Lucrarea Duhului Sfânt

Slăvit să fie Domnul !

O, nunta este totdeauna un prilej de cea mai mare bucurie nu numai pentru mirii care se bucură în clipa aceasta pe care au așteptat-o și care va rămâne pentru ei, pentru totdeauna, cea mai frumoasă din amintirile lor, ci și pentru toți ceilalți cărora, prin darul lui Dumnezeu și prin legăturile pe care Dumnezeu le-a făcut să le avem atât trupește, cât și sufletește unii cu alții, ne-a mai dăruit un prilej binecuvântat și o zi binecuvântată.

Suntem la o nuntă cu totul deosebită. Nunta este întotdeauna un prilej de bucurie, numai că oamenii au felurite gusturi și nu toți consideră la fel bucuria nunții.

Noi ne găsim la o nuntă creștinească. Spunem cu toții și ne mângâiem cu toții la gândul acesta că suntem niște creștini, că ne-am născut într-o țară creștină, că facem parte dintr-un popor creștin, dar în viața noastră de fiecare zi și în trăirea noastră suntem așa de departe de ceea ce înseamnă și pretinde credința pe care o mărturisim.

Trăim încă în atmosfera sărbătorii Rusaliilor. Duminica trecută, noi am sărbătorit una dintre cele mai mari sărbători ale anului creștin: Pogorârea Duhului Sfânt. Ce înseamnă asta? Este a Treia Persoană din Sfânta Treime, este Duhul Sfânt. Noi repetăm mereu în Credeu: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Și-ntr-Unul Domn Iisus Hristos (...) Și-ntru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul...”.

Credința noastră creștină se întemeiază pe aceste trei mari temelii care formează Una Singură - Treimea Sfântă: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Toată lucrarea mântuirii lumii, a omenirii și a noastră în parte, este făcută de toată Sfânta Treime. La început cunoaștem din Sfânta Scriptură lucrarea Tatălui, pentru că Tatăl, Fiul și Duhul erau împreună atunci.

Tatăl a lucrat și a pregătit venirea Fiului...

La venirea Domnului Iisus pentru a aduce El Jertfa răscumpărătoare fără de care nu se putea mântui omenirea, Tatăl și Duhul lucrau împreună cu Fiul.

În ziua Botezului Mântuitorului, și Glasul Tatălui, și arătarea Duhului Sfânt au mărturisit că împreună lucrează cu Mântuitorul, Care a venit să aducă mântuirea oamenilor.

Când Mântuitorul Se pregătește să meargă la Tatăl, El a spus, în Săptămâna Patimilor, ucenicilor Săi: „Eu Mă duc la Tatăl, dar nu vă voi lăsa orfani, ci vă voi trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului. Lumea nu Îl cunoaște. Voi însă Îl veți cunoaște, pentru că El va fi cu voi, va fi în voi și vă va călăuzi în toate lucrurile; și El vă va aduce aminte de tot ceea ce v-am spus Eu”.

Mântuitorul S-a dus și, după înălțarea Sa la Cer, Și-a împlinit făgăduința față de ucenicii Săi și față de urmașii Săi în veci: L-a trimis pe Duhul Sfânt. Și în Faptele Apostolilor, în cartea care urmează după Sfintele Evanghelii din Noul Testament, la începutul ei se arată ce frumos Și-a împlinit Domnul Iisus făgăduința Lui față de urmașii Săi, trimițându-le un Mângâietor.

La venirea Duhului Sfânt s-a format cea dintâi unitate creștină, atunci s-a născut Biserica creștină. La venirea Duhului Sfânt s-a născut în omenire ceva nou: viața cea nouă, semnul cel nou, omul cel nou, credința cea nouă, lumina cea nouă, trăirea cea nouă pe care a dorit-o Dumnezeu, pe care a adus-o Hristos și pe care a făcut-o Duhul Sfânt.

La venirea Duhului Sfânt, lumea s-a împărțit în două:

1. cei care se întorc la Dumnezeu, se nasc din nou și devin o făptură nouă, o lucrare a Lui

2. și lumea cealaltă, rămasă veche, rămasă neascultătoare, rămasă nenăscută din nou.

La venirea Duhului Sfânt s-a născut Biserica creștină.

Și de la Pogorâre, Duhul Sfânt acest lucru îl face pe pământ. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, Care face mereu suflete noi, comunități noi, familii noi, vieți noi.

