„Adu-le aminte”
Moise Velescu - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
Slăvit să fie Domnul!
„Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui în așa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom 6, 6).
Iubiții noștri frați și surori, dragii noștri tineri miri!
Cât de îndatorați suntem noi lui Dumnezeu pentru câte ne-a pregătit, în marea Lui dragoste și iubire, pentru câte ne-a rânduit și va mai rândui pentru noi, pentru ca să ne facă cu adevărat fericiți, să desăvârșească în viața noastră lucrarea pe care a început-o și să poată, într-adevăr, să-Și cucerească un popor al Lui deosebit. Un popor care să dovedească prin faptele lor deosebite de ale celorlalți că sunt copiii lui Dumnezeu și să se pregătească pentru cealaltă împărăție, acolo unde Domnul Iisus a spus că merge înaintea noastră să ne pregătească un loc.
Tocmai prin faptul că în viața noastră lucrează credința, cine are o credință poate să treacă și să răzbată prin toate greutățile vieții acesteia (pentru că e adevărat că orice om este ca un străin și călător aici pe pământ). Dar, cu toate acestea, trecerea unui credincios lasă urme binecuvântate. Trecerea lui rămâne și tot ceea ce lucrează este spre folosul și spre binele multora, al tuturor, pentru că credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare în ceea ce nu se vede.
E ceva sfânt, cu mult mai presus, este o lucrare pe care mintea omenească nu o poate pătrunde, e lucrarea Harului lui Dumnezeu care „ne învață să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare și cu evlavie”. Cine nu e născut din nou nu poate să le aibă, așa cum nu poate pomul sălbatic să aibă calități în fructul lui și cum rodul rămâne binecuvântat numai după ce e altoit.
Trebuie să apară un semn al existenței lui Hristos în viața care se pregătește.
Așa s-a pregătit și surioara noastră pentru unicul eveniment petrecut în viața ei - nunta... Tot așa trebuie să ne pregătim și noi, cum vedem tabloul viu al pregătirii mirelui pentru întâlnirea cu mireasa lui.
Apostolul de astăzi, care s-a citit în toate bisericile noastre (de la care noi am lipsit, dar Dumnezeu ne va ierta pentru aceasta, pentru că în același duh vrem să slujim Domnului și să trăim încă câteva clipe la picioarele Lui)... spune în capitolul 3: „Adu-le aminte...” (Aceasta este o scrisoare pe care Sfântul Pavel o trimite lui Tit pe când era în Creta.) Și în continuare arată despre cretani - pentru că îi cunoștea - că erau oameni foarte agresivi, pirați, care trăiau din hoție, din furt, din piraterie [și le plăcea] să mănânce și să bea și apoi să se culce și să doarmă. Și, de altfel, ei sunt calificați și de un profet al lor care i-a numit „pântece leneșe”. Deci le vorbește cam cum ar trebui să le spună acelora a căror viață o cunoștea. De aceea e atâta de bine ca cineva, când vorbește, cât de cât să știe despre viața celor cărora le vorbește, pentru ca să le poată fi de folos. Nu să știe ca să-i înjosească, nici ca să-i critice, nici să-și bată joc de ei, ci tocmai cu scopul de a le face bine.
De aceea, primiți tot Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că cine apare în picioare înaintea frățiilor voastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, ca să vă mustre, nu vine fără de nici un rost, ci vine cu dragostea frățească, prin care Dumnezeu ne pregătește mântuirea, să trăim o viață demnă, vrednică de numele pe care îl purtăm.
Totdeauna, celor care sunt trimiși de Biserică sau către Biserică, dacă lipsește ceva, atunci e ceva rău la mijloc... Și atunci trebuie cercetat, trebuie căutat, trebuie puricat pe dinăuntru, pentru că, într-adevăr, Dumnezeu trebuie să fie slăvit și înăuntru, și în afară... Și așa începe Sfântul Pavel către Tit: „Adu-le aminte să fie supuși stăpânirilor și dregătorilor, să-i asculte și să fie gata să facă orice lucru bun” (Tit 3, 1).
