Taina pocăinței: nașterea din nou
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 3
Sâmbătă, 20 iulie 1984
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
De la părinții și strămoșii noștri, orice început să-l facem în acel sfânt fel, în Numele lui Dumnezeu; așa continuăm și așa dorim să facem și noi.
Când tata trăgea prima brazdă pe ogorul său - nu uit, eram copil și mă ducea să merg înaintea boilor -, l-am văzut îngenunchind pe prima brazdă și spunând: „În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. A înțeles că, pornind în Numele acesta și cu ajutorul acestui Dumnezeu Atotputernic, va sfârși cu bine până la capăt.
Când a început mama un caier, la primul fir, a spus: „În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Și a tors cu bine tot caierul, până la capăt. Și au arat cu bine, și au tors cu bine... până la capătul cel binecuvântat de Dumnezeu ... că-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să le închid cu mâna ochii și să le odihnesc, în ultima clipă a vieții, pe umărul meu capul lor obosit. Aceasta am dorit și eu de la Dumnezeu și aceasta au dorit și ei. Și sunt așa de fericit când am putut să împlinesc ultima brazdă cu acest început binecuvântat!
Aș vrea să ne adunăm toate gândurile și toate inimile noastre în seara aceasta când poate că pentru mulți este primul și ultimul prilej când putem să asistăm la o astfel de sărbătoare binecuvântată.
Pentru foarte mulți dintre cei care se găsesc pentru prima dată în locul acesta, sărbătoarea aceasta va părea cu totul ceva străin, cu totul ceva nou. Dar așa cum a părut ceva nou pentru cei din ziua Cincizecimii, când ascultau spusele Sfântului Apostol Petru și propovăduirea Sfinților Apostoli umpluți cu Duhul Sfânt în ziua aceea binecuvântată prin harul lui Dumnezeu, așa cum - zic - atunci părea ceva nou, ceva straniu ceea ce propovăduiau apostolii Domnului, după două mii de ani, când noi legăm acum firul credinței noastre binecuvântate cu firul credinței lor sfinte, pare și acum; deși este foarte ciudat cum, după două mii de ani de creștinism, o sărbătorire a unei nunți binecuvântate în fel creștinesc pare ceva nou. Da, pentru că în timpul acesta îndelungat, de la primii creștini până astăzi, s-au perindat peste istoria Bisericii creștine și peste istoria poporului nostru, de la începutul lui binecuvântat până astăzi, atâtea furtuni și atâta întuneric!
De-a lungul frumoasei și grelei noastre istorii, am trecut și a trebuit să trecem prin atâtea tuneluri întunecoase! Dar binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului părinților noștri, Care, atunci când ei au strigat către El în mijlocul necazurilor lor, El i-a ascultat. Aș dori mereu să nu uităm aceste lucruri minunate.
A apărut acum, nu de mult, în librării o carte: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Cei care nu o cunoașteți, cei care aveți copii, cei care n-ați avut această carte, v-aș îndemna să o cumpărați. De la cel dintâi cuvânt, acest mare om, unul dintre părinții și strămoșii poporului nostru, își începe sfaturile și învățăturile sale către fiul său așa: „Mai întâi de toate, iubitul meu fiu, să știi să te închini și să crezi, și să lauzi, și să binecuvântezi Numele Domnului Dumnezeului nostru, pentru că El este Acela care ne-a chemat pe noi din neființă la ființă și din întuneric la lumină”. Și toată cartea, pe parcursul a sute de pagini, vorbește în felul acesta despre recunoștința și despre adorarea care trebuie să o aducem noi Dumnezeului părinților noștri, Care i-a luminat pe ei, prin care ne-a luminat și pe noi până astăzi.
Chiar dacă n-am cunoaște Biblia și chiar dacă n-am cunoaște scrierile Sfinților Apostoli și Evangheliști, am mai spus-o și altădată și trebuie mereu să o repetăm: noi trebuie să ne cunoaștem istoria noastră și scrierile cronicarilor noștri, care nu ne spun și nu ne lasă nouă altceva decât ceea ce a spus Mântuitorul și scrie în Sfintele Sale Evanghelii.
Urmele înaintașilor noștri ne vorbesc nouă despre Dumnezeul părinților noștri și despre isprăvile Sale minunate. Și dacă n-am cunoaște toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în Vechiul Testament pentru poporul Israel, trecerile lui prin mări, prin ape, izbăvirile lui din mijlocul vrăjmașilor, ajutorul Său [dat] în toate împrejurările vieții lor, noi avem istoria zguduitoare și frumoasă a poporului nostru.
Și chiar dacă glasul părinților noștri a amuțit... și s-a dus Neagoe Basarab, s-a dus Mircea cel Bătrân, s-a dus Ștefan cel Mare, dar au rămas zidurile lăsate de ei ca o mărturie a dragostei lor de Dumnezeu și a recunoștinței lor față de izbăvirile Lui minunate. Căci, cum spune în psalm, așa putem spune și noi și așa au spus ei: „Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, să spună Israel acum. Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, de mult ne-ar fi înghițit de vii”.
Dar Domnul a fost de partea noastră și ei, drept recunoștință I-au ridicat nu numai jertfele lor, nu numai lacrimile și rugăciunile lor, ci lăcașuri de mulțumire care să dăinuiască peste veacuri, ca dovadă a recunoștinței lor față de Dumnezeu, Care i-a izbăvit. Pentru noi, Putna și Voronețul, și Cozia, și Tismana, și Trei Ierarhi, și Curtea de Argeș nu sunt obiective turistice, nu sunt obiecte de muzeu... nu sunt piese de admirație firească. Sunt mărturiile credinței părinților noștri, pentru că este scris În Evanghelie: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”. Glasul lor a tăcut, dar pietrele vorbesc și astăzi, aducându-ne aminte de credința lor, de Dumnezeul lor, de ceea ce au spus, în esență, toți; și prin glasul lui Neagoe Basarab către fiul său, și prin glasul lor către fiii lor și către fiii noștri, și către noi, până la sfârșit:
„Mai întâi de toate, fiul meu, nu uita să te închini și să-L lauzi, și să slujești, și s-adori totdeauna pe Dumnezeul tău, Care ne-a chemat pe noi din neființă la ființă și ne-a scos din întuneric la lumina Lui minunată”.
Noi putem spune acest lucru. O mie de ani nu ne-am cunoscut istoria. Trebuie să ne-o refacem astăzi din cioburi, din ziduri, din bucățele de hârtie, ca să vedem cum a fost de la plecarea romanilor de aici până la primele noastre voievodate. O mie de ani nu ne cunoaștem istoria. Cine ne-a izbăvit pe noi, ființa neamului nostru, credința noastră, limba noastră, viața noastră, dacă nu Dumnezeul Acela pe care L-au rugat părinții noștri și Căruia s-au închinat ei din toată inima, și față de Care n-au uitat recunoștința pe care-o datorau.
Datorită credinței părinților noștri trăim și am trăit, și vom trăi până la sfârșit aici. Pentru acei care s-au jertfit sute de ani pentru independența noastră națională și-n urma jertfelor cărora Dumnezeu ne-a dat-o, acum ne putem bucura în mijlocul unor hotare libere, vorbindu-ne cu drag limba părinților noștri în care ne-au legănat mamele noastre și în care ne-au spus prima dată: „Învață Tatăl Nostru, dragul mamei”. Și-n această limbă putem acum să mărturisim credința noastră și adorația, și recunoștința noastră față de acest Dumnezeu Care-a salvat ființa neamului nostru și față de Care părinții și strămoșii noștri ne-au lăsat cu limbă de moarte - și-n cărțile lor, și-n zidurile lor - să nu uităm datoria noastră de recunoștință.
E adevărat că în această mie de ani de întuneric din care Dumnezeu ne-a chemat acum la lumină și din această mie de ani de neființă din care Dumnezeu ne-a chemat acum la ființă, au trecut peste noi, nu fără urme, stăpânirile străine. Când noi ne-am născut ca popor, ne-am născut creștini. Așa am învățat și așa știm. Dar au trebuit să treacă atâtea sute și sute de ani peste noi, pentru ca să vedem limpede astăzi că toată existența noastră și libertatea noastră o datorăm lui Dumnezeu. Cum spune în psalm: „Nu caii noștri, nu armele noastre, nu brațele noastre ne-au izbăvit”, ci puterea lui Dumnezeu și harul Său. „Unii se bizuiesc pe carele lor, alții pe caii lor”, spune în psalm; și s-au bizuit unii pe puterea lor, pe mulțimea, pe răutatea lor. Noi ne-am bizuit pe Dumnezeul părinților noștri și El ne-a izbăvit până astăzi. Dacă noi putem astăzi să stăm împreună și să sărbătorim creștinește acest moment minunat care în viața unui om este o singură dată binecuvântat de Dumnezeu - cum este nașterea și cum este moartea -, dacă noi, zic, putem să sărbătorim acum creștinește acest moment minunat, o datorăm rugăciunii și credinței acelora care au mijlocit și au suferit pentru ca noi să ne putem bucura acum de această libertate.
