Vremurile de Har
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - Sunt anumite vremuri în Istoria Omenirii, - şi sunt anumiţi oameni - prin care această lucrare de înviere a celor morţi în păcate capătă o formă şi o putere deosebită. Aceste vremuri sunt vremurile de har. Şi aceşti oameni, sunt oameni ai harului Ceresc.
2 - Aceste vremi de har deosebit sunt adevăratele primăveri duhovniceşti în care ploaia Cuvântului şi Vântul Duhului, nasc şi renasc lucrări şi suflete pline de putere şi de roadă cerească.
Atunci Biserica cea vie capătă un avânt fericit şi o nouă generaţie reînvie aducând un nou suflu de viaţă sfântă sporit, cu multe lucrări proaspete şi minunate pentru Dumnezeu.
Prin aceasta, lumea este atunci zguduită şi cercetată puternic de grija şi chemarea mântuitoare a lui Dumnezeu.
3 - Toţi preoţii dornici de o viaţă vie în Hristos priveau ceea ce se făcea prin acest om minunat - ca o revelaţie cerească, ca un dar de la Dumnezeu, ca o dovadă deosebită dată de Harul Ceresc Bisericii şi poporului nostru,
- iar ei, preoţii adevăraţi, i se alăturau cu tot devotamentul şi cu toată puterea inimii lor. Aceştia împreună cu credincioşii născuţi din nou, alcătuiau - şi alcătuiesc Biserica cea vie, - unde mai sunt.
4 - Dacă Oastea Domnului s-a răspândit cu atâta putere şi repeziciune peste tot, a fost şi pentru că Dumnezeu a avut în rândurile preoţimii noastre un mare număr de slujitori adevăraţi şi vrednici.
Aceşti adevăraţi şi vrednici păstori cu o conştiinţă atât de înaltă a datoriei şi a răspunderii lor faţă de voia lui Dumnezeu şi de mântuirea sufletelor, au adus un uriaş sprijin răspândirii Oastei în popor.
5 - Prin natura ocupaţiei lor şi prin prestigiul de care se bucurau aceşti preoţi vrednici în popor, ei şi-au aprins mai întâi în ei înşişi, apoi au aprins şi în alţii, râvna pentru o viaţă trăită deplin după Cuvântul lui Hristos Mântuitorul.
Aceşti preoţi vii au început să formeze astfel în parohiile lor grupuri de ostaşi îndrumându-i şi înflăcărându-i pentru o viaţă sfinţită şi o trăire vie în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale celei vii.
6 - Prin aceştia şi prin alţii zeci şi sute ca ei, învia o nouă şi minunată generaţie credincioasă din pătura cea mai largă şi în felul cel mai potrivit al firii şi al credinţei poporului nostru.
Acest răsad nou şi sfânt plin de frumuseţe şi prospeţime duhovnicească, aducea aerul nou şi curăţitor al Evangheliei, în toată viaţa amorţită în care se găsea Biserica oficială şi în cea decăzută în care se găsea viaţa poporului.
7 - Dar în loc ca lumina acestor încredinţări să pătrundă peste tot în lumea preoţimii noastre însuşindu-şi-o, umbrele celorlalţi au cuprins şi lumina celor treziţi la noua realitate.
Şi astfel peste toate florile primăverii începute în ţară şi în biserica noastră avea, - peste numai 2-3 ani, - să vină dintr-o dată îngheţul.
8 - Războiul a fost o răscruce de la care nimic n-a mai continuat după felul cum era mai înainte. S-au schimbat nu numai domniile şi hotarele popoarelor ci şi oamenii şi stăpânirile lor.
A apărut o foame nouă: foamea după citit. Această dorinţă a făcut să se înmulţească scrisul şi însemnătatea cărţii, în îndrumarea gândirii şi a traiului oamenilor.
9 - Marile mişcări de oameni aduse de război, au avut şi o urmare bună: călătorind, oamenii au văzut unii la alţii şi ceea ce aveau bun. Şi întorcându-se au luat cu ei acasă nu numai răul ci şi binele.
Cei din ţările mai înapoiate, au văzut felul de viaţă al popoarelor mai înaintate şi căutau acum să cunoască mai mult şi să se organizeze la ei acasă mai bine.
La aceasta îi putea ajuta numai scrisul: cartea şi gazeta. Această nevoie a adus apoi foamea cărţii şi binefacerile ei.
10 - În poporul nostru, sărac şi dezbinat cum fusese, - şi în cea mai mare parte din istoria sa robit mereu de alte popoare, - scrisul şi cititul erau înainte ceva aproape necunoscut.
Acestea au apărut cu adevărat abia odată cu eliberarea şi independenţa noastră de după primul mare război.
Dar dacă scrisul cult era atât de rar, - de scrisul religios aproape că nici nu se putea vorbi. Aşa ceva era ca şi necunoscut.
