Vremurile de Har
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - Sunt anumite vremuri în Istoria Omenirii, - și sunt anumiți oameni - prin care această lucrare de înviere a celor morți în păcate capătă o formă și o putere deosebită. Aceste vremuri sunt vremurile de har. Și acești oameni, sunt oameni ai harului Ceresc.
2 - Aceste vremi de har deosebit sunt adevăratele primăveri duhovnicești în care ploaia Cuvântului și Vântul Duhului, nasc și renasc lucrări și suflete pline de putere și de roadă cerească.
Atunci Biserica cea vie capătă un avânt fericit și o nouă generație reînvie aducând un nou suflu de viață sfântă sporit, cu multe lucrări proaspete și minunate pentru Dumnezeu.
Prin aceasta, lumea este atunci zguduită și cercetată puternic de grija și chemarea mântuitoare a lui Dumnezeu.
3 - Toți preoții dornici de o viață vie în Hristos priveau ceea ce se făcea prin acest om minunat - ca o revelație cerească, ca un dar de la Dumnezeu, ca o dovadă deosebită dată de Harul Ceresc Bisericii și poporului nostru,
- iar ei, preoții adevărați, i se alăturau cu tot devotamentul și cu toată puterea inimii lor. Aceștia împreună cu credincioșii născuți din nou, alcătuiau - și alcătuiesc Biserica cea vie, - unde mai sunt.
4 - Dacă Oastea Domnului s-a răspândit cu atâta putere și repeziciune peste tot, a fost și pentru că Dumnezeu a avut în rândurile preoțimii noastre un mare număr de slujitori adevărați și vrednici.
Acești adevărați și vrednici păstori cu o conștiință atât de înaltă a datoriei și a răspunderii lor față de voia lui Dumnezeu și de mântuirea sufletelor, au adus un uriaș sprijin răspândirii Oastei în popor.
5 - Prin natura ocupației lor și prin prestigiul de care se bucurau acești preoți vrednici în popor, ei și-au aprins mai întâi în ei înșiși, apoi au aprins și în alții, râvna pentru o viață trăită deplin după Cuvântul lui Hristos Mântuitorul.
Acești preoți vii au început să formeze astfel în parohiile lor grupuri de ostași îndrumându-i și înflăcărându-i pentru o viață sfințită și o trăire vie în slujba lui Hristos și a Bisericii Sale celei vii.
6 - Prin aceștia și prin alții zeci și sute ca ei, învia o nouă și minunată generație credincioasă din pătura cea mai largă și în felul cel mai potrivit al firii și al credinței poporului nostru.
Acest răsad nou și sfânt plin de frumusețe și prospețime duhovnicească, aducea aerul nou și curățitor al Evangheliei, în toată viața amorțită în care se găsea Biserica oficială și în cea decăzută în care se găsea viața poporului.
7 - Dar în loc ca lumina acestor încredințări să pătrundă peste tot în lumea preoțimii noastre însușindu-și-o, umbrele celorlalți au cuprins și lumina celor treziți la noua realitate.
Și astfel peste toate florile primăverii începute în țară și în biserica noastră avea, - peste numai 2-3 ani, - să vină dintr-o dată înghețul.
8 - Războiul a fost o răscruce de la care nimic n-a mai continuat după felul cum era mai înainte. S-au schimbat nu numai domniile și hotarele popoarelor ci și oamenii și stăpânirile lor.
A apărut o foame nouă: foamea după citit. Această dorință a făcut să se înmulțească scrisul și însemnătatea cărții, în îndrumarea gândirii și a traiului oamenilor.
9 - Marile mișcări de oameni aduse de război, au avut și o urmare bună: călătorind, oamenii au văzut unii la alții și ceea ce aveau bun. Și întorcându-se au luat cu ei acasă nu numai răul ci și binele.
Cei din țările mai înapoiate, au văzut felul de viață al popoarelor mai înaintate și căutau acum să cunoască mai mult și să se organizeze la ei acasă mai bine.
La aceasta îi putea ajuta numai scrisul: cartea și gazeta. Această nevoie a adus apoi foamea cărții și binefacerile ei.
10 - În poporul nostru, sărac și dezbinat cum fusese, - și în cea mai mare parte din istoria sa robit mereu de alte popoare, - scrisul și cititul erau înainte ceva aproape necunoscut.
Acestea au apărut cu adevărat abia odată cu eliberarea și independența noastră de după primul mare război.
Dar dacă scrisul cult era atât de rar, - de scrisul religios aproape că nici nu se putea vorbi. Așa ceva era ca și necunoscut.