M-am gândit la aceste multe lucruri și câte n-ar fi de spus despre acestea! Am vrut însă să încep vorbirea aceasta scurtă după obiceiul părinților noștri, cum în poporul nostru, de ani de zile, se obișnuiește ca, la astfel de împrejurări, cei mai bătrâni să ia câte un cuvânt de sfat fie pentru miri, fie pentru tineri, pentru ca, din experiența lor și din cunoștințele lor, să le îmbogățească și acestor tineri care încă nu cunosc viața cunoștințele de care vor avea nevoie ca să se poată orienta sănătos și frumos atât în viața lor familială, cât și în viața lor socială, cât și în viața lor morală, cât și în toate aceste părți ale vieții care încheagă existența unor oameni pe pământ.
Și, după acest sfânt și bun obicei, frații noștri mai în vârstă, care cunosc din experiența vieții multe din adevărurile pe care cei tineri încă nu le cunosc, bine fac că iau cuvântul și-i sfătuiesc pe cei care sunt prezenți la un astfel de moment. Celor care le cunosc, împrospătându-le aceste cunoștințe care le sunt necesare, iar celor care nu le cunosc, aducându-le la cunoștință aceste lucruri, pentru că lor le vor fi și mai necesare.
Cu un cuvânt din Sfânta Evanghelie am vrut să petrecem în seara aceasta și să ne împărtășim unele dintre adevărurile foarte necesare atât trupește, cât și sufletește fiecăruia dintre noi. Cuvântul acesta potrivit pentru un astfel de moment l-am ales din Epistola lui Pavel către Efeseni, capitolul 5, versetele 31, 32 și 33: ,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor alcătui un singur trup. Taina aceasta este mare. Vorbesc despre Hristos și despre Biserică. Încolo, fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine și nevasta să se teamă de bărbat”.
Acesta este un cuvânt din Sfânta Evanghelie. Iar alt cuvânt, din înțelepciunea popoarelor, spune așa: „Când mergi în călătorie pe mare, fă o rugăciune. Când mergi la război, fă două rugăciuni. Și când mergi să-ți cauți o nevastă, fă trei rugăciuni”. Pentru că acest lucru, căsătoria, căutarea și dobândirea unei soții binecuvântate de Dumnezeu, e un lucru cu mult mai important și e adesea un pas cu mult mai primejdios și decât mergerea la război, și decât călătoria pe mare. De aceea am zis: înțelept a rânduit Sfânta noastră Biserică și Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ca, în astfel de împrejurări, tinerii să asculte și bătrânii să sfătuiască. Și cu toții să aștepte îndrumare sfântă din adevăratul și veșnicul Cuvânt al lui Dumnezeu; și din sfătuirile părinților și ale înaintașilor noștri, care au atâta experiență în această parte de viață.
Cuvântul Domnului la care vrem să ne oprim în primul rând spune așa: „Taina aceasta este mare. Omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu nevasta sa și cei doi vor alcătui un singur trup”. Așa a rânduit Dumnezeu. Ce greu examen este despărțirea aceasta și ruperea aceasta de părinți: de tatăl tău și de mama ta! Dar este un cuvânt și o rânduială a lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm toți. Pentru că ceea ce ne dăruiește Dumnezeu în schimbul iubirii părintești este nespus mai mare, mai complet, mai desăvârșit, mai necesar.
Și spune Sfânta Evanghelie: „Taina aceasta este mare”. Și spune mai departe: vorbesc despre Hristos și despre Biserică”. Atât de mare este Taina Cununiei, Taina căsătoriei, Taina unirii celor doi, și atât de importantă, încât Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu o pune pe același cântar și în același verset, de aceeași valoare cu taina unirii lui Hristos cu Biserica Sa.
Noi suntem creștini - am zis -, după cum știm și-am fost învățați din istoria noastră, de la începutul neamului nostru. Prin urmare, părinții noștri și strămoșii noștri de la început ne-au învățat să ne bizuim și să ne orientăm în toate căile și lucrurile noastre după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Noi nu ne-am încreștinat după secole de păgânism ca alte popoare. Ci binecuvântat să fie Dumnezeul nostru Care a lucrat în chip așa de minunat, că am auzit de la început Cuvântul Său. Din copilăria noastră ca popor, noi am cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu.
Ce minunat este când, într-o familie, copiii aud de la începutul vieții lor, de la niște părinți credincioși, Cuvântul lui Dumnezeu și cresc în atmosfera sfântă a acestui Cuvânt! Nu există o bucurie mai mare și o binecuvântare mai mare pentru o familie și pentru niște copii care se nasc în această familie, decât să aibă niște părinți credincioși care să-i sfătuiască de la începutul vieții lor; și încă dinainte de a fi, să-i ceară lui Dumnezeu, să-i încredințeze și să-i promită lui Dumnezeu. Și după ce i-au avut, să-i crească legănându-i în cântările Domnului și să-i învețe de la cea dintâi zi și pornire, și pricepere din viața lor acest Sfânt Cuvânt.
Copiii aceștia vor crește binecuvântați de Dumnezeu. Și chiar dacă, în decursul vieții lor, vor ajunge să treacă prin multe necazuri și poate că vor ajunge departe de familia și de mama care i-a crescut, totdeauna își vor aduce aminte: „Așa m-a învățat pe mine mama”. Și, în mijlocul necazurilor și al încercărilor vieții și al îngrijorărilor lor, se vor retrage în tăcere și-și vor aduce cu lacrimi aminte de cum l-a învățat mama, de cum l-a învățat tatăl său. Și va găsi în amintirea aceasta și în meditarea la învățătura părinților săi putere să iasă din încercări și să biruie în necazurile prin care vor trebui să treacă.
De aceea este o fericire și o binecuvântare nespus de mare ca un copil să crească credincios și să aibă părinți credincioși. Și de aceea noi ne bucurăm și ca popor de binecuvântarea aceasta, că am avut părinți credincioși. Niște părinți care ne-au învățat cum scrie Neagoe Basarab fiului său Teodosie. (Nu uitați să vă procurați cartea aceasta; este încă în librării și se vinde cu optsprezece lei - și o puteți avea. Domnul să-i binecuvânteze pe conducătorii noștri care, însuflețiți de gândul și de dorința de a da poporului hrana necesară, mai au grijă să apară din când în când astfel de cărți atât de adânc necesare și atât de adânc luminoase pentru viața și pentru îndrumarea noastră.)
„Taina aceasta este mare”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, vorbind când despre soț și soția lui, despre mire și mireasă, când despre Hristos și Biserica Sa. De aceea mulțumim lui Dumnezeu că a adus vremurile acestea de libertate și de bucurie când noi, cu sutele și sutele, câți suntem aici, ne putem în libertate bucura de mărturisirea și de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, de bucuria de a putea să ne împărtășim și să ascultăm îndemnurile acestui Cuvânt, de care cu toții avem nevoie pentru orientarea și pentru viața noastră.
„Taina aceasta este mare.” Dumnezeu ne-a însemnat pe noi și ne-a făcut să ne asemănăm cu Biserica Sa, cu Mireasa Sa. Așa frumos se vorbește despre mireasă în tot Cuvântul lui Dumnezeu! În poporul evreu există un obicei ceremonial. În timpul nunții, mireasa se bucură de o cinste deosebită. Există un moment în care i se spală picioarele miresei, ca respect și ca prețuire deosebită. Evanghelia numește Ierusalimul de sus Mireasa noastră.
Evanghelia numește Biserica mireasă. Dumnezeu a alcătuit omenirea să fie ca o mireasă a Fiului Său, Care Și-a dat viața pentru ca toți oamenii să fie mântuiți și să-i înfățișeze pe toți ca pe o mireasă fericită și binecuvântată, curățită și sfințită pentru El. Aceasta este starea la care vrea Dumnezeu să ne ridice.
Ați auzit aici vorbindu-se despre pocăință. Pocăința este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii noastre. Și, în înțeles duhovnicesc, pocăința este nașterea din nou, convertirea, schimbarea omului, schimbarea vieții sale; momentul când el se predă lui Dumnezeu, se hotărăște pentru Dumnezeu și vrea, și pune legământ să înceapă o viață nouă cu Dumnezeu. Asta este Taina Pocăinței.
Pocăința este o taină; și taina aceasta este scrisă în Evanghelia Mântuitorului de la Ioan, capitolul 3, unde se spune că un înțelept al poporului Israel, un învățat, profesor de teologie în Israel, Nicodim, a venit noaptea la Iisus cu problema aceasta pe care Mântuitorul i-a știut-o înainte de a-și deschide Nicodim gura. El a venit la Iisus. Spune așa de frumos în Evanghelie: „Între farisei, era un om, anume Nicodim. Acest Nicodim a venit la Iisus noaptea și i-a zis: «Învățătorule, știu că ești un om trimis de Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate să facă faptele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el»...”. Așa trebuie să înceapă un om inteligent o discuție respectuoasă cu un om la care se duce să-l cerceteze și de la care să afle un adevăr. Mântuitorul însă a scurtat firul discuției și i-a zis: „Trebuie să vă nașteți din nou”.
Nicodim, un învățător în Israel, era neobișnuit și necunoscător despre aceste lucruri. Și-I vorbește Mântuitorului: „Cum poate un om bătrân să se nască din nou?” Și Mântuitorul îi spune: „Dacă tu, învățătorul lui Israel, nu înțelegi aceste lucruri, iată, îți spun încă o dată: trebuie să vă nașteți din nou!” Și-i vorbește despre o Apă și despre un Duh.