De aceea le spune așa, pentru că toți cei ce se numesc copiii lui Dumnezeu nu sunt nesupuși, niște răzvrătiți, - ci ei sunt niște oameni ordonați, care se poartă cum nu se poartă nimeni. Prezența lor, oriunde ar fi ei, e deosebită de a oricui! Ei sunt oameni noi înaintea oricărei înnoiri pe care doresc oamenii, pe parcursul istoriei, să o facă. Hristos a fost Om nou acum 2000 de ani, dar a fost un Om deosebit.
Cine nu e așa, cine nu se poartă așa și zice că aparține lui Hristos și că face parte din Biserica lui Hristos se va vedea mâine, când va vrea să intre pe porțile străvezii ale sfințeniei lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel Ceresc. Toate lucrurile vor fi noi. El este Eternul care schimbă și transformă toate lucrurile, mereu din frumos în mai frumos.
Așa cum la școală începi cu lucrurile cele mici și termini cu cele mari, cum începi la grădiniță, la școală, cu lucruri ușoare, până ajungi să pricepi și să înțelegi pe urmă lucrurile tainice, ascunse ochiului de rând, străvezii ale Cetății de Cristal, așa trebuie să crească și așa vrea Dumnezeu să-i crească pe aceia pe care-i cheamă la El și-i desăvârșește - cum se obișnuiește să se cânte cele două strofe:
„O, ce am să-Ți aduc eu oare
Acolo Sus când am să vin,
ce lacrimi, ce cântări, ce daruri,
c-am fost iertat, iertat deplin!
Ți-oi pune la picioare-un suflet
alb, mult mai alb ca orice crin,
să vadă ceru-ntreg iertarea
ce-o poți Tu da și-o dai deplin”.
Pentru că opera curățirii a fost realizată atunci (așa cum am citit: „Știți bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit”)... atunci când noi nu am acceptat să fim oamenii lui Adam în ceasul neascultării și păcătuirii. Am putea să spunem că nu ne-a întrebat nimeni dacă am fost în Hristos sau nu am fost credincioși când El a fost pe Cruce... Dar Cuvântul spune că „omul nostru cel vechi a fost răstignit pe cruce împreună cu Hristos”...
Vine Sfântul Pavel și spune: „Și eu am fost cu El pe Cruce”...
Aceasta-i opera credinței! Așa lucrează credința în viața noastră.
Așa cum a păcătuit Adam [și toți am devenit muritori], tot așa, acum am fost izbăviți de întregul nostru trecut datorită Aceluia care a suferit pe Cruce. Prețul iertării a fost socotit în El, dar mai mult pentru noi, că El nu avea păcat, ci a purtat păcatul nostru.
Și de aceea Sfântul Apostol Pavel îl sfătuiește pe Tit cum să se poarte. Și, într-adevăr, comunitatea creștină, bazele creștinismului și ale Bisericii noastre din care noi facem parte așa învățături au primit la început, în primele veacuri. Prin Tit le aduce aminte să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătați și plini de blândețe, ca să vestească Evanghelia. „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii”...
Noi ce să spunem? Știm bine un mare lucru pe care Mântuitorul ni l-a spus: „Învățați de la Mine, că Eu sunt blând și smerit”... Noi putem învăța de la frații bătrâni multe lucruri bune. Și atunci e firesc, într-adevăr, să se poarte după pilda pe care au avut-o în Acela care a fost Cel dintâi care S-a purtat deosebit aici.
Calea jertfei este aceea care îi face pe oameni buni... căci, de fapt, ce reușește să îi facă pe oameni mai buni? Chiar aseară spuneam: necazurile, suferințele, lipsurile. Nu cârtiți împotriva lor niciodată, că ele sfințesc viața noastră, ele curățesc, înnobilează, o ridică acolo unde nimeni nu o poate ridica. Nici o altă învățătură lumească nu poate să ne ridice în smerita ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi trebuie să ne supunem Bunului Dumnezeu, pentru că nimic, nici un fir de păr din capul nostru nu va cădea fără de voia lui Dumnezeu. Noi rămânem liniștiți lângă Dumnezeu, pentru că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu poate să fie spre rău sau spre paguba noastră.
Deși eram altădată răi, rătăciți, robiți de tot felul de pofte, fără de minte, trăind în răutate și în pizmă, urâcioși și urându-ne unii pe alții (așa am știut să trăim în păcat), noi, toți de aici am fost scoși și strămutați. Noi toți am fost în mlaștina pierzării și a venit o Mână iubitoare și ne-a luat, și ne-a ridicat de acolo din prăpastie.
