prin credință, în mijlocul nostru! Ascultați, prin credință, toate aceste cuvinte ca rostite de buzele Lui sfinte. Și primiți-L în inimă ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care este sămânța care dă lumii viața.

Mântuitorul a spus: „Oricine crede în Mine nu va vedea moartea”. Pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în el și nu va muri. Știți că Dumnezeu a pus în fiecare sămânță un punct care este nemuritor. Când ne uităm la un bob de grâu, vedem acolo imagini asemănătoare cu chipul Mântuitorului. Acolo este acel bob, acel strop nemuritor pe care Dumnezeu l-a pus.

După mii de ani de păstrare, când acest bob ajunge în condițiile de fertilitate, acest bob înfrunzește. Și ceea ce răsare din el nu este altceva decât o formă nouă a vieții care era acolo în el.

Și noi purtăm în noi sămânța lui Hristos. Prin credință, această sămânță este. Noi suntem nemuritori. Nu există moarte în înțeles de nimicire. Noi suntem nemuritori! Sămânța lui Dumnezeu, care este viața pusă în noi, aceasta stă în noi. Și, dacă noi am ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu și am crezut în Acela care a spus acest cuvânt, noi vom muri, la rândul nostru, trupește; vom fi înmormântați și noi în pământul sfânt în care sunt înmormântați morții noștri pentru care ne rugăm lui Dumnezeu și la mormintele cărora mergem cu lacrimi și cu flori. Vom fi adăugați și noi acolo. Dar în marea și strălucita Zi a Învierii, când Mântuitorul va rosti un cuvânt: „Ieșiți afară!” și când se va auzi strigarea îngerilor: „Vine Mirele! Ieșiți în întâmpinarea Lui!” noi vom ieși, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, din mormântul în care vom fi. Din materia transformată, în care va fi atunci trupul nostru, noi ne vom reface iarăși, într-o formă nouă, cum iese același bob de grâu îngropat și mort astă toamnă în pământ, sub o formă nouă, la o viață tânără și eternă. Așa vom ieși din mormânt.

Fericiți vor fi acei care au avut sămânța lui Hristos în ei! Atunci când se vor trezi și vor ieși din morminte la priveliștea strălucită și măreață a venirii lui Hristos cu miile de mii de îngeri, cu sfinții și înaintașii noștri - după cum scrie Cuvântul și mărturisește credința noastră -, noi Îl vom vedea pe Domnul Iisus venind ca pe Mirele drag al sufletului nostru, căci am murit gândind la El, privind la El, dorindu-L, cântând pentru El și rugându-ne: „Vino, Doamne Iisuse!” Atunci Îl vom vedea cu bucurie și vom fi luați împreună cu El, după cum scrie Cuvântul, să moștenim în veac nunta fericită care va avea loc atunci în ceruri... și în veci.

Dar ce se vor face cei care au murit necredincioși? Cei care n-au crezut în credința părinților noștri mărturisită de mii de ani și în mii de graiuri și de feluri? Ce se vor face cei care n-au crezut, când vor vedea că ceea ce n-au crezut ei este adevărat și veșnic? Unde se vor duce cei care vor vedea Fața Lui, [a Aceluia] pe care L-au străpuns, când vor recunoaște pe trupul Lui loviturile lor și pe fața Lui scuipările lor, și pe toată înfățișarea Lui batjocurile celor care nu L-au crezut?

Toți avem un suflet. Dincolo de haina pe care o purtăm, dincolo de numele pe care îl purtăm, dincolo de calitatea pe care o avem, noi avem un suflet cu care va trebui să stăm, în Ziua Judecății și venirii Domnului, în fața Lui. Gândiți-vă din timp. Înțelept e cel care gândește din timp. Pentru că înapoi, după ce a trecut vremea, toți văd, când e prea târziu. Dar în zadar vezi după ce a trecut vremea și în zadar te căiești după ce nu se mai poate avea un lucru că nu l-ai primit și că nu l-ai căutat când se putea dobândi.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru starea aceasta. Este vremea când trebuie să ne pregătim să mergem la sfânta biserică, însoțind pe mirii noștri.

Cuvântul nostru i-a reținut acolo undeva. Nu-i nimica. Și de-acolo, și de-aici, noi ne-am gândit acum nu numai la mirii aceștia, dar și la ei. Însă prin imaginea lor, noi am văzut pe Hristos și Biserica, cum ne învață Cuvântul. Îi rugăm să vină acum în mijlocul adunării. Noi ne vom ridica și vom cânta cântarea lor, cântarea de primire, cu care-i vom întâmpina în picioare. Și după acea, după o rugăciune făcută de nașul și de miri, se vor duce la biserică.

Să-i însoțim la Taina sfintei Cununii.

Slăvit să fie Domnul!

Mireasă și mire, fiți bineveniți,

Hristos să vă binecuvânte!

Noi, nunta întreagă, cântând fericiți,

cu drag vă ieșim înainte.

Bine-ați venit, bine-ați venit,

mireasă iubită și mire iubit,

de Domnul Iubirii, de nunta de frați,

fiți binecuvântați!

Mireasă și mire plăcuți și curați,

azi Harul ceresc vă-nveșmântă,

voi Taina Divină acum ne-arătați:

Hristos și Biserica Sfântă.

Cum Domnul iubește Biserica Sa

și-alături Și-o ține-n vecie,

tu, mire, iubește-ți mireasa, căci ea

de Domnul ți-e dată soție.

Și-așa cum pe Domnul Biserica Lui

L-ascultă cu-o dragoste-aleasă,

așa tu, mireasă, la soț să-ți supui

voința mereu credincioasă.

Iubirea eternă vă țină legați

în cea mai curată unire,

prin orișice lupte alături să stați,

statornici în crez și-n iubire.

Acum o cunună v-așază Hristos

și-o taină cerească vă leagă;

așa să rămâneți pe-un drum luminos,

cu Domnul viața întreagă.

Alături la bine și-alături la greu,

să duceți chemarea-mpreună.

Aici o lucrare vă dă Dumnezeu,

și-n ceruri, o sfântă cunună.

***

(...) ...Și de a mamei care ne-a legănat. De fața tatălui, care ne-a fost sprijin și ocrotitor, la adăpostul căruia am trăit și ne-am dezvoltat. De fața fraților noștri și, mai ales, de fața dulce și scumpă a acelei ființe pe care, dintre toate celelalte din lume, Dumnezeu a rânduit s-o găsim, care să întregească ființa noastră și trupească, și sufletească; pentru că s-a zis: „...și cei doi vor fi un singur trup”. Ce scumpă este Taina aceasta! Și cât de mult ar trebui să prețuim noi acea ființă care întregește ființa noastră și face să fim fericiți, împlinind partea cea tainică și adâncă a iubirii după care însetăm toți. Este scris: „Casa și averea le moștenim de la părinți, dar o nevastă bună este un dar de la Dumnezeu”. Fericiți sunt cei care au găsit o nevastă bună! Ei nu știu îndeajuns cât prețuiește o astfel de ființă. Prețul unei soții bune îl știe numai cel care nu o are.