Apa era Cuvântul lui Dumnezeu, care este Viața și curăță mintea; și Duhul era puterea lui Dumnezeu, care curăță inima. A spus: „Trebuie să vă nașteți din nou”, să căpătați o minte nouă și o inimă nouă. Ăsta este omul cel nou, care poate să facă faptele cele noi și care realizează o viață trăită după voia lui Dumnezeu.
Fără această naștere din nou, fără această înnoire a vieții, fără această taină a pocăinței, nu poate să existe mântuire, pentru că un om nenăscut din nou, care n-are o minte nouă, o minte curată, o minte sfințită, o minte duhovnicească, o rațiune divină și care n-are o inimă nouă, o simțire nouă, un sentiment curățit și sfințit de Dumnezeu, acesta este un om vechi. Numai cine le are pe acestea, acela este un om nou, care poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu, să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, să lucreze pentru Împărăția lui Dumnezeu, să trăiască pentru Împărăția lui Dumnezeu și să moară pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Această lucrare minunată a făcut-o Evanghelia în viața poporului nostru de la început. Această lucrare minunată o face Evanghelia lui Dumnezeu în viața fiecărui om care se întoarce la Domnul. De aceea Mântuitorul cere, ca o condiție fără de care nu se poate mântui nimeni: „Trebuie să vă nașteți din nou!”
În Evanghelia după Ioan capitolul 1 , versetul 11 scrie așa: „El a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din om, nici din firea pământească, nici din voia firii pământești, ci din Dumnezeu”. Aceasta este Taina Pocăinței, una dintre cele șapte Taine ale Bisericii noastre, care ne-au rămas nouă de la moșii și strămoșii noștri ca o condiție neapărat necesară pentru oricine vrea să fie mădular al Bisericii vii a lui Hristos și vrea să fie un om nou, prin care Dumnezeu să poată lucra și de care El să Se poată folosi în lucrul Său și în lucrarea Evangheliei Sale.
De aceea, pentru foarte mulți care au asistat astăzi pentru prima dată la o astfel de petrecere duhovnicească, multe dintre lucrurile exprimate aici pot să li se pară de neînțeles. Vorbirea aceasta, a tuturor celor care s-au perindat până acum aici și se vor mai perinda, este o vorbire duhovnicească, pentru care trebuie să ai o pricepere duhovnicească să o înțelegi. Și această pricepere duhovnicească o capătă omul numai când se hotărăște pentru Dumnezeu, adică atunci când se naște din nou pentru Împărăția și Patria cea Veșnică.
Ca să putem face parte din mijlocul poporului țării noastre și să putem căpăta o cetățenie a patriei noastre, noi a trebuit să ne naștem fizic, să ne naștem material, să ne naștem trupește în această patrie, ca să căpătăm un nume, ca să căpătăm o identitate, ca să căpătăm o cetățenie.
Același lucru trebuie să-l facem și pentru cealaltă Patrie, care este Patria cea Veșnică, în care nu va putea intra nimeni care nu capătă o naștere aici, care nu capătă un nume, care nu capătă o cetățenie. Și cetățenia aceasta se capătă în momentul când ne naștem din nou, adică atunci când împlinim Taina Pocăinței, o Taină cerută și poruncită de învățătura Bisericii noastre și [despre care] de moșii și strămoșii noștri am fost învățați.
Numai că, obișnuindu-ne cu viața trupească și pământească, ne-am molipsit de la păgânii care ne-au stăpânit și ne-au robit poporul nostru de-a lungul a secole și secole, de la obiceiurile lor, ale celor care au căutat să ne nimicească și ca neam, și ca limbă, și ca credință. Ne-am molipsit de acele obiceiuri urâte și păgânești. Și, cu timpul, ele au devenit ca o tradiție în viața noastră. Dar acestea au fost ca un accident în viața poporului nostru, nu un curs normal.
Părinții noștri creștini, când ne-au născut, ne-au învățat să petrecem așa sărbătorile noastre. Numai că prea mult au fost părinții noștri stăpâniți de popoare necredincioase și păgâne. Și acestea au căutat să ne nimicească, făcându-ne să primim obiceiurile lor. De-atunci au învățat petrecerile urâte, vorbele murdare la privegherile morților noștri, la sărbătoarea nunților noastre, la botezuri sau la aniversări; cu beții, cu vorbe porcoase, cu obiceiuri urâte. Au căutat să ne nimicească întâi credința și curăția dragostei noastre față de Dumnezeu, că după aceea ușor puteau să ne nimicească...
Numai că Dumnezeu n-a lăsat poporul nostru fără părinți credincioși. Fără oameni ca Neagoe, ca Mircea, ca Ștefan și ceilalți, care, înaintea oricăror încercări, se duceau ceasuri întregi pe genunchi și, cu lacrimi, cereau ajutorul lui Dumnezeu.
Iar după ce Dumnezeu le-a dat o biruință - ca prin minune - n-au uitat să meargă, să recunoască și să-I mulțumească lui Dumnezeu, ridicând lăcașuri de rugăciune și învățându-i și pe copiii lor: „Nu uitați că Dumnezeu ne-a izbăvit!”.
Dacă noi vrem să fim credincioși părinților noștri și vrem să ne cinstim înaintașii noștri... - și trebuie să o facem, că aceasta este o poruncă a lui Dumnezeu, când spune: „Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. E o poruncă a lui Dumnezeu. Și această poruncă trebuie să n-o uităm noi niciodată. Iar dacă vrem s-o ascultăm, [cinstindu-ne părinții], atunci vom și urma credința părinților noștri.
Iată, ceea ce vedeți e-o minune a lui Dumnezeu. Că noi înnodăm acum (după cum am spus de la început), după două mii de ani, prin această Lucrare minunată a Oastei Domnului, înnodăm firul credinței noastre și al frumoaselor noastre obiceiuri creștinești de la momentele cele mai însemnate din viața omului: de la naștere, de la nuntă, de la înmormântare și de la celelalte momente importante, cu firul frumos al credinței părinților noștri.
Și noaptea aceasta de mii de ani care a trecut peste istoria noastră să fie ca o noapte uitată peste care a răsărit soarele minunat și pe care am uitat-o... Și să se vindece rănile sufletului nostru, adică să se îndrepte practicile [păgânești din cadrul] obiceiurilor noastre minunate de la momentele cele mai însemnate pe care Dumnezeu le-a pus în istoria noastră și-n viața fiecărui om dintre noi. Începem cu Dumnezeu și sfârșim cu Dumnezeu.
De ce atâtea căsnicii sfârșesc rău? Pentru că n-au început cu Dumnezeu. Avem noi o cântare frumoasă... sper că-mi voi aduce aminte și aș vrea să v-o repet, deși mulți o știu; sunt însă, cred, destui care n-o știu:
Începutul și sfârșitul
ce departe-s uneori,
cât de tristă-i câteodată
seara unor veseli zori...
Ce urât se-ncheie anii
deseori porniți frumoși,
ce ajung la bătrânețe
mii de tineri credincioși...
Câte prietenii și drumuri,
și-nsoțiri pornesc plăcut,
și la urmă-ar fi fost bine
nici să nu se fi știut.
Câți copii ce-n rugăciune
și în lacrimi ne-au crescut
au ajuns de parcă mamă
niciodată n-ar fi-avut...
Câți din cei cu case sfinte
au sfârșit necredincioși;
cine-ar ști ce pot fi mâine
cei azi tineri și voioși?...
Bune-s zilele frumoase
când frumoase și apun,
bună-a fost atunci viața,
când sfârșitul ei e bun.
Sunt niște gânduri la care trebuie să medităm cu toții. Dar sunt niște adevăruri pe care le verificăm fiecare dintre noi în fiecare zi. Cunoașteți o mulțime de întâmplări, o mulțime de familii dezbinate. Scriu ziarele, se spune la radio, vedem cu ochii noștri de fiecare dată atâtea... corăbii care-au plecat frumos, dar curând s-au spart, izbindu-se de stâncile neînțelegerii, ale păcatului... și cei doi soți se îneacă. Și-i trist că de multe ori se îneacă împreună cu ei și atâtea suflete nevinovate care cresc umplând casele copilului ori orfelinatele și, încă și mai trist, locurile de handicapați.
Copii născuți nefericiți și nenorociți, și bolnavi din cauza părinților care au trăit în neorânduială și în păcat. Aici se vede cât de mare nevoie este de Lucrarea aceasta binecuvântată pe care Dumnezeu a adus-o în mijlocul poporului nostru.
Iată, acum câteva zeci de ani, părinții nu-și vedeau copiii adunați în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, cântând astfel de cântări îngerești, ascultând cuvintele lui Dumnezeu și văzând pe fața lor strălucirea nevinovăției și a curăției dumnezeiești.
Acum însă, ce fericiți pot fi părinții când își văd copiii aici, în loc să și-i vadă și să și-i știe cum sunt atâtea cazuri... Copii nefericiți, plecați de-acasă, neascultători, ca fiul cel pierdut. De atâtea ori am văzut prin gazete anunțuri despre părinți care își caută copiii. Copii de treisprezece sau șaisprezece, sau șaptesprezece ani, fete, pleacă de-acasă și nu mai știe nimeni pe unde sunt. Acești copii pierduți și nefericiți sunt rodul neascultării și căderii părinților lor. Copii bolnavi, copii născuți infirmi, copii nenorociți... sunt rodul păcatului părinților neascultători.