A fost Păstorul cel Bun și noi am fost oaia care s-a încâlcit între spinii fărădelegilor și păcatelor. El a venit plin de milă și de bunătate când noi zăceam acolo și ne-a luat și ne-a ridicat din prăpastie.
Mântuirea nu-i o operă omenească. Pentru că, dacă s-ar câștiga prin fapte, atunci degeaba S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu. Mântuirea este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Învățătura de credință creștin-ortodoxă, pe primele pagini, așa ne învață.
Dumnezeu S-a purtat cu noi cu atâta dragoste și a coborât din cer, și a venit la noi să ne învețe să lăsăm firea omenească, pentru ca să ne îmbrăcăm în firea cea duhovnicească. El S-a coborât să sfințească viața noastră.
Dar când s-a arătat bunătatea Dumnezeului nostru, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea Sa, prin spălarea nașterii din nou, prin Iisus, Mântuitorul nostru, pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem moștenitori ai vieții veșnice.
Cu câtă înțelepciune procedează Sfântul Pavel! Fiecare cuvânt de aici este spus la locul său și fiecare cuvânt își are înțelesul lui. El face treptat [această expunere] și ea a ajuns a se socoti un credeu al Bisericii noastre Ortodoxe. Să ne învrednicească Domnul să-l rostim și noi. Căci Biserica este sfântă chiar dacă sufletele aduse sunt pline de păcate!... Cum spunea un preot la noi, foarte bun învățător, care are foarte bune rezultate: „Cum se întâmplă cu zdrențele și cu fierul vechi, care se adună de pe la gunoaie: fierul vine în cuptor și din el apoi se fac piese... iar zdrențele aduse sunt tăiate bucățele-bucățele, apoi se topesc și din ele se fac alte haine noi, tot așa face Hristos din fiecare păcătos care se întoarce la El”...
Așa a făcut Hristos cu fiecare răscumpărat și mântuit al Său. Noi trebuie numai să primim Cuvântul lui Dumnezeu, să credem în El. Aici își are rost credința, căci ea este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, în lucrurile pe care El le-a promis de atunci. Și Dumnezeu Și-i adună pe aceia care cred în Cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este trimis numai să îl auzim aici, ci trebuie să ne deschidem inima noastră, viața noastră, ca El să lucreze în viața noastră. Așa cum spune Mântuitorul și cum spunea și Părintele Iosif în cuvântarea aceea din 12 septembrie 1937, când un frate pune întrebarea: „Cum mergem acasă de aicea? Ce să spunem la frați, când nu s-a rezolvat nimic?” . Săracul frate!...
Și Părintele Iosif, în adunarea plină de lacrimi pentru Hristos cel Răstignit și pentru el, acela care i-a adus la Hristos, spune așa, privind părtășia și unitatea, legătura cu frații, bucuria din inimile tuturor: „Noi am pus aluatul în frământătură. Lucrează Dumnezeu în continuare. Cuvântul Lui nu se întoarce fără de rod. Așa ca ploaia. Noi am pus... Adesea noi am pus lacrimile și dragostea... și Dumnezeu a pus restul, a împlinit restul”...
Și fratele Traian pune foarte mult preț pe aceasta, căci el este acela care întărește adunările noastre și ne învață cum să trăim plăcut Domnului. El spunea lângă sicriul fratelui Marini: „Oastea Domnului este dragostea și lacrimile”.
Iar acolo unde nu-i dragostea și unde nu-s lacrimile, aceea nu-i adunarea Oastei; aceea poate fi numită a lumii.
„Oastea Domnului este dragostea și lacrimile”...
De aceea cântările noastre sunt așa de dulci și de scumpe, pentru că sunt izvorâte din lacrimi și din dragoste.
„Adevărat este Cuvântul... (și începe de aici Apostolul de astăzi de la biserică) și vreau să spun apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune”.
Iată ce este bine și de folos pentru oameni... Copiii Domnului să fie cei dintâi, să nu fie alții cei dintâi. Călătorind cu trenul, să nu fie altul care să sară cel dintâi de pe banca să dea locul bătrânului din picioare... Ci credinciosul să fie cel dintâi... Să fii tu cel dintâi care să poți fi arătat ca fiul lui Dumnezeu, că faci mai bine și mai frumos.