Dumnezeu să binecuvânteze surorile noastre, fetițele noastre care vor deveni soții. Să le pregătească Dumnezeu printr-o lucrare tainică și sfântă de înnoire sufletească. Că, dacă ele vor fi curățite și sfințite prin Duhul lui Dumnezeu, ele vor deveni soții binecuvântate și vor deveni mame binecuvântate, și vor deveni bunici binecuvântate, și vor deveni învățătoare, îndrumătoare, ocrotitoare binecuvântate a generațiilor care se nasc.

Fericit este și fericit va fi în veac un popor, o familie, un neam care are mame credincioase, fete credincioase, soții credincioase, femei credincioase. Noi nu știm îndeajuns cât să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să dea familiilor noastre, poporului nostru, cetății noastre, Bisericii noastre, adunărilor noastre fete credincioase, care să ajungă soții credincioase, mame credincioase și, până la sfârșit, acele suflete de jertfă și rugăciune care dau dulceața, căldura și frumusețea căminului binecuvântat pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu astfel de suflete.

Iubiți femeia... Rugați-vă pentru femeie! Că, dacă Dumnezeu ne dă femei binecuvântate, începând cu fetițe, cu soții, cu mame, cu bunici credincioase, Dumnezeu va binecuvânta cu cea mai mare binecuvântare familia, viața, poporul. Câtă vreme într-o familie este o mamă credincioasă, o soție credincioasă, e nădejde și pentru soț, și pentru fii, și pentru părinți - pentru toți.

Vai de familia care n-are o soție credincioasă, o mamă credincioasă, o fiică credincioasă, o soră credincioasă. Noi trebuie să lucrăm cu toată inima pentru a ocroti sufletele acestea scumpe pe care Dumnezeu ni le-a dat; și împreună cu ele ne-a dat bucuria, cântarea, dragostea, care, fără ele, n-ar fi pe pământ. Noi avem o cântare care începe așa:

Când spui femeia, ai spus mama, ai spus soția, ai spus sora,

ai spus ființa cea mai scumpă și mai dorită tuturora

și-ai spus iubirea și cântarea, și bucuria fără care

ar fi-ntuneric și-o tristețe și-o întristare tot sub soare.

Să-i mulțumiți iubirii sfinte, lui Dumnezeu, Care-a făcut-o

și fața mamei și-a soției, cuprinde-o dulce și sărut-o.

Fii binecuvântată, mamă, și dulce soră și soție,

viața voastră totdeauna lumină și iubire fie!

În sărbătoarea voastră scumpă, v-aducem toată dragostea din suflet...

pe-al vostru suflet ca o floare...

Iertați-mă că am uitat multe din amănuntele acestei poezii și n-am putut-o reda atât de frumoasă cum aș fi vrut s-o simțiți și cum merită această ființă care ne-a fost fetiță, care ne-a fost logodnică, care ne este soție, care ne este soră, care ne este mamă și pentru care Dumnezeu binecuvântează bucuriile noastre.

Noi suntem fericiți când privim peste fețele iubite ale tuturor celor care ascultă cu dragoste și cu lacrimi Cuvântul lui Dumnezeu și recunoaștem între aceste fețe fețele iubite pe care-am vrea să le vedem totdeauna și pe buzele cărora am vrea să punem cel mai sfânt și cel mai dulce, și cel mai recunoscător dintre toate săruturile pe care le pune o buză pământească pe alta.

Dorim din toată inima să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze surorile noastre, fetițele noastre, soțiile noastre, mamele noastre, bunicile noastre, toate aceste ființe scumpe fără de care viața noastră ar fi așa de lipsită chiar de ceea ce este mai cald și mai plăcut. Nu știm ce imn minunat să înălțăm...

De fapt, avem atâtea imnuri minunate în cinstea mamei, mai ales în cinstea Maicii Domnului, care, mai presus de toate ființele din lume, de toate femeile și fecioarele, și mamele, merită respectul, dragostea și prețuirea noastră. Pentru că prin ea Dumnezeu ne-a pregătit mântuirea noastră. Pe Mântuitorul nostru... Mântuitorul nostru... noi Îl adorăm, noi ne închinăm de departe, noi Îl privim pe cruce sau Îl privim în iesle, Îl privim de departe; dar ea, Sfânta Maică a Domnului Iisus, L-a legănat la sânul ei, L-a încălzit cu căldura trupului ei, I-a dat viață din viața ei.

Și, dacă Mântuitorul a crescut așa de frumos, așa de înțelept, așa de binecuvântat, trupește vorbind, a fost aici partea minunată pe care a depus-o Sfânta Maică a Domnului, care L-a cunoscut înainte de a-L cunoaște păstorii, înainte de a-L cunoaște magii, înainte de a-L cunoaște lumea... ea L-a cunoscut cine era. Ea a știut că El este Fiul lui Dumnezeu. Și L-a respectat, și L-a iubit, și L-a îngrijit nu ca pe fiul ei, ci ca pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea merită și va merita în veac cuvântul care s-a spus de către Duhul lui Dumnezeu prin gura ei: „Toate neamurile mă vor numi fericită”.

Arhanghelul însuși s-a aplecat înaintea ei când i-a adus vestea cea cutremurătoare și a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har!”.

Despre toate persoanele omenești din Sfânta Scriptură, despre toți sfinții și apostolii scriși în Cuvântul lui Dumnezeu, mai este și câte o învinuire, le descopere și câte o greșeală, le mărturisește și câte o vină. Dar citiți Sfânta Scriptură de la un capăt până la celălalt și veți vedea că despre Maica Domnului nu s-a spus nici un cuvânt jignitor, nici o aluzie care să arate că ea ar fi avut vreo greșeală.

Apostolului Ioan și Apostolului Iacov, fratele său, Mântuitorul le-a spus odată: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Nu Duhul lui Dumnezeu dorește pierzarea oamenilor. Fiul Omului n-a venit să piardă oamenii, ci să-i mântuiască”.

Lui Petru i-a zis odată: „Înapoia Mea, Satano! În tine nu vorbește acum Duhul lui Dumnezeu”.

Celorlalți apostoli le-a găsit totdeauna cuvinte de mustrare. Dar nu veți găsi nicăieri o umbră care să se aștearnă, prin Cuvântul Sfânt, asupra feței strălucite, curate și sfinte a Maicii Domnului. Iată că, pe lângă toate meritele minunate pe care le-a avut ea, [l-a avut și pe acela al] creșterii Mântuitorului, că a ajuns El la 12 ani atât de înțelept în cunoașterea Sfintelor Scripturi și a tuturor scrierilor biblice, încât nu-L puteau birui cei mai mari înțelepți care se confruntau cu El și se mirau de înțelepciunea Lui, care era mai mare decât a tuturor. Cine a ajutat ca El să ajungă - un copil - la cunoașterea aceasta, dacă nu Mama Lui Sfântă, care, din [tinerețea] ei cunoștea Sfintele Scripturi și care, în momentul vestirii îngerului despre nașterea Mântuitorului din ea, a alcătuit un imn așa de minunat, pe care Sfânta Scriptură îl păstrează în veci, numindu-l Cântarea Mariei.

Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru toate sufletele curate care L-au iubit pe El și I-au fost credincioase de la început până la sfârșit. Dar trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că în toată lumea aceasta plină de păcat și în numărul tuturor ființelor care au fost clătinate mai mult sau mai puțin de câte o umbră de slăbiciune lumească, El a găsit această ființă sfântă asupra căreia Și-a putut revărsa întreagă plinătatea dragostei Sale care a căutat cel mai curat loc pe care să se așeze. Dacă porumbelul trimis de Noe din corabie pentru a cerceta în ce stare se găsește lumea, când n-a găsit un loc curat pe care să se-așeze, s-a întors înapoi în corabie, spunând, prin această întoarcere tristă: „N-am găsit un singur loc în care să m-așez”, cât de mult trebuie să fi zburat porumbelul Duhului Sfânt peste lumea aceasta până a găsit o ființă pe care a putut s-o umbrească cu prezența Lui strălucită și peste care a putut să Se-așeze, împlinind astfel dorința Tatălui pentru nașterea și zămislirea în chip minunat și tainic a Fiului Său, Care trebuia să aducă mântuirea lumii!

În felul acesta dorim și noi să ne putem înfățișa totdeauna înaintea Domnului, pentru că și astăzi Duhul Sfânt caută suflete curate pe care să Se poată așeza.

Eu am fost... mărturisesc acum... multe zile din viața mea și mulți ani în multe locuri triste. Am ajuns în locuri, în mijlocul unor oameni total - nu străini de Dumnezeu - împotrivitori, violenți și ucigași față de Dumnezeu. Și tot timpul stării mele în mijlocul acestor oameni n-am putut simți decât foarte rar pogorârea porumbelului Duhului Sfânt. Nici rugăciunea nu avea loc; nici meditația nu avea loc. Și, în momentele cele dureroase, când mă vedeam fără nici o rază de sus, doream porumbelul Duhului Sfânt să Se așeze măcar pe-o ramură a sufletului. Am simțit, dar în foarte rare ocazii, în foarte rare clipe, cum, cu teamă, cu groază, cu oroare, venea Duhul Sfânt să Se așeze pe ramura rugăciunii mele. Pentru că, îndreptată din acel loc infect și îngrozitor, stătea cu teamă și Duhul lui Dumnezeu, câteva clipe, ca să-mi mângâie inima că rugăciunea mea totuși este ascultată de Dumnezeu, chiar dacă din acest adânc se ridică până la El.

Sunt locuri în care Duhul Sfânt nu poate să Se așeze. Sunt stări în care Duhul Sfânt nu ne poate cerceta. Sunt localități în care Duhul Sfânt nu Se poate așeza. Sunt familii în care Duhul Sfânt nu Se poate așeza. Sunt locuri, locuințe și sunt regiuni întregi în care Duhul Sfânt nu Se poate așeza. Trecând prin astfel de locuri, simți permanent prezența cutremurătoare și înfiorătoare a unui duh potrivnic și primejdios. Din orice loc te-amenință - nu numai noaptea, ci și ziua - ceva nevăzut, ceva tainic, dar ceva fioros, de care te cutremuri. E puterea necredinței, puterea păcatului care stăpânește acolo unde porumbelul Duhului Sfânt nu-I primit și nu-I ascultat să Se-așeze.

Dragii mei frați și surori! Prin harul lui Dumnezeu, noi facem parte acum dintr-o Biserică creștină care are asupra ei revărsarea Duhului Sfânt și, prin mijlocirea Tainelor ei, ne putem împărtăși cu toții din prezența și din darurile Duhului Sfânt. Duhul Domnului este totdeauna gata să ne binecuvânteze; dar nu toți suntem gata să primim Porumbelul cel alb și curat să Se-așeze pe ramura lacrimii noastre, pe ramura credinței noastre, pe ramura rugăciunii noastre, pe ramura pocăinței noastre. Ci numai acei care-L primesc pe Dumnezeu în inima lor vor putea găsi și ei loc în inima lui Dumnezeu; și numai cei care-L primesc pe Hristos în casa inimii lor vor găsi și ei loc în casa dragostei lui Dumnezeu din Împărăția Sa cerească.

Nu vă pară rău că petreceți aceste câteva clipe în această stare care vă solicită oboseală, vă solicită răbdare, vă solicită atenție. Pentru că somnul și odihna totdeauna le avem cu noi, dar nunți ca acestea, frați ca aceștia, cântări ca acestea, mesaj ceresc ca acesta nu totdeauna avem... Duhul lui Dumnezeu nu totdeauna ne cercetează. Bine facem [dacă, atunci] când ne cercetează El, Îl primim și Îl ascultăm.

Odată, în casa din Betania a celor două surori, Maria și Marta, și a lui Lazăr a poposit Mântuitorul. Cunoașteți Sfânta Evanghelie în care scrie despre momentul când Marta și Maria L-au primit pe Mântuitorul în casa lor.

Cunoașteți și atitudinea celor două surori față de prezența Domnului acolo. Din dragoste pentru Domnul, Marta, care era sora cea mai mare și a căreia era casa în care-L ospăta ea pe Domnul, din dragoste pentru Domnul, ea-și dădea toate silințele să pregătească mâncarea cea mai bună, să aștearnă patul cel mai frumos, să curețe în felul cel mai plăcut locuința în care va sta Domnul... Pregătea apă pentru picioarele lor, pregătea hrană, pregătea, poate că, să spele veșmintele lor umplute de praf de pe drumurile lungi pe care mergeau treisprezece bărbați străini... adeseori neprimiți de nimeni, adeseori nehrăniți, adeseori neadăpostiți. Marta știa acest lucru. Cât de puține case primitoare erau pentru Hristos!

Mergând în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, de câte ori vor fi bătut seara la câte o poartă și câte un om supărat va fi ieșit, zicând: „Ce bateți în poarta mea? Eu am fost toată ziua la treabă, acum! N-am palavragit și n-am vagabondat ca voi! Ce căutați voi, treisprezece bărbați sănătoși și veniți? Unde-ați fost? De ce nu vă duceți să vă ocupați o slujbă? De ce nu vă duceți și voi să vă câștigați o pâine cinstită? Veniți să vă țin eu, cu pâinea mea și să vă adăpostesc în casa mea!”

Și, cum Domnul a fost atât de delicat, simțitor, n-a jignit pe nimeni, le va fi spus ucenicilor: „Haidem colo, afară din cetate, să odihnim într-o grădină, să stăm undeva pe iarbă...”. Și or fi adormit de-atâtea ori flămânzi și în frig, și poate că în ploaie, cum se întâmplă cu cei care n-au case și cum se întâmplă acolo unde sunt prea puține case primitoare și inimi milostive.