Spune un Cuvânt al lui Dumnezeu așa: „Dumnezeu binecuvântează pe cel credincios până la al miilea neam. Și copiii copiilor celor credincioși vor fi binecuvântați”. Mame și tați, dacă vreți să fie binecuvântați copiii dumneavoastră, întoarceți-vă la Dumnezeu! Creșteți-i după voia lui Dumnezeu și vor fi binecuvântați. Eu am cumpărat nu știu câte zeci [de exemplare] din cartea aceasta, Învățăturile lui Neagoe Basarab, și am dat-o cadou la părinți. Aveți un copil, învățați-l să citească și învățați-l să-L cunoască pe Dumnezeu, cum scrie cartea aceasta. Și veți fi fericiți și voi, și copilul vostru, și, până la sfârșit, toți cei care se vor naște din el.
Spune un proverb așa: „Învață-l pe copilul tău exact cu cuvintele cu care te-a învățat tatăl tău pe tine. Căci atunci când stai de vorbă cu fiul tău, stai de vorbă cu tot neamul care te va urma.
Pentru că așa cum îl înveți tu pe copilul tău și cum te vede el pe tine făcând, așa va învăța el, la rândul lui, pe copiii lui. Și tu vei fi tatăl unui neam întreg, până la urmă. Când se vor cântări, în Ziua Judecății, toate roadele bune ale tuturor fiilor tăi și, mergându-se înapoi pe roadele lor binecuvântate, se va ajunge la tine, tu vei primi un procent de răsplată nu numai pentru faptele tale, ci și pentru ale urmașilor tăi până în veci.
Și, dacă îl crești pe copilul tău un fiu al lui Dumnezeu, el poate deveni un om mare. Ce mare bine poate face un om mare pus în slujba lui Dumnezeu, în fruntea unui popor! Un copil crescut de-o mamă credincioasă, dacă ar ajunge într-un post de răspundere, el va face voia lui Dumnezeu, cum l-a învățat mama lui: „Dragul mamei, tu să fii credincios! Tu să ai milă de semenii tăi! Tu să-i ajuți pe cei lipsiți! Tu să-l mângâi pe cel întristat! Tu să nu apeși, să nu nedreptățești pe nimeni...”. Și el își va aduce aminte totdeauna de cuvântul mamei sale și va face cum l-a învățat mama. Și o astfel de mamă cum să nu primească ea, în Ziua Judecății, răsplată de la Dumnezeu!
Eu, când am citit o scriere a lui Voltaire - acest mare filozof ateu, necredincios, împotrivitor lui Dumnezeu, din Franța -, Fecioara din Orleans, atunci am scris cântarea:
O, om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce pui în scris sau grai
sau lași prin pilda care-o dai,
că ea pe mulți, spre iad sau rai,
mereu o să-i îndrume!
Și atunci am înțeles de ce trebuie să fie o judecată, la urma urmelor, pentru toți oamenii. Pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu este scris, cum spune despre bogatul nemilostiv sau despre săracul Lazăr: „A murit bogatul și a ajuns în focul iadului, în locuința morților, în chinuri. A murit Lazăr și a fost dus în sânul lui Avraam”. Deci nu mai e nevoie de judecată; judecata e deja făcută. Pentru că este scris în Ioan, capitolul 3: „Cine crede are viața veșnică. Cine nu crede nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Cine crede nu va fi judecat; dar cine nu crede a și fost judecat. Deci necredința este deja condamnată, numai că necredinciosul încă n-a ajuns la executarea sentinței.
Cartea lui Voltaire a rămas și astăzi și se tipărește în milioane de exemplare, în toate limbile pământului. Și cartea aceasta vorbește în mod atât de îngrozitor și de murdar, și de împotrivitor la adresa lui Dumnezeu; și e răspândită prin toate limbile și în toate neamurile, creând astfel exemple ca și el și exemplare nefericite care sfârșesc de cele mai multe ori în sinucideri sau în nenorociri și mai mari. Ei, toate aceste cărți rămase după el creează suflete, creează oameni, creează lucrări în urma lor, inspirate din ele. Și-i va neferici mereu și mereu, și mereu pe alții.
Sfântul Apostol Pavel a scris atâtea cărți minunate. De două mii de ani, aceste lucrări aduc mereu și mereu suflete la Dumnezeu.
Când va fi o înviere a morților și va învia odată Sfântul Apostol Pavel, și va vedea câte milioane și miliarde de suflete a adus el la Dumnezeu prin lucrările lui și prin lucrările celor care s-au inspirat din lucrările lui, Sfântul Apostol Pavel va fi răsplătit nu numai pentru lucrările făcute de el și pentru sufletele întoarse de el în timpul vieții lui pe pământ. Va fi răsplătit și pentru toate acele milioane și miliarde de oameni care s-au întors la El ulterior, prin scrierile sale și prin cei inspirați din aceste scrieri.
Atunci abia va fi răsplătit fiecare după faptele sale. Atunci va învia Voltaire... Și se va trezi ca dintr-un somn îngrozitor, când va vedea în urma lui milioanele și milioanele de suflete pe care le-a nefericit opera lui, scrierile lui, exemplul lui, îndemnurile și învățătura lui. Atunci își va primi el plata.
De aceea trebuie să mai fie o judecată la urma tuturor. Pentru că numai atunci va fi răsplătit cu adevărat tot binele sau tot răul pe care l-a făcut un om în viața sa și după viața sa pe pământ.
De aceea, iată câtă responsabilitate se impune fiecăruia dintre noi, în tot ceea ce facem. Ai spus un cuvânt? Cuvântul ăsta nu piere. Se duce dintr-o gură într-alta. A fost un cuvânt frumos? Va înviora, va mângâia, va curăți. Ai spus o vorbă urâtă, un banc murdar? Ai dat un exemplu rău? Acesta va continua, întinând și nefericind alte suflete. Și în Ziua Judecății, când se va merge înapoi prin tot ceea ce s-a făcut, atunci se va vedea că a-nceput cu tine, a-nceput cu mine sau a-nceput cu altul. Fie binele, fie răul.
De aceea la Judecata aceea îți va fi răsplata adevărată. Și de-acea [e așa] cum spune Mântuitorul un cuvânt cutremurător: „Din cuvintele tale vei fi scos fără de vină și din cuvintele tale vei fi osândit”. „Nu Eu vă voi judeca - zice. Cuvântul pe care l-ați auzit sau pe care l-ați spus, acela vă va judeca în Ziua Judecății.”
Iată responsabilitatea unui părinte. Iată responsabilitatea unor soți care, prin Taina Cununiei, se unesc în vederea înmulțirii și creșterii altor suflete pe pământ. Iată câtă responsabilitate trebuie să simtă în această stare și-n această Lucrare fiecare dintre noi. Și cei care sunt acum aci, în fața noastră, și noi, care am fost cândva așa în fața altora, și cei care vor fi mâine și ei în starea aceasta în fața celorlalți. Avem o răspundere uriașă față de Dumnezeu, față de neamul nostru, față de poporul nostru.
Dumnezeu a binecuvântat căsnicia. Și nunta parcă este o sărbătoare deosebită numai a miresei; deși nu există mireasă fără mire. Dar nunta este parcă o sărbătoare deosebită a miresei. Toate privirile sunt îndreptate spre ea; toate podoabele cele mai frumoase sunt peste ea; toate îndemnurile și toate gândurile cele mai frumoase și privirile sunt îndreptate spre ea. Există o explicație. Dumnezeu iubește atât de mult Taina aceasta! Există o explicație: femeia este mama; femeia este temelia căminului; femeia este gingășia, frumusețea, bucuria unei căsnicii și a unei familii. Dacă o femeie este credincioasă, toată familia este binecuvântată. Dacă o femeie este bună, și soțul va fi bun. O femeie bună îl face bun și pe un soț rău; îi va crește bine pe toți copiii ei.
Femeia are rolul cel important în societate, în familie, în viață. Și-n credință. Dacă ea este un suflet de jertfă și rugăciune, Dumnezeu dă putere și binecuvântare celor care mărturisesc Cuvântul. Dacă este un suflet de rugăciune, Dumnezeu însoțește pe-acela pe care ea-l petrece cu rugăciunea: „Du-te, dragul mamei! Eu mă voi ruga pentru tine. Și ai să te întorci fericit înapoi”. Câți copii n-au mărturisit: „Departe, unde eram, am simțit rugăciunea mamei și am simțit ca o putere sfântă care mă-nsoțește. Și știu că mama se roagă pentru mine”. Asta este puterea unui om. Asta este garanția fericirii unei familii. Asta este binecuvântarea unui soț. Asta este fericirea unei generații și-a unui popor.
Cred că pentru nimic în lume n-ar trebui să ne rugăm așa de mult, dacă-i vorba de rugăciune în ce privește un lucru pământesc, ca pentru mame credincioase în mijlocul poporului nostru.