11 - Ca să dezrobeşti pe poporul acesta din robia şi orbia păcatului îţi trebuia cartea religioasă, iar ca să-i dai cartea aceea ieftină, la puterea lui de cumpărare, îţi trebuia nu numai darul scrisului sfânt ci şi avuţii întregi ca să-l poţi tipări.
Oamenii lui Dumnezeu au fost totdeauna săraci pământeşte. Ei n-au avut mare decât sufletul lor bun şi darnic.
12 - Ce mare pierdere este încă pentru noi şi pentru tot viitorul poporului nostru - şi poate încă a multora - că aceste minunate cărţi, soliile mântuitoare, atât de scump şi de dureros plătite
- prin care au fost renăscute la o viaţă sfântă atâtea sute de mii de suflete, - azi nu numai că nu se mai tipăresc spre potolirea setei sufleteşti a poporului care le caută fără a le mai putea găsi, - dar au fost şi prigonite şi batjocorite ca nişte cărţi grele şi primejdioase!
Mare păcat este acesta - şi cumplit se va răzbuna odată şi asupra celor vinovaţi şi asupra multor nevinovaţi, îndepărtarea scriitorilor credincioşi şi a cărţilor religioase din educarea tineretului şi a poporului nostru.
13 - Marele vizionar care era părintele Iosif a înţeles marea nevoie a cântării religioase în poporul nostru şi a militat cu toată puterea şi cu toate mijloacele lui, spre a o trezi şi ajuta. Ceea ce se făcuse înainte de el, în privinţa poeziei şi cântării religioase în popor, erau doar nişte încercări slabe care multe au rămas în faşe.
14 - Dar trezirea acestui har poetic şi izbucnirea lui într-un şuvoi puternic, nu era o treabă uşoară şi dintr-o dată, ca lovitura lui Moise cu toiagul în stâncă, spre a face să ţâşnească într-o clipă apele dorite (Exod 17, 6).
Ci a fost una grea, ca a lui Ilie, care a trebuit să stea timp îndelungat, cu capul plecat până la pământ, cerând în rugăciune, aşteptând cu nerăbdare şi întrebându-se de fiecare dată, dacă nu acesta era cumva semnul aducător de ploaie (1 Regi 18, 42-44).
15 - Din toate acestea se vede ce greu se poate naşte o poezie adevărată, chiar când este multă bunăvoinţă pentru aceasta din partea tuturor.
Totuşi omul lui Dumnezeu nu oboseşte. Căută şi aşteaptă mereu.
16 - Cântarea Oastei pentru Domnul este nu numai o cântare vie care creşte şi sporeşte mereu tot mai frumoasă şi mai proaspătă, dar a devenit ea însăşi o şcoală creatoare de cântări şi poezii pentru alţii.
Mulţi alţii, inspiraţi şi antrenaţi de ea, au început şi ei să-şi înlocuiască treptat slabele traduceri de care se foloseau - pline de tot felul de greşeli de limbă, de accent, de interpretare - cu lucrări noi şi originale, unele chiar de valoare.
17 - Lucrările acestea sunt, în cea mai mare parte a lor, datorate şuvoiului de putere şi de har revărsat de Duhul Sfânt prin ploaia îmbelşugată a Cântării Oastei.
A acestei cântări pentru care un profet al lui Dumnezeu, binecuvântat şi chinuit, a trebuit cândva să se roage şi să lupte atât de mult.
Dar ce minunat a ştiut răsplăti Domnul şi în privinţa asta ostenelile şi speranţele robului Său.
18 - Până la şuvoiul slăvit al Cântării de astăzi pe care el, întâiul cântăreţ, n-a mai ajuns să-l vadă cu ochii săi trupeşti în toată plinătatea lui, - atunci încă mai era o cale lungă de făcut. Mai erau lupte grele de dus. Mai era un preţ mare de jertfă care trebuia dat.
În Lucrarea aceasta au fost revărsări nespus de mari de har, - dar aceste revărsări au cerut un tot atât de mare preţ de jertfe, pe cât de mari şi de unice au fost binecuvântările aduse de el.
19 - Nimic n-a fost primit uşor. Nimic n-a fost dobândit ieftin. Totul a fost câştigat cu preţ greu şi scump,
- dar ce binevoitor şi ce darnic a fost apoi cu noi Dumnezeu.
20 - Slavă veşnică Dragostei Sale plină de atâta bunăvoinţă şi dărnicie faţă de noi. Căci dacă n-au fost singurătăţi ca ale Oastei, n-au fost nici adunări ca ale ei.
Dacă n-au fost dureri ca ale ei, n-au fost nici bucurii la fel.
Şi dacă n-au fost lacrimi atât de amare cum a trebuit să plângă ea, - n-au fost nici cântări atât de dulci cum i s-a dat ei să cânte.
Slavă veşnică Jertfei Sale Dulcele nostru Mântuitor care este Izvorul tuturor acestora.
Amin.