11 - Ca să dezrobești pe poporul acesta din robia și orbia păcatului îți trebuia cartea religioasă, iar ca să-i dai cartea aceea ieftină, la puterea lui de cumpărare, îți trebuia nu numai darul scrisului sfânt ci și avuții întregi ca să-l poți tipări.
Oamenii lui Dumnezeu au fost totdeauna săraci pământește. Ei n-au avut mare decât sufletul lor bun și darnic.
12 - Ce mare pierdere este încă pentru noi și pentru tot viitorul poporului nostru - și poate încă a multora - că aceste minunate cărți, soliile mântuitoare, atât de scump și de dureros plătite
- prin care au fost renăscute la o viață sfântă atâtea sute de mii de suflete, - azi nu numai că nu se mai tipăresc spre potolirea setei sufletești a poporului care le caută fără a le mai putea găsi, - dar au fost și prigonite și batjocorite ca niște cărți grele și primejdioase!
Mare păcat este acesta - și cumplit se va răzbuna odată și asupra celor vinovați și asupra multor nevinovați, îndepărtarea scriitorilor credincioși și a cărților religioase din educarea tineretului și a poporului nostru.
13 - Marele vizionar care era părintele Iosif a înțeles marea nevoie a cântării religioase în poporul nostru și a militat cu toată puterea și cu toate mijloacele lui, spre a o trezi și ajuta. Ceea ce se făcuse înainte de el, în privința poeziei și cântării religioase în popor, erau doar niște încercări slabe care multe au rămas în fașe.
14 - Dar trezirea acestui har poetic și izbucnirea lui într-un șuvoi puternic, nu era o treabă ușoară și dintr-o dată, ca lovitura lui Moise cu toiagul în stâncă, spre a face să țâșnească într-o clipă apele dorite (Exod 17, 6).
Ci a fost una grea, ca a lui Ilie, care a trebuit să stea timp îndelungat, cu capul plecat până la pământ, cerând în rugăciune, așteptând cu nerăbdare și întrebându-se de fiecare dată, dacă nu acesta era cumva semnul aducător de ploaie (1 Regi 18, 42-44).
15 - Din toate acestea se vede ce greu se poate naște o poezie adevărată, chiar când este multă bunăvoință pentru aceasta din partea tuturor.
Totuși omul lui Dumnezeu nu obosește. Căută și așteaptă mereu.
16 - Cântarea Oastei pentru Domnul este nu numai o cântare vie care crește și sporește mereu tot mai frumoasă și mai proaspătă, dar a devenit ea însăși o școală creatoare de cântări și poezii pentru alții.
Mulți alții, inspirați și antrenați de ea, au început și ei să-și înlocuiască treptat slabele traduceri de care se foloseau - pline de tot felul de greșeli de limbă, de accent, de interpretare - cu lucrări noi și originale, unele chiar de valoare.
17 - Lucrările acestea sunt, în cea mai mare parte a lor, datorate șuvoiului de putere și de har revărsat de Duhul Sfânt prin ploaia îmbelșugată a Cântării Oastei.
A acestei cântări pentru care un profet al lui Dumnezeu, binecuvântat și chinuit, a trebuit cândva să se roage și să lupte atât de mult.
Dar ce minunat a știut răsplăti Domnul și în privința asta ostenelile și speranțele robului Său.
18 - Până la șuvoiul slăvit al Cântării de astăzi pe care el, întâiul cântăreț, n-a mai ajuns să-l vadă cu ochii săi trupești în toată plinătatea lui, - atunci încă mai era o cale lungă de făcut. Mai erau lupte grele de dus. Mai era un preț mare de jertfă care trebuia dat.
În Lucrarea aceasta au fost revărsări nespus de mari de har, - dar aceste revărsări au cerut un tot atât de mare preț de jertfe, pe cât de mari și de unice au fost binecuvântările aduse de el.
19 - Nimic n-a fost primit ușor. Nimic n-a fost dobândit ieftin. Totul a fost câștigat cu preț greu și scump,
- dar ce binevoitor și ce darnic a fost apoi cu noi Dumnezeu.
20 - Slavă veșnică Dragostei Sale plină de atâta bunăvoință și dărnicie față de noi. Căci dacă n-au fost singurătăți ca ale Oastei, n-au fost nici adunări ca ale ei.
Dacă n-au fost dureri ca ale ei, n-au fost nici bucurii la fel.
Și dacă n-au fost lacrimi atât de amare cum a trebuit să plângă ea, - n-au fost nici cântări atât de dulci cum i s-a dat ei să cânte.
Slavă veșnică Jertfei Sale Dulcele nostru Mântuitor care este Izvorul tuturor acestora.
Amin.