Dar Marta și Maria cunoșteau starea aceasta. Marta era o femeie credincioasă, care abia aștepta să vină Domnul. Și, știind de unde vine și cum vine, ea alerga, sărmana, cu toată inima să-I pregătească Domnului o primire fericită și bucuroasă.

Totuși a fost un moment de uitare: în dragostea ei cea mare de-a se-ngriji de lucrurile acestea ale Mântuitorului, ea a uitat că Domnul Iisus prețuiește mai mult decât lucrurile trecătoare lucrurile veșnice. Maria a înțeles acest lucru. Și s-a așezat la picioarele lui Iisus când Domnul Iisus propovăduia Evanghelia și vorbea despre tainele minunate ale Împărăției lui Dumnezeu celor câțiva care-L ascultau, printre care era și Lazăr, prietenul lui Iisus.

Maria stătea la picioarele lui Iisus, știind bine că astfel de momente nu sunt dese. Marta vine și-l spune Domnului: „Doamne, nu-Ți pasă că sora mea stă degeaba? Eu sunt ocupată cu-atâtea treburi și ea nu vine să-mi ajute. Spune-i, Te rog, să vină și ea, să-mi ajute!”.

Adeseori facem și noi greșeala aceasta pe care, cu blândețe și cu bunătate, ne-o mustră Domnul. Domnul îi spune: „Marta, Marta! Pentru multe te ostenești și alergi tu! Și bine faci că alergi, că hărnicia și osteneala pentru lucrurile necesare e-o poruncă de la Dumnezeu și o condiție neapărat necesară ca să ai în casa ta totdeauna o bucată de pâine pe care s-o dai celui flămând, o haină pe care s-o întinzi celui gol, un pat pe care să odihnească cel străin. Dar sunt momente, Marta, când - mai presus de hărnicia și de alergarea după lucrurile acestea, oricât de folositoare ar părea ele - e mai însemnată ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Marta, Marta! Munca o vei avea totdeauna cu tine. Cratițele și mătura le vei avea totdeauna; grădina și ocupația le vei avea totdeauna cu tine. Dar Eu, Marta, nu totdeauna vin în casa ta”.

Înțelegeți partea cea însemnată pe care și-a ales-o Maria! Ea a înțeles că, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu se mărturisește, când Hristos vine în casa mea, în cetatea mea, pe strada mea, cel mai însemnat lucru este să le las eu pe toate celelalte, cât de importante ar fi, și să mă ocup de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Că treburile le am totdeauna cu mine, dar pe Hristos nu-L am totdeauna.

Am mulțumit lui Dumnezeu în noaptea prin care am trecut că - deși au fost foarte multe și foarte iubitoare invitații: „Veniți la noi, să odihniți două sau trei ceasuri, să luați o bucățică de pâine, că a trecut atâta timp de când ascultați Cuvântul lui Dumnezeu și poate veți fi flămânzi sau obosiți”, au fost totuși unii care au spus: „Somnul și mâncarea le vom afla totdeauna. De la ele am venit și la ele ne ducem. Dar bucurie ca asta, un moment fericit în care să putem asculta și să ne putem împărtăși din Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu cu frații noștri nu totdeauna avem”.

De aceea ne-am bucurat din toată inima de astfel de suflete care, mai presus de toate, au prețuit hrana cea veșnică prin care omul trăiește chiar și trupește; căci Mântuitorul a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Noi am făcut această experiență. A trebuit să mergem în slujba lui Dumnezeu sau să răbdăm în chinurile lui Dumnezeu fără mâncare. Și am constatat cât de adevărată este făgăduința lui Dumnezeu.

Ne-am dus flămânzi și ne-am întors sătui, fără să fi mâncat nimic. Ne-am dus obosiți și ne-am întors odihniți, fără să fi dormit. Ne-am dus bolnavi și ne-am întors sănătoși, fără să fi întrebuințat nici un medicament. Pentru că adevărat este cuvântul acesta: puterea lui Dumnezeu satură nu numai sufletele noastre, ci și trupurile noastre.

Mântuitorul a spus odată într-o Evanghelie - și v-aduceți aminte, că este scris: „De ce vă îngrijorați atât de mult, puțin credincioșilor? Uitați-vă la păsările cerului și la crinii câmpului: nici nu torc, nici nu țes; nici nu strâng în grânarele lor și totuși, vă spun: Tatăl vostru Cel Ceresc îngrijește de ele”.

În Evanghelia după Matei, Mântuitorul spune într-un loc: „Nu se vând oare două vrăbioare cu un ban?”. În Evanghelia după Luca spune: „Nu se vând oare cinci vrăbioare cu doi bănuți?” Din aceasta vedem că oamenii săraci prindeau vrăbioare și vindeau două vrăbioare cu un ban. Și un om sărac, care n-avea decât un ban, cumpăra și el două vrăbioare și le pregătea cum putea și se hrănea cu ele. Mântuitorul spune cât de ieftine și cât de la-ndemână, și cât de slabe și de puțin prețuite sunt aceste vietăți, Și spune mai departe: „...și totuși, Tatăl vostru Cel Ceresc știe de toate și nici una din ele nu cade fără știrea Lui. Cât despre voi, până și perii capului vă sunt numărați”.

Adâncind Cuvântul Mântuitorului, prin comparație dintre Matei și Luca - la Matei se spune că două vrăbioare se vindeau cu un ban; la Luca se spune că cinci vrăbioare se vindeau cu doi bănuți. Dacă omul sărac cumpăra de doi bănuți, el căpăta cinci vrăbioare. A cincea vrăbioară nu costa nimic. „Și totuși, spune Mântuitorul, Tatăl vostru Cel Ceresc le hrănește și știe de ele”. Vrăbioara care nu costă nimic la oameni, la Dumnezeu este scumpă. Și spune Mântuitorul: „Nu sunteți oare mai de preț voi decât multe vrăbii? De ce vă îngrijorați peste măsură de mult? Căutați voi mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și veți vedea că toate celelalte vi se vor da pe deasupra”. Aceasta nu este o invitație la lene, nici la risipă, ci, dimpotrivă, la credință, la hărnicie, la economie. Dar, mai presus de toate, la încrederea în Dumnezeu și la așezarea mai presus de toate preocupările noastre a gândului și a grijii să-L slujim, să-L ascultăm, să-L iubim pe Dumnezeu.

Despre aceste lucruri am vrea să ne amintim totdeauna în pauza dintre cele două [momente]: plecarea mirilor de la nuntă la biserică și venirea de la biserică la nuntă. Toate acestea ne vorbesc nouă despre dragostea și încrederea cu care trebuie să-L iubim, să-L ascultăm și să-L așteptăm pe Domnul și Mântuitorul nostru, Care este Mirele nostru veșnic, Care îngrijește de noi și de toate trebuințele noastre. Care îngrijește să avem copii sănătoși...