Am avut de-a face cu mulți oameni în viață. Și fiecare s-a comportat așa cum știu că l-a crescut mama sa. Dacă a avut o mamă credincioasă, el a trebuit să aplice legea, dar a aplicat-o omenește. Cine a avut o mamă rea a aplicat-o sălbatic. Aceeași lege. De-aceea, pentru nimic, zic, n-ar trebui să ne rugăm așa de mult și pentru nimic n-ar trebui să lucrăm și să luptăm așa de mult ca pentru a da Dumnezeu poporului nostru, familiilor noastre, caselor noastre, localităților noastre, satelor și orașelor noastre mame credincioase; fiice credincioase; soții credincioase. Pentru că unde este un astfel de suflet, acolo, fiți siguri, că-i și binecuvântarea lui Dumnezeu.
De-aceea nunta este mai mult o sărbătoare a miresei. Pentru că se ține să se accentueze și mai clar rolul foarte însemnat pe care-l are femeia în viața unei familii, în viața unui om, în viața unui popor.
Noi binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că totdeauna, în adunările noastre, cele mai multe sunt surori, soții, mame, fiice. Și aceasta este o garanție fericită că Dumnezeu va continua Lucrarea aceasta minunată în poporul nostru și mai departe.
Noi asistăm acum la o sărbătorire nouă, în mijlocul poporului nostru, a unui astfel de moment. Slăvim pe Dumnezeu pentru că am ajuns să vedem o astfel de sărbătoare. Eu cred că fenomenul acesta e un fenomen unic în toată lumea aceasta. Nu există nicăieri - după cât știm noi - în nici un alt popor, o lucrare atât de binecuvântată care să creeze poporului niște momente și niște sărbători așa de binecuvântate cum se creează prin această Lucrare a Oastei Domnului în mijlocul poporului nostru.
Și ce dar mare de la Dumnezeu este o astfel de Lucrare!
...Să nu vă pară rău că întârziem ceva mai mult în noaptea aceasta, în jurul acestui cuvânt. Dar, ca să putem totuși să reținem un adevăr important, e nevoie să stăruim mai mult asupra lui.
Și voiam acum - că ați auzit numele unui profet binecuvântat de Dumnezeu, care, în mijlocul poporului nostru, a făcut această Lucrare (s-a vorbit despre Părintele Iosif) - aș vrea să vă aduc aminte o întâmplare despre care se povestește că a avut loc în Vechiul Testament, în momentul când Moise era chemat de Dumnezeu pe Muntele Sinai, să primească Legea.
Momentul primirii Legii a fost, în Vechiul Testament, un moment așa de important, ca momentul Pogorârii Duhului Sfânt, în Noul Testament.
Se spune într-o veche scriere că atunci, în același timp cu Moise, care a fost chemat pe munte să primească Tablele Legii și patruzeci de zile și patruzeci de nopți el a stat în fața lui Dumnezeu, Care l-a învățat și i-a dat amănunte și relații cu privire la tot cuprinsul poruncilor Sale, au mai fost chemați încă șaptezeci de profeți din alte popoare. Pentru că în momentul acela, împreună cu poporul Israel, mai erau pe pământ și alte șaptezeci de neamuri, șaptezeci de popoare. Și, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, cum o lucrare tainică a fost în ziua Pogorârii Duhului Sfânt - că atunci se găseau în Ierusalim oameni din toate neamurile de sub cer (așa scrie Cuvântul lui Dumnezeu) și fiecare a auzit în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu - așa s-a petrecut și pe Sinai în timpul dării Legii.
Șaptezeci de profeți ca Moise au fost luați din toate celelalte șaptezeci de neamuri care mai erau atunci pe pământ. Dar nici unul nu știa despre ceilalți. Fiecăruia i se părea - prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu - că el e singurul chemat care stă în fața lui Dumnezeu. Și ceea ce auzea Moise din gura Domnului, în limba sa, auzea fiecare dintre cei șaptezeci de profeți, în limba lui, cuvintele lui Dumnezeu. Și, după ce s-a încheiat toată această stare de vorbă, Dumnezeu le-a dat la fiecare poruncile Sale și i-a trimis: „Acum du-te la poporul tău și învață pe poporul tău exact cu cuvintele cu care te-am învățat Eu”.
Toți ceilalți șaptezeci s-au dus la poporul lor. Fiecare la poporul său. Dar spune înțelepciunea: singur Moise a fost credincios cuvintelor lui Dumnezeu și l-a învățat pe poporul său exact aceste cuvinte. Pentru că este scris: „El era cel mai blând și cel mai credincios în fața lui Dumnezeu”. Ceilalți profeți s-au dus fiecare la poporul său, dar nici unul n-a reținut și nu i-a învățat pe popoarele lor aceleași cuvinte sfinte pe care le spusese Dumnezeu. De-aceea celelalte popoare toate au rămas păgâne. S-au închinat la zeități, la idoli, la tot felul de lucruri deșarte. Numai poporul lui Dumnezeu, poporul acelui profet unic credincios, a păstrat credința adevărată și a dus-o până astăzi.
Ce-am vrut să spun cu această întâmplare? Fiecare neam și fiecare popor își are profetul său. Dumnezeu n-a lăsat nici un popor fără profeții săi. Și poporul nostru a avut un profet. Profetul acesta a fost Părintele Iosif. Noi suntem prea aproape de acest om ca să ne dăm seama de dimensiunea lui uriașă. Însă vor trebui să treacă poate ani și ani... nici Sfântul Ioan Gură de aur, nici Sfântul Apostol Pavel n-au fost apreciați la valoarea lor în timpul vieții lor.
A trebuit să treacă ani și ani până când s-a văzut ce uriași erau acești oameni. Se-ntâmplă totdeauna așa: contemporanii oamenilor mari sunt foarte mici. Îngustimea și orbia lor îi împiedică să vadă statura uriașă a oamenilor lui Dumnezeu care sunt în mijlocul lor. Numai după ce acești oameni nu mai sunt și după ce, de-a lungul secolelor sau de-a lungul anilor, se arată, prin puterea lui Dumnezeu, lucrarea minunată pe care au făcut-o ei, atunci se vede ce fel de oameni au fost aceștia.
Iată: noi ne găsim acum aici cu miile. Și-n alte părți, la fel; și-n alte părți, la fel, numai datorită jertfei și operei mari și minunate pe care Dumnezeu a făcut-o prin acest om în mijlocul nostru. Și lucrurile acestea vor merge mereu crescând, că ce-a început Dumnezeu nu se nimicește. Noi suntem numai un aluat pus în toată frământătura poporului nostru.
Dumnezeu va binecuvânta poporul nostru din pricina părinților noștri credincioși și din pricina acestui mare om prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare. Și sămânța aceasta binecuvântată va crește. Uitați-vă în jur și vedeți: optzeci la sută dintre noi e tineret. Ce înseamnă aceasta? Că Lucrarea aceasta este o Lucrare de viitor, că-i o lucrare binecuvântată de Dumnezeu, că poporul care-o are e un popor binecuvântat de Dumnezeu.
N-am fost înțeleși cum ar fi trebuit, de-ajuns, până acum. Dar Dumnezeu îi va lumina pe mai-marii noștri - și pe mai-marii Bisericii noastre, și pe mai-marii poporului nostru - și-i va ajuta să înțeleagă cât de necesară este această Lucrare în mijlocul țării noastre. Noi iubim patria noastră din toată inima și din conștiința pe care a pus-o în noi Dumnezeul nostru când ne-a spus: „Iubește-ți cetatea ta și patria ta, că fericirea ta depinde de fericirea ei”.
Noi nu ne iubim din obligație datoria, ci din conștiință. Și ne facem datoria din îndemnul conștiinței și din îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu, care ne poruncește să ne iubim mai-marii noștri, să ne rugăm pentru ei, pentru că ei sunt puși de Dumnezeu acolo; și Dumnezeu luminându-i și călăuzindu-i, sub îndrumarea lor ne putem bucura de libertatea de-a face bine și a ne îndemna la bine și la dragoste unii pe alții. Acest lucru ne bucurăm că au ajuns să-l înțeleagă.
Și ne rugăm lui Dumnezeu să le răsplătească conducătorilor patriei noastre, prin înțelepciunea și îngăduința cărora noi ne putem bucura acum de libertatea aceasta minunată de a mărturisi, de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, de a-I mulțumi lui Dumnezeu, de-a ne aduce aminte de înaintașii noștri și de-a ne sfătui, și de-a ne îndruma și mai bine cum să le urmăm pilda și credința lor.
Și ne rugăm pentru mai-marii orașului acestuia, care totdeauna au arătat îngăduință, înțelegere și bunătate față de noi. Deși poate că, pe undeva, noi mai greșim - că nu este om care să fie viu și să nu greșească - dar totdeauna am zis: Sfătuiți-ne și arătați-ne cu bunăvoință ce greșim și suntem gata totdeauna, cu dragoste și cu smerenie, să ascultăm. Pentru că dorim să facem binele. Și, dacă greșim, greșim vrând să facem binele, nu vrând să facem răul.
De aceea Îi mulțumim lui Dumnezeu că, prin acest mare om al Său care a fost Părintele Iosif, a ridicat în patria și în țara noastră o astfel de Lucrare prin care am învățat cum să sărbătorim noi creștinește - dacă suntem creștini - evenimentele minunate care se petrec câte o singură dată în viața unui om, cum e nașterea, botezul, nunta sau înmormântarea și privegherea.