O lucrare a Duhului Sfânt este și nunta aceasta. O lucrare de înnoire, un fel deosebit pe care l-a adus cunoașterea Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu. Cunoașterea Mântuitorului este primirea Duhului Sfânt. Pentru foarte mulți poate să pară aceasta o noutate - și este. Așa cum a apărut chilia primei biserici pe pământ. Aceasta este lucrarea pe care o face Dumnezeu, pe care o face Duhul Sfânt de atunci de când S-a coborât, în Ziua primelor Rusalii, până astăzi și până la sfârșit: Cunoașterea Domnului Iisus, Cuvântul Evangheliei pe care l-a adus El când a spus: „Eu am venit să fac nu voia Mea, ci voia Tatălui. Cuvintele pe care vi le spun nu sunt Cuvintele Mele; ci Tatăl, Care M-a trimis, El Însuși M-a învățat ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc”.

Și a mărturisit mereu Cuvântul Evangheliei de la început, din capitolul 5 de la Matei - Voia lui Dumnezeu - sub toate formele pe care Tatăl ni le-a dat, prin pilde, prin sfaturi, prin înștiințări, prin îndemnuri, la toți cei care au vrut să asculte acest Cuvânt.

Lucrarea Duhului Sfânt este cea din urmă lucrare care se mai face în lumea aceasta pentru mântuirea celor care vor mai asculta.

Lucrarea aceasta începuse din ziua Cincizecimii, dar Cuvântul era semănat atunci. A venit numai Duhul, Care a dat putere Cuvântului semănat, ca să aducă rod.

E ca și cu sămânța pusă în pământ. Ea stă și așteaptă ploaia binecuvântată care o face să încolțească, pentru ca să aducă rod. Evanghelia este semănată. Duhul Sfânt este ploaia care, venind în sufletele care o primesc, face ca acest Cuvânt primit în mintea noastră și în inima noastră să aducă rod de viață nouă în sufletele noastre.

Evanghelia este sămânța, dar puterea care o face să crească, să încolțească este Duhul Sfânt. Fără lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea Evangheliei nu are nici o putere, Cuvântul nu are nici o putere. De aceea noi am primit tot ceea ce avem nevoie ca să putem aduce rod de viață nouă și rod de mântuire prin ascultare de Dumnezeu.

Avem Cuvântul lui Dumnezeu în bisericile noastre...

Avem Cuvântul lui Dumnezeu în cărțile noastre...

Avem Cuvântul lui Dumnezeu în adunările noastre...

Avem Cuvântul lui Dumnezeu în cântările noastre, în cunoștința noastră... Da! Avem acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu!

Dar, cu toate acestea, nu aduc rod de ascultare și de viață nouă decât cei care primesc prin credință lucrarea Duhului Sfânt în inima lor.

Cea dintâi lucrare a Duhului Sfânt pe care a făcut-o în lume a fost Biserica din Ziua Cincizecimii, cea dintâi Biserică, din Ierusalim. De atunci și până astăzi, lucrarea Duhului Sfânt se face, pentru că este scris: „El va fi cu voi și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. Vă va călăuzi în toate lucrurile, vă va sfinți, vă va mângâia, vă va ajuta să aduceți rod de viață nouă, pentru împlinirea Voii lui Dumnezeu...”.

Nunta aceasta este un rod al Duhului Sfânt. Rare sunt nunțile creștinești în poporul nostru și în Biserica noastră creștină. De ce? Pentru că sunt rare sufletele care au primit lucrarea Duhului lui Dumnezeu și care să lase ca Acest Duh să aducă în viața lor și să facă lucrarea înnoirii în viața lor, lucrarea unei făpturi noi și ascultătoare de Voia lui Dumnezeu. „Nu cei care zic «Doamne, Doamne» vor fi mântuiți - a spus Domnul Iisus -, ci cei care fac voia lui Dumnezeu”.

Nu cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu - ci cei care împlinesc acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu. Ni s-a spus mereu, începând din Matei capitolul 5: „Fericiți cei care flămânzesc și însetoșează de dreptate, după neprihănire, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu”.

„Fericiți cei milostivi... Fericiți cei făcători de pace... Fericiți cei cu inima curată... Fericiți cei prigoniți... Fericiți cei care suferă și sunt prigoniți din pricina Numelui Meu...”.

Și Mântuitorul a mai spus: „Dacă te lovește cineva peste obrazul cel stâng, întoarce-l și pe cel drept...”. „Dacă se judecă cineva cu tine să-ți ia haina, tu lasă-i și cămașa...”.