Nu știți ce mare dar de la Dumnezeu este să ai copii sănătoși! Care îngrijește să avem binecuvântare în familia noastră, să avem soție credincioasă sau soț credincios. Nu știm să prețuim ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este o soție credincioasă și un soț credincios. Care îngrijește să avem părinți credincioși care, în loc să ne fi născut într-un cort de nomazi, fără cunoașterea lui Dumnezeu, în mizerie, în întuneric, în necunoștință, în tot ceea ce este murdar, urât și nesănătos, a făcut să ne naștem în casa curată, frumoasă a unor părinți credincioși, unde, de la cel dintâi cuvânt pe care noi l-am înțeles, mama noastră și tatăl nostru ne-au împreunat cele trei degetuțe și, ducându-ni-le la frunte, ne-a învățat, spunând:

- Zi, mamă: În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt.

Că datorită Lui suntem, datorită Lui avem toate binecuvântările din care ne împărtășim, toate binefacerile: și pentru trupul, și pentru sufletul nostru; și pentru viața aceasta, și pentru viața veșnică. Ce mare har este că noi ne-am născut în casa unor părinți credincioși! Ce mare har este că noi ne-am născut în adunarea și-n Biserica cea vie a lui Hristos!

(...) Toate ființele pe care le-ai făcut Tu au un soț. Eu sunt singur... Și Domnul a văzut că nu-i bine să fie omul singur. Și i-a pregătit o ființă din oasele lui. Din inima lui. Și i-a pus-o lângă inima lui și i-a zis: „Așa s-o ții pentru totdeauna, pentru că ea este soția pe care ți-a dat-o ție Dumnezeu s-o iubești”.

Soților! Fraților! Bărbaților cărora Dumnezeu v-a dat o soție, indiferent cum v-o vedeți voi acum: când ați văzut-o prima dată, ați iubit-o. V-a plăcut. l-ați spus cele mai frumoase cuvinte pe care le-ați putut spune. I-ați pus un nume nou, pe care nu-l știa decât ființa pe care o iubeai și tu, care i-ai dat acest nume.

De ce, mai târziu, inima ta s-a schimbat și de ce ochii tăi s-au întors în altă parte și n-au rămas mereu credincioși acolo unde Dumnezeu i-a ațintit de prima dată?

Am mai spus: am fost nu de mult în casa unor soți credincioși. Erau de ani de zile credincioși și însoțiți. Era însă între ei o atmosferă rece și distantă. Și am observat acest lucru și i-am zis:

- Frate, de când nu i-ai spus soției tale: „Te iubesc, scumpa mea! Ce frumoasă ești!”? Și-mi spune:

- Frate, păi acum, după cincisprezece ani, să-i mai spun eu soției mele așa ceva?

Ce trist, că sunt soți care, după ce trec ani de zile, nu simt nevoia și bucuria să le spună soțiilor lor: „Scumpa mea! Te iubesc!”, așa cum i-a spus în cea dintâi zi când s-au cunoscut și când s-au simțit legați unul de celălalt...

Dragostea este singura condiție care ne poate face fericiți și ne poate păstra nouă fericirea pentru totdeauna. Dumnezeu cere dragostea noastră. El a spus: „Eu vreau să Mă iubiți mai mult decât pe mama voastră, decât pe tatăl vostru, decât pe copiii voștri și decât chiar viața voastră. Că cine nu Mă iubește în felul acesta nu-i vrednic de Mine.

O așa iubire, asemănătoare cu aceasta s-ar cuveni să avem numai față de una dintre toate ființele din lume, pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o să fie soția noastră. E trist cum păcatul s-a infiltrat aici, peste aceste două inimi scumpe, între care n-ar fi trebuit să intre nici un fir de păr, nici un vârf de ac, ci să fie lipite așa cum le-a lipit Dumnezeu pentru totdeauna, ca să fie fericite.

E trist că între aceste două suflete se strecoară întâi o ispită, iar una dintre ele sau poate amândouă nu-i destul de atentă, ca să-mpiedice ispita. Și, fiindcă aceasta se-ngroașă mereu ca o rădăcină rea ce desparte mereu cele două... până când se sapă acolo o prăpastie peste care apoi nici unul nu mai vrea să treacă la celălalt. Și după aceea trăiesc toată viața unul împotriva celuilalt. Legile pământești îi țin legați, dar legea dragostei s-a rupt dintre ei și ei nu mai simt nimic unul pentru celălalt. Ce tristă-i o astfel de căsnicie... Cum cresc copiii unei astfel de familii, chiar dacă se mai mențin încă, de formă, legați unul de celălalt...

Pe când Dumnezeu ne-a vrut cu totul altfel. Și-a dorit să fim noi din toată inima noastră fericiți prin iubirea aceasta împrospătată zilnic și frumos prin rugăciune împreună, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu împreună, prin cercetarea bisericii împreună, prin cercetarea adunării împreună, prin această sfântă și dulce intimitate pe care o păstrează numai Duhul lui Dumnezeu între sufletele care-și păstrează curat legământul pe care și l-au făcut unul celuilalt o dată și pentru totdeauna.

...Iertați-mă că lungesc vorbirea aceasta. Nu știu ce mă-ndeamnă mereu să spun despre aceste lucruri. Pentru că cunosc atât de multe cazuri tragice, dramatice, dureroase în care cei doi nu numai că nu se mai iubesc unul pe celălalt, ci se urăsc unul pe celălalt. Unul caută să-l ucidă pe celălalt. Întâi cu cuvântul, apoi cu comportarea, apoi, poate că, și cu niște picături strecurate în hrana sau în băutura lui. Cunosc și astfel de cazuri îngrozitor de dureroase și de triste.

Păcatul a fost acela care, pentru că n-au vegheat ei, s-a strecurat, nimicindu-i. Le nimicește apoi familia și rămân atâția copii ai nimănui. Cum cresc acești copii care n-au cui spune „mamă”? Știu că surorile noastre trec pe-acolo și... mai bagă mâna în buzunar și le dă un pachețel de biscuiți sau o dulceață. Cum aleargă [ei] strigând: „Mamă! Mamă...”. Atâta nevoie au aceste creaturi de căldura mamei, că sunt în stare să spună unui lemn „mamă”, dacă lemnul acesta arată un strop de bunăvoință pentru el.

Cât de mare este vina aceasta înaintea lui Dumnezeu, a tuturor celor care au dat viață acestor făpturi, dar care le-au lăsat în voia nenorocirilor, să ducă cea mai tragică, cea mai dureroasă, cea mai chinuită existență din câte sunt pe lume... O râmă poate să se târască și găsește un loc în care să se-adăpostească. O vietate, o pasăre poate să zboare și găsește o ramură și-o frunzuță sub care să se poată adăposti. Dar un copil care n-are nici mamă, nici tată... aduceți-vă aminte că mulți dintre dumneavoastră ați gustat amar această situație și-ați văzut cât de amare erau lacrimile singurătății unui copil care ar fi vrut să spună din toată inima „mamă” unei ființe calde, care să-l poată îmbrățișa, dar n-a mai avut cum să spună...