Ce minunat am învățat acum cum să sărbătorim noi și cum să-i petrecem pe morții noștri... Când într-o casă e jale și unul dintre sufletele iubite se desprinde, ducându-se în veșnicie, să nu mai fie petrecut păgânește, cu jocuri și cu vorbe urâte, și cu purtări murdare.
Ci în chip creștinesc, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântări frumoase, cu rugăciuni și cu tot ceea ce este nobil, curat, frumos, creștinesc, plăcut lui Dumnezeu și binecuvântat pentru semeni.
Nunțile, la fel. Nu există în nici o altă parte nunți așa de frumoase ca acestea. Gândiți-vă ce frumos este: copiii noștri, la care ne uităm ca la soarele răsărind, să fie închinați lui Dumnezeu în acest pas greu și important al vieții! Să fie cerut Dumnezeu în ajutorul lor! Prin câte greutăți și încercări nu trece o căsnicie pe pământ...
Asistăm zilnic la procese de divorț, la bătăi, la schingiuiri. Am văzut și vedem în jurul nostru atâtea soții chinuite, atâția copii nefericiți, atâta dezastru în viața de căsnicie. De ce? Din cauza păcatului. Am mai zis [și] - încă o dată: dacă oamenii aceștia ar fi avut o altfel de petrecere la nunta lor, [dacă] ar fi fost călăuziți și încredințați lui Dumnezeu pe calea aceasta grea a căsniciei, să-i păzească, să-i călăuzească, să-i îndrume, ei înșiși și-ar fi privit cu toată conștiința cutremurată porunca, povața și îndemnul lui Dumnezeu și n-ar fi ajuns și nu s-ar ajunge acolo. Și n-ar ajunge nici copiii lor și nici, mai departe, urmașii și urmașii lor. Pentru că au fost încredințați lui Dumnezeu, și Dumnezeu are putere să păzească ce I-am încredințat și să vegheze, și să binecuvânteze ceea ce a fost cerut sub binecuvântarea Lui.
De aceea Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta.
Mâine avem, la rând, Evanghelia cu slăbănogul. Cu acel slăbănog pe care l-au adus patru prieteni și l-au coborât prin acoperișul casei în mijloc, în fața lui Iisus.
Poate sunt și aici suflete care au fost chemate și aduse de prieteni în fața lui Iisus. Sunt și aici suflete și trupuri bolnave. Dumnezeu poate să vindece și boala trupului. Multe cazuri am văzut de acest fel. Dar Domnul mai întâi vindecă și vrea să vindece boala sufletească. Și, dacă s-a spus aici despre pocăință, este că acesta este remediul și acesta este leacul tămăduitor al bolilor sufletești.
Orice om poartă în el sămânța unei boli și sămânța aceasta este sămânța morții. Nu există aici nici unul dintre noi care să n-avem în noi sămânța morții. La unii s-a dezvoltat și se dezvoltă mai repede și se sfârșește viața mai curând. La alții se va dezvolta mai încet și va ajunge mai târziu... Nu interesează timpul (...), ci cum se duce în viața veșnică.
Hristos singurul poate vindeca stările noastre. Dar El vrea mai întâi să vindece starea sufletească, să vindece întâi boala noastră sufletească. Și boala aceasta este păcatul. Și fiecare dintre noi avem păcat. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, mințim și adevărul nu este în noi”.
Numai că unii au păcatele iertate, pentru că s-au întors la Dumnezeu, s-au hotărât pentru El, au trecut prin nașterea din nou, adică prin Taina Pocăinței, și acum trăiesc o viață nouă.
Iar alții, care nu s-au hotărât pentru Domnul, care n-au trecut prin nașterea din nou, au încă păcatele asupra lor. Și păcatul acesta este aducător de moarte, pentru că este scris: „...păcatul este aducător de moarte”. Oricine trăiește în păcat este un mort, este un condamnat la moarte veșnică. Nu numai la moartea trupească; ci la moartea sufletească, cea care este de o mie de ori mai mult.
De aceea nu putem încheia acest cuvânt fără o scurtă chemare, fără un apel sufletesc la toți cei care au ascultat și vor mai asculta acest cuvânt. Dacă este cineva care n-a trecut prin Taina Pocăinței, care nu s-a hotărât pentru Domnul, care nu s-a născut din nou și care n-a căpătat acel om nou care este moștenitorul vieții veșnice, are ocazie acum să facă acest lucru.
Se vorbește... și toată lumea, și oricine dorește „omul cel nou”. Dar omul cel nou nu-l face decât Hristos, pentru că El înnoiește inima omului și mintea omului, adică centrul simțirii și centrul gândirii. Și când un om se schimbă în felul lui de a gândi și de a simți, acesta este omul cel nou, pe care Hristos Îl naște pentru viața veșnică.
Acest om nou capătă un nume nou, capătă niște ochi noi, un fel nou de-a gândi, de-a vorbi și de-a umbla. Acesta este acest fel pe care îl vedem. Toți aceștia care sărbătoresc în felul acesta nou nunțile lor, botezurile lor, înmormântările sau privegherile, sau aniversările lor au trecut prin această naștere din nou, prin această Taină a Pocăinței, care este una singură.
Taina Pocăinței nu-s mai multe și nu se săvârșesc de mai multe ori. Taina Pocăinței este una și pentru totdeauna, cum una este Taina nașterii, Botezului, cum este Taina Cununiei sau Taina Preoției și așa mai departe. Una singură pentru totdeauna este convertirea, nașterea din nou, întoarcerea noastră la Dumnezeu.
Prin această naștere din nou, noi căpătăm ființa cea nouă care va moșteni Împărăția cerească. Degeaba ne-am născut noi pe pământ și avem toate darurile în viața aceasta, dacă n-o avem pe cealaltă. În momentul când am încetat viața aceasta, am încetat pentru totdeauna și cu relația cu Dumnezeu și cu mântuirea sufletului. Dar dacă ne-am născut din nou, noi avem viața veșnică.
Facem un apel la toți acei care, din cuvântul auzit, au înțeles că aceasta este o taină și este o condiție absolut necesară oricărui om, dacă vrea să fie mântuit. Facem o chemare: dacă este cineva care a fost străpuns de Cuvântul lui Dumnezeu, care a înțeles acest cuvânt și această absolută necesitate - și dacă vrea să se hotărască pentru Dumnezeu -, are acum un moment fericit și binecuvântat.
Și-L rugăm pe Domnul să-i binecuvânteze pe toți acei care, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, simt în inimă îndemnul acesta. Dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Dumnezeu și vrea să se predea și să înceapă o viață nouă cu Domnul, care este nașterea din nou, în clipa aceasta îl rugăm să se ridice în picioare și să spună. Noi ne vom ruga împreună pentru ei; și după aceea fiecare, după puterile sale, în câteva cuvinte, va spune în mijlocul tuturor fraților că el a hotărât să se predea Domnului, să-nceapă o viață nouă, să se nască din nou, ca să capete cetățenia cerească și apoi să trăiască o viață după voia lui Dumnezeu, urmărind ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
Dacă este cineva, noi ne vom ridica împreună, vom mulțumi lui Dumnezeu, vom însemna acest moment printr-o rugăciune de mulțumire scurtă. Cei care vor să se hotărască vor spune acest lucru; iar după aceasta...
Sunt mai mulți... Rămâneți acolo! Dar pe rând, în scurte cuvinte, după rugăciunea aceasta, fiecare să spună Domnului:
„Vreau să mă hotărăsc pentru Tine, primește-mă în slujba Ta, scrie-mă în cartea Ta și ajută-mă să duc o viață nouă până la venirea Ta, ca să pot fi vrednic de Împărăția Ta”. Câteva cuvinte.
După aceasta va urma apoi o scurtă piesă religioasă, pregătită de tineretul nostru, care va fi ca o încununare a bucuriilor petrecute în seara aceasta în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Așa că ne vom ridica în picioare și, după o scurtă rugăciune, cei care s-au hotărât și se hotărăsc să spună aceasta.
***
Duminică, 22 iulie 1984
(...) „Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi; pe Mine nu Mă aveți totdeauna.” Noi iubim Sfânta noastră Biserică și știe Domnul că, ori de câte ori putem, luăm, din toată inima și cu tot sufletul nostru, parte la tot ce se petrece acolo. Dar nunți ca acestea n-avem totdeauna. Dumnezeul nostru știe și de aceasta și de aceea ne-a rânduit astfel de prilejuri și ne-a îndemnat să le folosim. Știe El cât de rare sunt prilejurile noastre. Știe Domnul c-au trecut zeci de ani și nu ne-am văzut fețele unii cu alții... Și de aceea... știe El că, dacă am lipsit dintr-un loc, am lipsit pentru a-L slăvi și a-L binecuvânta mai mult pe El în locul acesta. El a spus cu sfânta Lui gură: „Acolo unde doi sau trei sunteți adunați în Numele Meu, și Eu sunt în mijlocul vostru”. Dar unde sunt două sau trei sute? Dar unde sunt două sau trei mii? Cu atât mai mult!