Aduceți-vă aminte cum ne sfătuia Apostolul pe fiecare dintre noi: ca frații să fie cei dintâi care să-și plătească impozitele, să fie cei dintâi care să-și plătească cotele pe care le au... cei dintâi care știu că sunt obligați să dea Cezarului ce este al Cezarului...
Dar nici să nu uite că sunt datori [să fie] tot cei dintâi care trebuie să-I dea lui Dumnezeu ceea ce sunt datori să-I dea lui Dumnezeu.
Pentru că acesta este scopul nostru pentru care noi ne adunăm aici: să aprofundăm căderile vieții noastre duhovnicești, să putem să ne ridicăm la felul în care să Se slujească Dumnezeu de noi... Noi vrem să punem mâna să ajutăm în felul în care noi înțelegem. Pentru că sunt aici o mulțime de tineri, de copii micuți care se uită, care stau în jurul nostru și care trebuie să vadă în viața noastră ceva ce încă nu au avut unde să vadă atât de frumos. Și nu trebuie să vadă nimic rău.
Chiar dacă altcineva ar încerca să le spună, copilul să fie cel dintâi care să vadă la tăticul lui cea dintâi vorbă bună, cea dintâi blândețe, cea dintâi ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, cea dintâi rugăciune, cea dintâi faptă bună. Că ei la părinții lor se uită și vor să vadă.
Cât de mult au căutat creștinii din primele veacuri să dovedească acelora care veneau după ei că ei într-adevăr se poartă după pilda lui Hristos! De aceea ei au cules roadele binecuvântate. Pentru că, în toate problemele mari care frământă azi omenirea, socotim că Hristos este singurul Care poate să dea răspuns tuturora și Care, intervenind, poate să ajute la rezolvarea lor.
Iubiții mei, am trecut săptămâna trecută prin oraș și, știind că mai aveam câteva minute (care ne sunt așa de puține la îndemână), am vrut să mai învăț ceva... Și m-am dus pe la un tribunal, acolo în sala de ședințe care era arhiplină.
Când m-am uitat să văd tabelul care anunța procesele (și ultimul număr era al 62-lea), nu scria altceva decât divorțuri. Vă puteți închipui? 62 de perechi. 124 de ființe, 248 de ochi înlăcrimați ce varsă sute de lacrimi. Și-atunci cu ce putem noi ajuta azi?
Dacă nu cu altceva, măcar cu pilda vieții noastre, cu trăirea noastră în casele noastre, în familiile noastre.
Și mă uit în altă parte și, între doi milițieni, văd tineri după gratii și cu cătușe... Sunt copiii noștri, copiii neamurilor noastre, copiii sătenilor noștri, copiii neamului nostru. Ce-am făcut noi, ce-am păzit noi de au ajuns ei așa? Se cere, iubiților, și de la noi ceva... Să ajutăm și noi cu ce putem ridicarea neamului și a națiunii noastre înspre o creștere curată. Și avem ceva cu ce să ajutăm... Avem cu ce să ajutăm [împotriva] bețiilor și a crimelor... și a câtor nu se petrec în jurul nostru, câte le mai știm și câte nu le știe nimeni...
Părinți uitați de copiii lor, fără dragoste firească, neascultători de părinți... Așa sunt unii. Apostolul spune: „Dar de întrebările nebune, de înșirările de neamuri, de certuri și ciorovăieli privitoare la Lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare. După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci știm că un astfel de om s-a abătut de tot și păcătuiește, de la sine fiind osândit” (Tit 3, 9-11).
Nu multe sfătuiri trebuie. Nu multe probleme care să ne pună în situația grea de a risipi timpul așa de prețios. Noi trebuie să umblăm într-un chip vrednic de Hristos.
Dar atunci când cineva nu vrea să asculte de Hristos - cum spunea și fratele Traian în lucrările lui -dacă este cineva care nu vrea să fie una în simțirile lui cu frații lui, atunci, cu lacrimi și cu durere, ferește-te de el.
Domnul să facă așa ca fiecare dintre noi să putem păzi tot Cuvântul lui Dumnezeu și să ascultăm de ceea ce ne sfătuiesc frații noștri mai bătrâni, părinții noștri duhovnicești.
Slăvit să fie Domnul!