Prețuiți - cei care aveți părinți - prețuiți mamele, prețuiți tații, prețuiți-i pe cei care vă strâng cald la inima lor și doresc să vă învețe un lucru frumos și să vă facă să simțiți că sunteți oameni și că mai există pe pământ o inimă omenească ce vă iubește. Prețuiți pe acei îndrumători credincioși care, dincolo de hrana trupească sau de lumina cărții, sau de lumina îndrumării în ce privește viața aceasta, doresc cel mai mult să vă facă să căpătați lumina care să vă lipească de Dumnezeu mai cald decât de sânul dulce al mamei. Mamei nu totdeauna îi pot spune tot ce am pe inimă, dar Domnului simt că-I pot spune totdeauna.

Avem noi o cântare așa frumoasă, care vorbește despre acest lucru:

Ce n-am putut nici mamei spune,

atât de cald... atât de des,

am spus iubirii Tale bune,

simțindu-mi sufletu-nțeles.

În starea aceasta vrea să ne-ajute s-ajungem acei care ne învață pe noi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și care ne cheamă, prin nașterea din nou din Hristos, s-ajungem fiii Lui, dragii Lui, comorile Lui, dragostea Lui, ca, lipindu-Se de noi, să simțim și noi că ne putem lipi de El și că putem trece, într-o astfel de sfântă părtășie prin toate încercările: prin viață, prin suferințe, prin moarte chiar, fiind deplin încredințați că, atunci când va veni El și ne va învia din morți, ne va găsi pe fiecare acolo unde știe El că suntem. Și va găsi pentru fiecare un cuvânt de dragoste cu care să ne trezească.

Ați fost vreodată treziți din somn de ființa cea mai iubită de pe pământ cu o sărutare și cu o șoaptă frumoasă? Ce dulce este o astfel de trezire! Am adormit... eram copil. Și mama s-a apropiat, a pus mâna dulce pe fruntea mea și mi-a șoptit numele într-un fel în care numai mama a știut să mi-l spună.

Și m-a trezit frumos. Am deschis ochii și-am văzut fața ei luminoasă și ochii ei cum nu mai sunt alți ochi și nu mai este altă față de pe pământ. Ce fericire poate să fie în clipa când te trezește din somn o astfel de față, o astfel de șoaptă, niște astfel de ochi. Așa va fi în clipa când, după ce vom fi dormit noi - nu interesează cât: putem să dormim o sută de ani, o mie de ani, zece mii de ani până va veni Domnul -, în clipa în care va veni El Îl vom simți fiecare dintre noi pe El Însuși, preaiubitul dulce al inimi noastre, și va găsi să ne trezească din somnul morții și să ne readucă la viața aceasta prin cea mai dulce șoaptă pe care ne-o va spune la urechea noastră și prin numele cel nou pe care nu-l cunoaște numai El și cel care l-a primit, cum scrie în Apocalipsa; numele acela pe care, între cei doi care se iubesc, nu-l cunoaște nimeni decât ei. Ce dulce este acest nume rostit de buzele cele mai dulci! Așa ne va trezi pe noi Hristos, dacă vom adormi cu dragostea Lui în inima noastră, cu dorința după El în sufletele noastre și cu o umblare curată și sfântă, vrednică de El, în viața pe care am avut-o până în clipa aceea.

[Acestea le] dorim din toată inima tuturor fraților și surorilor noastre cu care împreună petrecem acest timp de așteptare a mirilor aci, în aceste gânduri frumoase și-n aceste meditații asupra Cuvântului lui Dumnezeu și-a nădejdii sfinte pe care ne-a lăsat-o nouă Mântuitorul când a zis: „Mă duc la Tatăl. Nu vă întristați!... Nu vă mâhniți!... Mă voi întoarce iarăși la voi. Până atunci, vă încredințez celui mai dulce și mai scump ocrotitor: în grija Duhului Sfânt. El vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. El vă va călăuzi în toate lucrurile. El vă va învăța toate lucrurile. El vă va păzi și vă va mângâia în toate încercările voastre. Nu vă las singuri... Vă las în grija Celui mai dulce păzitor, până Mă voi întoarce Eu. Până atunci, El vă va ocroti, vă va-ngriji, vă va călăuzi. Ascultați-L pe El. Umblați într-un chip vrednic. Primiți-L să vă curățească. Iar după ce vă va curăți, umblați în curăția Lui. Ca să vă pot lua fericit și Eu când voi veni să vă duc acolo unde v-am pregătit un loc, în casa Tatălui Meu. În casa Tatălui Meu...”.

Ce dulce ne va spune El o strofă dintr-una dintre cântările noastre: „Vino dulce pe cărarea care duce Sus, / casa noastră cea de aur are steagul pus”. Ne-așteaptă !

Bucurați-vă cei care v-ați întors la Domnul, care v-ați predat Domnului și v-ați hotărât pentru El; care v-ați logodit cu Hristos și, în această perioadă scurtă până la venirea Lui, vă duceți în curăție făgăduința și legământul pe care l-ați pus, ca El să vă poată primi și privi cu bucurie când va veni.

Bucurați-vă voi, care umblați în această lume gândindu-vă mereu la dulcea nădejde care ne așteaptă la venirea Lui. Toate încercările de pe pământ, toată sfânta înfrânare, toată chinuitoarea înfrânare care se impune ca să ducem o viață curată, după voia lui Dumnezeu, prin toate promisiunile și ispitele acestei lumi, ne va fi răsplătită atunci din plin și îmbelșugat, când Domnul nostru va veni și ne va da acea făgăduință sfântă pe care ne-a făcut-o: „Fiți credincioși și Eu vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi”.

Cât de scumpe ne sunt sufletele iubite! Ce dulce-i dragostea mamei! Ce dulce-i dragostea tatălui! Ce dulce-i dragostea soției sau a copilului când te alintă cu mânuțele și spune: „Mămică!” sau „Tăticule!” Și totuși, mai dulce decât această dragoste, de mii de ori, este dragostea lui Hristos, Care ne-a iubit și mai mult.

Că dragostea lui Hristos a făcut aceste iubiri care ne fac pe noi fericiți. Dragostea lui Hristos e pusă în inima mamei și o simți. Cât de multă trebuie să fie-n inima lui Hristos, dacă în inima micuță a mamei El a putut pune atâta cantitate de căldură, de duioșie și de blândețe, și de bunătate, care ne face să fim fericiți! Gândiți-vă la aceste lucruri...