De aceea binecuvântăm pe Domnul pentru tot Sfântul Său Cuvânt pe care ni l-a dat cu atâta belșug de revărsare duhovnicească de data aceasta. Dar nu uităm nici datoria pe care-o avem în astfel de împrejurări. Așa că, amintindu-ne încă o dată de Sfânta Evanghelie din ziua de astăzi, cu slăbănogul dus de prietenii lui în fața Domnului și slobozit prin acoperișul... cortului în care propovăduia Mântuitorul, ei L-au rugat: „Doamne, ai milă de sufletul acesta”.
Ce binecuvântare-i să ai prieteni și să ai frați care să te ajute să ajungi acolo unde este Domnul și unde se fac minunile puterii și îndurării Sale față de toți! Avem cu toții sufletul nostru suferind. Avem cu toții chiar și-n trupul nostru sămânța bolii și a morții. Avem nevoie toți de Hristos. Și sunt așa de rare prilejurile când El poposește în cetatea noastră; și așa de rare prilejurile când putem, împreună cu frații și surorile noastre, să petrecem în jurul Lui.
Cât de fericit am fost, știe numai Domnul... poate că ne-am putea scălda în lacrimile câte s-au vărsat din dragostea de Dumnezeu, pentru bucuria Cuvântului Său Sfânt. Și știe numai El câte hotărâri bune s-au luat în sufletele noastre. Și știe El cât de mult iubim noi voia Sa și calea Sa. Și știe El și hotărârile pe care le-am luat și de data aceasta, de a înmulți și mai mult dragostea noastră față de El, părtășia noastră frățească, ostenelile noastre în slujba Sa, atașamentul nostru față de credința bunilor și străbunilor noștri, de credința părinților noștri, de Sfânta noastră Biserică și de patria noastră pe care o iubim și pentru care am fost în stare... știe Dumnezeu - și știu și oamenii - că am fost în stare să ne dăm viața atunci când ne-a chemat ea acolo unde avea nevoie s-o apărăm.
Acolo, în pământul acestei patrii - și poate că în tranșeele îndepărtate, unde ne-a trimis patria s-o apărăm -, ne-am vărsat mulți dintre noi sângele, s-a vărsat cel al fraților noștri, al părinților noștri, al tuturor celor iubiți ai noștri.
Noi iubim nu numai cerul acesta, ci iubim și pământul acesta (pentru că fiecare are atâta cer, cât este pământul pe care trăiește și-l iubește). De aceea [iubim] cerul de deasupra patriei noastre, unde sunt părinții noștri, moșii și strămoșii noștri, în Patria noastră cea veșnică, pentru care ne-am pregătit prin nașterea din nou și prin trăirea noastră după voia lui Dumnezeu, pe linia învățăturii pe care ne-au lăsat-o părinții noștri. Dar iubim și pământul de sub picioarele noastre, pentru că aici odihnesc osemintele sfinte ale părinților, moșilor și strămoșilor noștri. N-avem alt colț din lume și din cer mai drag decât acolo unde Dumnezeu ne-a dus părinții noștri.
Și, dacă ne rugăm, ne rugăm să ne-ajute Domnul să fim niște vrednici fii ai patriei acesteia pământești, pentru ca, atunci când se vor sfârși și zilele noastre, să ne găsim odihna între părinții și înaintașii noștri care odihnesc în pământul acestei patrii pe care-o iubim. Și nu dorim altceva decât, când se vor sfârși zilele și lupta noastră pământească - așa cum cântăm în cântarea În slujba Ta, Iisuse -, să moștenim și noi cerul de deasupra acestei patrii, de deasupra acestui pământ pe care ne-am iubit, pe care am luptat, pe care am suferit, pe care l-am muncit și l-am udat cu lacrimile noastre, cu sudoarea noastră. În cerul acesta binecuvântat să ne găsim și noi odihna, lângă părinții noștri care odihnesc acolo și care se bucură în jurul Domnului nostru, și care se roagă să ajungem biruitori și noi acolo.
Încă o dată mulțumim din toată inima pentru această stare de har în care ne găsim și ne rugăm Domnului să-i binecuvânteze pe toți acei prin îngăduința cărora am avut această libertate. Ne rugăm pentru patria noastră mai presus de orice bun, pentru că este locul în care ne câștigăm pâinea noastră, în care ne petrecem bucuriile noastre, în care ne privim printre lacrimi ființele iubite de care n-am vrea să ne despărțim nici pe pământ, nici sub pământ niciodată.
Binecuvântăm această patrie și ne rugăm lui Dumnezeu să reverse peste ea harul Său. Și peste cei pe care i-a rânduit El conducătorii ei, să reverse mereu binecuvântarea și ocrotirea Lui. Așa ne rugăm și noaptea, când stăm singuri pe genunchii noștri, în cămăruța noastră ascunsă. Pentru că, dacă noi ne putem bucura de ocrotirea lor în mijlocul patriei noastre, ne putem bucura de Cuvântul lui Dumnezeu, de mărturisirea Lui și de întâlnirea cu voi... dragii și scumpii sufletului nostru, pe care Dumnezeu ni i-a dat ca o familie sfântă nu numai pe pământ, ci și în cer.
Și de aceea trebuie să ne rugăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toți acei prin îngăduința cărora noi avem această bucurie. Și-L binecuvântăm pe Domnul și ne rugăm pentru toți conducătorii orașului acestuia și pentru toți cei care au o slujbă de supraveghere, de răspundere în El; să-i binecuvânteze Dumnezeu și pe ei, și familiile lor.
Pentru că prin îngăduința lor am putut avea noi bucuria de astăzi. Și rugăciunea aceasta a noastră este sinceră și din toată inima.
Am vrea să-i încredințăm pe toți cei care ne mai bănuiesc încă de necredință față de Biserica părinților noștri și de [lipsă de] dragoste față de patria noastră... să nu se mai îndoiască de aceasta. Să-I mulțumească ei înșiși lui Dumnezeu că au astfel de supuși, care iubesc din inimă și-și fac din conștiința curată datoria față de muncă, față de locul în care trebuie să ne câștigăm pâinea noastră, [pentru ca] prin efortul nostru să ajutăm la înaintarea patriei noastre. Din toată inima o facem aceasta, pentru că Dumnezeu ne-a învățat și-n Sfântul Său Cuvânt este scris: „Iubește-ți cetatea ta, pentru că fericirea ta depinde de fericirea ei”. Și: „Roagă-te pentru mai-marii poporului tău, pentru ca să poți duce, sub îndrumarea lor, o viață de credință, de cinste, de demnitate, de ascultare și bunăvoință, împreună cu ai tăi, în mijlocul acestui popor”. De aceea ne rugăm din toată inima pentru ei.
Și ne rugăm pentru Biserica noastră, în care am învățat cea dintâi rugăciune; din care ne-am avut mama, din care ne-am avut tatăl, din care ne-am avut frații și părinții care ne-au învățat aceste lucruri.
Noi rămânem credincioși față de aceste valori pentru totdeauna, indiferent cum se vor purta ele față de noi și-n viitor. Dumnezeu ne este martor, istoria ne este martoră, suferințele noastre ne sunt martore - că sunt cunoscute de toți - că am fost cinstiți față de aceste lucruri: și față de patria noastră, și față de Biserica noastră, indiferent cum s-au purtat ele față de noi.
Știm că avem dreptate și știm că Dumnezeu și patria noastră, și credința noastră ne vor face odată dreptate. Că vom fi pe pământ sau că vom fi sub pământ atunci, nu contează. Dumnezeu este Acela care va răsplăti odată tuturor. Și noi ne rugăm pentru răsplata fericită a tuturor.
Ne rugăm pentru prieteni, ne rugăm și pentru cei care ne-au făcut rău. Tuturor să le dăruiască Dumnezeu mila Lui și fericirea și pe pământ, și în ceruri. Așa cum ne-a învățat Mântuitorul nostru și înaintașii noștri când au spus: „Iartă-le!” „Voi să iubiți! Să iubiți până la moarte. Să iubiți până dincolo de moarte! Pentru că așa a iubit Domnul nostru și voi așa veți fi fiii Lui, dacă așa veți face.”
Și ne rugăm să binecuvânteze Domnul pe toți cei cărora le-a încredințat slujbe de păstorire în Biserica noastră și să le dăruiască lumina și ajutorul Său în toate căile și lucrurile, ca să ni-L mărturisească pe Iisus cel Răstignit, Care este miezul și puterea Sfintei Liturghii, miezul și puterea mărturisirii credinței noastre, miezul și puterea Lucrării în care ne-a ridicat Dumnezeu și prin care trăim, și prin care vom trăi - pentru că vom sta neclintiți pe această temelie, fiindcă ea este zidită de Dumnezeu și lăsată nouă de înaintașii noștri.
Știm că aceste lucruri sunt vrednice de crezut și adevărate. Știm că Dumnezeu v-a răspuns, dincolo de cuvintele noastre, prin Duhul Său, conștiinței pe care o aveți. Știm că Duhul lui Dumnezeu vă va încredința de adevărul și de curăția celor ce le spunem.
Și de aceea știm că Dumnezeu vă va face să nu le fiți vrăjmași, ci să le fiți prieteni, pentru că veți simți din toată inima că dorim numai binele. Chiar dacă greșim uneori, greșim vrând să facem binele, nu vrând să facem răul. De aceea știm că totdeauna vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că dorim aceasta.