„Dacă-ți ia cineva cu sila ale tale, nu i le cere înapoi”.

„Dacă te roagă cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două”.

Și iarăși a mai spus Mântuitorul: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: «Să iubești pe fratele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Dar Eu vă spun: faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc și binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Pentru ca să fiți fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, Care face să răsară soarele și peste cei buni, și peste cei răi; și face să cadă ploaia Sa și peste cel drept, și peste cel nedrept.

Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păgânii fac la fel. Dacă faceți bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobișnuit faceți? Și păcătoșii fac la fel. Voi faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, binecuvântați și nu blestemați...”

- Dar, Doamne Iisuse, ce grele sunt aceste lucruri pe care ni le ceri Tu!...

- Poate, va fi răspuns Mântuitorul, dar fără ele nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu!

- Dar cum vom putea noi face aceste lucruri? Cine le poate face oare?

- Prin puterea Duhului Sfânt, Care vă va fi dat. Numai cine-L primește și numai cine are acest Duh Sfânt, Care vă va fi dat... numai acela poate... Acela poate să tacă, acela poate să cedeze, să uite, să ierte. Cum am făcut Eu, așa să faceți și voi!

Pentru că El a avut Duhul Tatălui, ne-a făcut cunoscută Voia Tatălui și condițiile mântuirii noastre, dar ne-a spus și mijlocul prin care vom putea realiza aceste condiții fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.

În ziua Cincizecimii, Domnul Iisus Și-a împlinit făgăduința dată ucenicilor Săi și a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, Care i-a întărit pe cei care L-au primit și L-au urmat; și au putut să facă și ei cum a făcut El, Domnul lor.

O nuntă creștinească nu-i un lucru pentru cei care trăiesc în firea pământească. O viață de credincios care să ierte, să tacă, să sufere, să se roage pentru cei care fac răul și să dorească cu tot dinadinsul să le întoarcă bine, așa cum a promis și cum a cerut Mântuitorul, desigur că nu-i lucru ușor!

Dar, pentru cei care au pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, acesta este felul obișnuit și normal de a trăi și împlini Cuvântul lui Dumnezeu. Omul firesc însă, care trăiește prin firea pământească, poate să se tot numească el creștin și să se mângâie amăgitor cu gândul că și el face parte dintr-o credință creștină... Dar, dacă pentru el a ierta, a tăcea, a se înfrâna de la lucrurile rele, de la trăirea în felul celorlalți oameni este cu neputință... tot așa cu neputință va fi și să intre În Împărăția lui Dumnezeu.

Mântuirea nu-i un lucru așa de ușor cum își închipuie oamenii!... Se înșeală toți cei care nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu și nu se adâncesc în cererile Domnului și-n condițiile puse de El în Sfânta Evanghelie pentru mântuire. Pentru aceștia, calea mântuirii este cale necunoscută.

Dar, dacă cineva dorește cu sinceritate și cu seriozitate să se intereseze de propria sa mântuire, acela nu mai stă nepăsător, ci caută cu tot dinadinsul să se convingă care este adevărul.

Oamenii ușuratici și interesați promit mântuirea foarte ușor și înainte. Dar Domnul promite mântuirea numai la sfârșitul vieții și numai aceluia care a ascultat Cuvântul Sfânt și l-a împlinit până la capăt.

Sfântul Apostol Petru, ucenicul cel mai iubit al Mântuitorului, scrie în epistolele sale: „Pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre”. Și în repetate locuri scrie: „Cel care va fi credincios până la capăt va fi mântuit”... „Cel care va răbda până la sfârșit, abia acela va fi mântuit...”.

Mântuirea nu se capătă la începutul vieții, ci la sfârșitul ei, dacă am dus-o la capăt, dacă am dus-o credincioși și înfrânați, și statornici, cum a cerut și ne cere nouă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru un om nenăscut din nou, acest lucru este cu neputință. E ca și cum ai cere roade bune la un pom sălbatic înainte de a fi altoit. Dar ce normal, ce plăcut, ce frumos este pomul altoit, care aduce de la sine roadele bune, fără nici un efort!

Altoirea pomului este nașterea din nou, este condiția pe care o cere Mântuitorul, în Ioan capitolul 3, lui Nicodim, care a venit noaptea la El. I-a zis:

- Trebuie să vă nașteți din nou. Dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu va putea fi mântuit. Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu!

- Care apă, Doamne Iisuse? Și care Duh?