Vă rog să mă iertați că prea mult am spus... Dar, luat de valul și de leagănul dulce al acestor gânduri, am simțit că și dumneavoastră aveți nevoie de iubire, cum am avut eu. Aveți nevoie de nădejde, cum am și eu. Aveți nevoie de mângâiere cum am și eu. Și-am socotit că, mai presus de orice trebuințe, să ne umplem timpul acesta cu aceste gânduri de care avem nevoie toți.

Chiar dacă am trăi într-un palat și am avea cea mai înaltă funcție de pe pământ, funcția și palatul nu-ți dau fericirea adevărată. Fericirea adevărată ți-o dă numai prezența lui Hristos și dragostea Lui. Am întâlnit de-atâtea ori oameni care aveau casa plină de covoare, de bogății, de bijuterii și le-am spus:

- Ce bogați sunteți... Și mi-au spus:

- Pot să fie... N-avem nici o bucurie de ele. În inima noastră nu-i mulțumire și nu-i pace.

Și-am înțeles cu tristețe cât de nefericiți sunt cei bogați, care au avuții, dar nu-L au pe Hristos.

Am întâlnit oameni cu funcții înalte și i-am lăudat:

- Trebuie să fiți foarte fericiți, pentru că toată lumea vă face plecăciuni și vă laudă, și vă aduce cele mai mari cadouri și cele mai mari adulații. Și... tot ce poate fi, omenește, plăcut înaintea celor cărora le place să li se plece mereu capetele celorlalți semeni (deși, la urma urmei, și ei sunt tot niște oameni care au aceleași slăbiciuni și-aceeași soartă de care nu scapă nici unul care are viața aceasta pe pământ).

Și totuși, înălțimea omenească nu comportă în ea însăși și mulțumirea sufletească. Până la urma urmei, toată slava lumii nu numai că trece ca un fum, cum este scris. Nu numai că încetează pe neașteptate în cea mai tristă și mai nenorocită dezamăgire. Dar dă un gust așa de amar omului însetat care a dobândit celebritatea și care a spus: „Nu-i nici o bucurie în aceasta. E un chin să fii mereu privit, mereu adorat, mereu admirat, mereu solicitat de toți”. Pentru că, în toată această stare, nu există mulțumirea sufletească pe care o dă numai Dumnezeu în sufletul celui care-i credincios.

Am văzut oameni cu mesele încărcate: patru, cinci, șase feluri de mâncare. Și-am spus:

- Ce bogați sunteți! Cât de multe bunătăți aveți...

Și-am auzit adeseori spunându-ni-se:

- Pot să fie... Nu simt nici un gust și nici o plăcere, și nici o dulceață în ele.

Pentru că gustul hranei; bucuria stării, binecuvântările le dă prezența lui Hristos. Și bucuria pe care o dă El acelora care-L iubesc și care-L ascultă.

Aceasta este bucuria pe care v-o doresc din toată inima tuturor. Primiți-L pe Domnul Iisus. Lăsați-L să curețe inimile, să le-nnoiască, să le sfințească, să le umple de dragostea lui Hristos, să vă nască pentru o viață nouă și să vă facă să așteptați cu bucurie și cu fericire venirea Domnului, Care ne-a promis că ne va lua cu El și ne va da o adevărată și veșnică fericire, nemaisfârșită, în tinerețea fără bătrânețe și-n viața fără de moarte, care acolo nu-i poveste, care acolo-i realitate veșnică.

Domnul să binecuvânteze toate inimile celor care au ascultat acest cuvânt; toate inimile care s-au deschis să-l primească; toate mințile care l-au înțeles și care au ales să cugete la valoarea, la adevărul și la frumusețea lui.

Încă o dată ne rugăm să-i binecuvânteze Dumnezeu pe mirii noștri iubiți, El, în Mâna Căruia i-am încredințat și puterea Căruia îi unește acum printr-o taină cerească. Îi însoțim acolo în fața sfântului altar și ne rugăm, în timp ce preotul îi binecuvântează așezându-le cununa, ca Mâna Domnului Iisus, nevăzut și fericit, să le-așeze pe cap cununa veșnică a răsplătirii Lui, a virtuților frumoase, a nădejdilor și-a credinței care așteaptă fericirea veșnică încă de pe pământ.

Ne rugăm pentru părinții care au crescut și care vor mai crește astfel de copii.

Ne rugăm pentru nunta asta și pentru alte nunți care vor mai fi în felul acesta.

Ne rugăm să aducă Dumnezeu vremea când în tot poporul nostru și-n toată Biserica noastră se vor sărbători numai astfel de nunți și numai astfel de miri.

Ce fericită va fi viața noastră și familiile, și localitățile, și întreg poporul nostru când, de fiecare dată, se vor petrece, la nunțile noastre, astfel de petreceri binecuvântate; când în față vom avea astfel de miri; când se vor întemeia astfel de familii pornite și întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, care vor desfășura apoi o viață fericită, spre fericirea celor care vor ajunge în atingere cu ei.

Ne rugăm să binecuvânteze Dumnezeu conducătorii satului acestuia, ai comunei acesteia, ai județului acestuia, ai țării noastre, ai patriei noastre, pe care o iubim. Cum iubim cerul de deasupra ei, în care avem sufletele părinților noștri, așa iubim pământul de dedesubtul picioarelor noastre, în care avem trupurile părinților, ale fraților, ale celor iubiți ai noștri.

Și asta dorim din toată inima: când Dumnezeu va socoti sfârșite și numărul zilelor noastre, să ne adauge trupul nostru în pământul acesta binecuvântat în care odihnesc trupurile sfinte ale părinților și ale înaintașilor noștri. Și să ducă sufletul nostru în acest cer binecuvântat în care sunt sufletele celor iubiți ai noștri care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu și la sfârșitul felului de viețuire al cărora ni s-a poruncit să privim și să le urmăm credința.

Dumnezeu să binecuvânteze patria noastră cu vremuri de pace, de bucurie, de belșug și de binecuvântări. Cu oameni harnici, cinstiți; demni, care să facă cinste numelui nostru și numelui poporului nostru. Să-i binecuvânteze pe acei cărora le-a încredințat conducerea destinelor patriei și poporului nostru. Din toată inima ne rugăm, cu sinceritate, pentru ei. Că dacă noi vom fi călăuziți în pace și-n binecuvântată libertate de către acești oameni minunați, noi ne vom putea bucura de libertatea de a ne întâlni unii cu alții, de a ne sfătui și a petrece împreună astfel de momente care ajută la înnobilarea sufletelor noastre și la crearea unui adevărat viitor fericit al poporului nostru.

Să binecuvânteze Domnul Biserica noastă și credința părinților noștri, față de care să ne-ajute să fim credincioși și să n-o schimbăm pentru nici o altă promisiune și lăudată credință din lume. Că aceasta este credința în care ne-a născut mama noastră cea trupească, tatăl nostru cel trupesc și mama și tatăl nostru cei duhovnicești. Și aici ne-a poruncit să rămânem până la sfârșit, zicându-ne: „Ce-ați auzit de la început, aceea să rămână în voi”.