Faptul că acum ne găsim aici atât de mulți adunați este încă o dovadă că Dumnezeu iubește această Lucrare și că Dumnezeu aprobă linia ei și învățătura ei și Lucrarea aceasta e binecuvântată; pentru că, dacă n-ar fi sprijinul lui Dumnezeu, n-ar fi acest rod binecuvântat. Ce mare fericire este pentru părinții care-și văd copiii adunați în jurul Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu! Ce mare bucurie trebuie să fie pentru noi toți că, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns la vremea când putem să ne sărbătorim nunțile tinerilor noștri și ale copiilor noștri într-un fel atât de creștinesc și de frumos! Împodobit cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu imaginea Domnului Iisus, simțind în sufletele noastre și în mijlocul nostru prezența Domnului prin tot ceea ce revarsă El prin cuvânt, prin rugăciune și prin lacrimi.
Încă o dată o spunem: faptul că acum noi lipsim de la Sfânta Biserică este o excepție, nu-i o regulă. Este o excepție, pentru că întâlnirea noastră de aici este ceva cu totul deosebit. Și cred că, având în mijlocul nostru cu atâta putere prezența Domnului Iisus, cu nimic nu numai că nu-i păgubită Biserica și credința noastră, ci este cu atât mai mult ajutată. Că, stând acolo numai să ascultăm, poate că nu am avea un atât de mare folos ca aici, unde participăm cu toții la rugăciunea, la cântarea de slavă, la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl simțim lucrând puternic și mângâietor în viața noastră.
Totuși va trebui ca mirii noștri să se grăbească spre Taina sfintei Cununii la biserică. De aceea, după acest scurt cuvânt, ne vom ridica în picioare și cei care stăm jos. După o scurtă rugăciune de mulțumire, vom încheia partea aceasta a programului nostru. La rândul lor, mirele și mireasa vor rosti, după cum e bunul obicei, rugăciunea lor de mulțumire față de Dumnezeu. Și după aceea ei și cu o parte din tineret care se vor duce să-i însoțească vor pleca la sfânta biserică. Iar noi ceilalți rămânem în așteptarea lor aici și ne vom desfășura mai departe programul, ascultând Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și cântându-I din toată inima slavă. Îi vom însoți tot timpul însă, și noi, care rămânem, și cei care pleacă, cu rugăciunea și cu dragostea noastră. Duhul lui Dumnezeu, iubirea și rugăciunea nu lasă niciodată despărțire și distanță între noi.
De aceea acum ne vom ridica și, printr-o scurtă rugăciune, vom mulțumi Domnului și apoi... cum am zis mai departe.
***
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin
Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-Se Numele Tău. Vină Împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este Împărăția, puterea și slava, acum și-n vecii vecilor. Amin.
Doamne Dumnezeu și Tatăl nostru, înc-o dată și înc-o dată, din toată inima, dorim să-Ți mulțumim. Ascultă glasul inimilor noastre, Doamne, cum ai ascultat totdeauna glasul sfântului Tău popor când, cu o inimă și cu un gând, și-au ridicat spre Tine mulțumirile și cererile lor pentru marile și multele Tale binecuvântări.
Îți mulțumim din toată inima în această clipă pentru aceste suflete scumpe în jurul cărora ne-am adunat și cu prilejul sărbătorii cununiei cărora am avut bucuriile acestea. „În ziua fericirii, fii fericit!” spune Cuvântul Tău. Doamne, Tu locuiești în mijlocul iubirii și al cântărilor. Cum să nu-Ți aducem noi dragoste și cântări? Când Tu ai spus că acestea vor rămâne pentru totdeauna locul și felul plăcut în care-Ți vei petrece Tu veșnicia, în dragoste și cântări... Dragostea nu va pieri niciodată. Cântările vor fi veșnic plăcute înaintea Ta.
Binecuvântează mirii noștri iubiți, unirea lor, pentru care ne-am rugat de când am început petrecerea aceasta, fie tare, fie în gând. Binecuvântează-i! Fă-i să fie sub binecuvântarea Ta totdeauna, în munca și-n odihna lor, la plecare și la venire, de-acum și până-n veac. Lasă-Ți binecuvântarea Ta peste ei, după cuvântul în care ai spus: „Așa să fie binecuvântat cel care-L iubește pe Dumnezeu”. Binecuvântează-le părinții trupești și sufletești, care i-au crescut pentru Tine. Binecuvântează-le înaintașii și urmașii pe care li-i vei mai dărui. Te rugăm, binecuvântează adunarea din care fac parte, familia din care fac parte: familia trupească și cea sufletească.
Binecuvântează, Doamne, familia mare a neamului nostru și pe părinții rânduiți de Tine în ea. Binecuvântează familia mare a Bisericii noastre și familia cea și mai mare a lumii întregi, pe care Tu ai creat-o să fie fericită și al cărei Părinte ești Tu.
Binecuvântează, Doamne, toate popoarele și pe toți conducătorii popoarelor, rânduind între ei înțelegere și pace, pentru ca să ne putem bucura și noi de vremuri de pace și de liniște, spre a Te putea slăvi și sluji pe Tine. Tu ai ridicat în mijlocul poporului nostru această Lucrare minunată a Oastei Tale. Tu ai ridicat la început pe profetul Tău, care a fost Părintele Iosif. Tu ai adus această Lucrare nu să rămână izolată sau să fie aruncată la marginea poporului nostru, ci să fie în mijlocul lui ca un aluat care să dospească pentru Tine, fericit, toată plămădeala poporului nostru.
Binecuvântează pe fiecare copil al Tău și frate și soră ai noștri, tineri sau bătrâni, pe care-i chemi în această Lucrare și fă-i să înțeleagă că misiunea noastră, a tuturor, nu este să rămânem izolați sau să ne fărâmițăm, sau să ne depărtăm din mijlocul acestui popor în care ne-ai adus, a cărui limbă o vorbim, din mijlocul căruia ne avem ființele iubite: părinții, soții, soțiile, logodnicele, miresele, copiii noștri, la care privim ca la soarele care vrem să lumineze o zi fericită.
Binecuvântează, Te rugăm, întreagă Lucrarea aceasta și fă, Doamne, ca fiecare credincios al Tău să simtă în ea datoria de a lucra până când vom ajunge să vedem întreg poporul nostru credincios și întreagă Biserica noastră o Biserică vie și lucrătoare, trăind în sfințenie pentru Tine, trecând prin nașterea din nou la o viață sfântă și-adevărată. Aceasta este ținta finală a Oastei Domnului. Aceasta este ținta Ta și gândul pe care l-ai avut Tu cu ea: să ajungă să aducă la Tine întreg poporul acesta; și, prin acest popor, pe câte popoare vei mai îngădui Tu să lucrezi pentru mântuirea lor prin această Lucrare și prin creațiile ei.
Binecuvântează, Te rugăm, lucrătorii Tăi, frații noștri și surorile noastre, tineri și bătrâni. Binecuvântează, mai ales, tineretul Lucrării, surioarele și frații noștri, la care privim cu ochii plini de lacrimi totdeauna și pentru care ne rugăm să le rânduiești o viață plină de dragoste față de Tine, de devotament față de cauza Ta; și să-i faci să lucreze cu râvnă, pentru a-i aduce la Tine, Doamne, pe toți ai lor și toți ai noștri, pe toți ai Tăi.
Binecuvântează-l, mai ales, pe acela pe care-l vei ridica Tu în viitor, să-i încredințezi steagul cel mai frumos și slujba cea mai grea. Pregătește atunci, Doamne, în jurul lui, ca-n jurul lui David, mii de mii de slujitori și viteji credincioși care să ducă Oastea Ta biruitoare, până va intra în Canaanul ceresc. Ca să Te slăvească pe Tine întreg poporul nostru, cu părinții noștri și cu urmașii noștri, cu înaintașii noștri și cu fiii noștri, mântuiți și fericiți prin credința în Tine, după pilda marilor noștri înaintași care așa ne-au lăsat și al căror glas, din pietrele sfinte ale mănăstirilor pe care le-au lăsat în mijlocul nostru, ne-aduc aminte de legămintele lor față de Tine și de datoria noastră de-a le urma credința.
Îți mulțumim în această clipă pentru toți cei cărora le-ai îngăduit Tu să ia parte la această adunare. Știm că Tu ai pregătit pentru fiecare dintre ei un cuvânt potrivit din tot ce s-a spus. Fă ca inimile lor să se deschidă să-l primească. Să se lase născute din nou și înnoite, și sfințite de către Tine, pentru ca s-aducă roadă veșnică și vrednică de pocăință și de mântuire și-aici, și-n veșnicie.
Și-acum Te rugăm, binecuvântează încă o dată mirii noștri. Ascultă și rugăciunile lor și binecuvântează plecarea lor pentru primirea binecuvântării Cununiei rânduite de Tine. Și fă ca această Sfântă Taină să-i unească pentru totdeauna și-n fața oamenilor, și-n fața îngerilor Tăi. Și să-i ajuți s-o păstreze în această curăție, după cum ai spus Tu: precum Hristos și Biserica Sa. Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și-n vecii vecilor. Amin.