Domnul să ne ajute așa. Și, după ce am căpătat bogăția cunoașterii lui Hristos, s-o păstrăm într-o inimă curată, care să aducă roade în răbdare. Și, la venirea Domnului Iisus, El să ne găsească pe toți vrednici. Pe toți... Nici unul să nu rămână afară din Împărăția Lui. Și-acolo să ne revedem cu înaintașii noștri sfinți care ne-au croit nouă și ne-au pregătit nouă, și ne-au îndrumat pe noi la o astfel de ascultare și la o astfel de viață cum au trăit și-au murit ei. Amin.

Vom pune vârf acestei bucurii cu floarea binecuvântată a unei rugăciuni de mulțumire pe care o vom face acum împreună cu toții, binecuvântând pe Dumnezeu pentru această bucurie începută cu rugăciune și sfârșită cu rugăciune. Iar după aceea se va considera încheiat programul nunții. Și familia, bucuroasă și fericită, va întinde o masă sumară acelora care se grăbesc să plece și pentru mulțumirea acestei trebuințe și trupești, de care avem nevoie la capătul bucuriilor acestora duhovnicești.

Să ne ridicăm deci inima și gândurile spre Dumnezeu și să încheiem toată această bucurie cu o rugăciune de mulțumire și de binecuvântare.

***

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vină Împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă păcate noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este Împărăția și puterea și slava, acum și-n vecii vecilor. Amin.

Doamne, Dumnezeul și Tatăl nostru ceresc, Dulcele, Dragul și Scumpul nostru Mântuitor, Iisuse Doamne, și Duhule Sfinte, Mângâietorul nostru cel binecuvântat, adânc recunoscători, din toată inima, venim înaintea Ta să-Ți mulțumim acum. Tu ești, ai fost și vei fi totdeauna în mijlocul nostru. Ai fost de față la toate rugăciunile noastre; le-ai primit cu bucurie și, la cererile noastre de binecuvântări, Ți-ai pus mâinile Tale iubitoare și dulci peste capul, peste inima, peste gândurile fiecăruia dintre noi și peste toți împreună. Din toată inima Îți mulțumim.

Am dorit Cuvântul Tău cel Sfânt, care este mana și hrana sufletelor noastre. Și Ți l-ai împărțit darnic, binevoitor, cald și dulce, ca o mamă care-și hrănește copiii ei.

Am dorit cântarea Ta; cântarea care va alcătui în vecii vecilor bucuria nesfârșită și din ceruri. Și Tu ne-ai dat-o ca o arvună cerească pe acest pământ. Iar noi, împreună cu îngerii Tăi, nu numai Ți-am cântat Ție, dar Ți-am trăit din plin bucuria dulce în leagănul acesta sfânt al cântărilor Tale.

Am simțit din plin toată binecuvântarea Ta și din tot sufletul nostru Îți mulțumim pentru tot ce ne-ai dat.

Încă o dată Te rugăm să binecuvântezi mirii noștri iubiți; părinții lor, viața lor de acum și viața lor viitoare. Să-i binecuvântezi pe toți cei care îi vor binecuvânta. Să-i ajuți pe toți cei care îi vor ajuta, Doamne, și să-i răsplătești pe toți cei care îi vor iubi și vor căuta să-i ajute să-și ducă până la capăt - nu numai frumos, ci și fericit - crucea și sarcina unei vieți atât de grele uneori, dar atât de frumoase totdeauna.

Binecuvântează această căsnicie și toate cele câte au fost și vor mai fi în viitor, până la venirea Ta, când Te vei uni cu Biserica Ta ca într-o taină atât de dulce și scumpă, ca dulcea părtășie a celor două inimi pe care dragostea Ta le unește pentru a fi una pentru totdeauna. Atunci ajută-ne să vedem cu toții Fața Ta și să Te binecuvântăm în Nunta cea fără de sfârșit care ne-ai promis Tu că va începe când Tu vei veni la noi, când noi vom veni la Tine.

Te rugăm să binecuvântezi încă o dată satul acesta, comuna aceasta, județul acesta, țara noastră și pe toți cei pe care i-ai așezat Tu în locuri de răspundere, de la cel mai mare până la cel mai mic; de la cei mai mici până la cei mai mari... Și să faci astfel, Doamne, ca, așa cum au fost totdeauna îndrumătorii poporului nostru una cu poporul în rugăciune și-n credință, în lupte și-n biruințe, în suferințe și-n mângâieri, așa ajută-ne, Doamne, să fie întreg poporul nostru o unitate de nezdruncinat, de la cel mai de jos până la cel mai de sus. Și, recunoscători și îndatorați față de tot ce ai făcut Tu pentru zbuciumata și frumoasa istorie a porului nostru, ajută-ne să Te cinstim cu credința părinților, bunilor și străbunilor noștri care au trăit și au murit aici credincioși în Tine, lăsând și urmașilor lor această poruncă: „Fiul meu, mai întâi de toate, adu-ți aminte și-nchină-te cu evlavie Domnului Dumnezeu”.

Lăudându-Te pe Tine și mulțumindu-Ți numai Ție pentru toate, încredințăm în Mâna Ta cea sfântă viața noastră și-n viitor.

Te rugăm, binecuvântează-i pe toți acești nuntași dragi și scumpi, frații noștri și surorile noastre, tineretul Tău, copiii Tăi și copiii noștri, pentru care ne rugăm. Binecuvântează-i și la întoarcere și fă să păstreze în inima lor mărgăritarele scumpe, comoara aceasta dulce a Cuvântului Tău care li s-a mărturisit aici. Și fă, Doamne, ca acest Cuvânt Sfânt să nu se-ntoarcă la Tine până va aduce roade sfinte, viață curată și binecuvântată. Adună mereu la numărul acesta binecuvântat al copiilor Tăi, unul câte unul, zecile, sutele, miile, miile de mii de frați și surori ale noastre, până când tot pământul scump al țării noastre va fi plin de cunoștința Ta și tot cerul patriei noastre va străluci de soarele cald și dulce al dragostei și credinței pe care am dorit s-o avem și pe care dorești Tu să ne-o inspiri prin Cuvântul Tău și prin cuvintele înaintașilor noștri.

Pentru toate, încă o dată Îți mulțumim. Pentru toate, pentru totdeauna ne închinăm Ție. Înnoim legământul nostru de a-Ți fi credincioși și binecuvântăm Numele Tău care ne-a ajutat până aici în chip așa de minunat și care ne va ajuta și mai minunat în viitor. Pentru că tot Cuvântul Tău este adevărat și Tu ai spus că poți face pentru noi nespus mai mult decât cerem sau gândim noi.

Te binecuvântăm împreună cu toții și, lăudând Numele Tău, ne închinăm Ție, căci a Ta este Împărăția, puterea și mărirea, Dumnezeul nostru, a Tatălui, și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și-n vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!