- Nu apa cea moartă! Asta nu poate niciodată da naștere la o ființă vie. Nu apa firească și lumească, fiindcă ea nu poate niciodată naște o ființă duhovnicească.

În Ioan capitolul 4, Mântuitorul i-a spus care este această „Apă” femeii samaritence: „Femeie, oricine va bea din apa pe care o scoți tu din fântână iar va înseta. Dar Eu am o altfel de Apă: Apa cea Vie. Apa cea puternică. Apa cea nouă. Apa cea Divină - care este Cuvântul lui Dumnezeu. Și cui va bea din apa aceasta, în veac nu-i va mai fi sete”.

Această „Apă” este ceea ce ne naște pe noi din nou, împreună cu Duhul lui Dumnezeu, Care este Viața. Adică Cuvântul lui Dumnezeu! Cuvântul lui Dumnezeu pe care L-am auzit și Duhul lui Dumnezeu, Care face ca acest Cuvânt să capete în noi o întrupare, o încolțire, o rodire nouă. Aceasta este operația altoirii pomului vechi, care, din clipa când a fost altoit și din locul unde a fost altoit, e un altul.

Așa s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii, adică în Ziua Rusaliilor, când Duhul lui Dumnezeu a venit peste toți cei care au auzit Cuvântul. Și Duhul Sfânt împreună cu Cuvântul au făcut prima Biserică creștină, ființele cele noi, cu o inimă nouă, cu o minte nouă, cu o gândire nouă, cu o simțire nouă, cu o trăire nouă. Acești oameni au format apoi, prin lucrarea Duhului Sfânt, ceea ce s-a numit mai târziu Biserica creștină. De-atunci și până astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu fac astfel de lucrări.

Biserica creștină n-a mai trăit în felul în care trăia păgânătatea. Omul care s-a întors la Dumnezeu și a devenit creștin, din momentul acela, el n-a mai săvârșit acele fapte pe care le săvârșise înainte de a fi creștin, înainte de a fi întors la Dumnezeu, înainte de a fi umplut cu Duhul Sfânt.

Înainte de a primi Duhul Sfânt, el mersese la adunări și la nunți lumești cu jocuri, cu beții, cu desfrânări, cu cuvinte urâte și murdare, cu purtări murdare. Înainte trăise certăreț, stricat, vrăjmaș, neascultător.

Dar prin primirea Duhului Sfânt, după sărbătoarea Rusaliilor, cei care s-au născut din nou, cei care au primit Duhul Sfânt atunci au fost altfel, au lucrat altfel, au trăit altfel.

Aceasta este lucrarea pe care a făcut-o Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu printre ei: nașterea din nou. Acești oameni au avut altfel de nunți, altfel de petreceri, altfel de purtări, altfel de viață, altfel de gândire, altfel de simțire.

Ceea ce vedeți astăzi aici este o lucrare a Duhului Sfânt.

De-atunci și până astăzi, Duhul lui Dumnezeu așa ființe face.

Duhul lui Dumnezeu așa nunți face, Duhul lui Dumnezeu așa lucrare face. Așa cântări face. Așa petreceri face, așa familii face și așa viață și roade aduce Duhul Sfânt.

E o mare deosebire - și astfel va fi până la sfârșit - între lucrarea duhului lumii, a duhului păgânătății, a duhului răutății și al neascultării, a duhului necredinței... și lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, a duhului de credință, de ascultare de Dumnezeu, de cunoaștere a voii Lui. Între cele două tabere va fi mereu o deosebire ca între stânga și dreapta, ca între Cer și pământ, ca între întuneric și lumină.

Singuri putem face deosebirea, pentru că se mai petrec acum, chiar și în această seară, și în altă parte nunți... Dar ce deosebire mare este între felul nunților de acolo și felul nunții acesteia!

Aceasta este nunta! Aceasta este lucrarea adevărată a Duhului Sfânt, unde petrece și Dumnezeu cu bucurie, unde Cuvântul lui Dumnezeu are preț, unde este căutată voia lui Dumnezeu, unde prezența lui Dumnezeu petrece fericită între noi. Așa cum a promis Mântuitorul nostru Scump:

- Oriunde doi sau trei vor fi adunați în Numele Meu, și Eu voi fi acolo.

- Cum vei petrece, Doamne Iisuse?

- Prin Cuvântul Meu și prin Duhul Meu. Oriunde se mărturisește Cuvântul lui Dumnezeu cel Adevărat, va fi și Duhul Meu; și prezența Mea va da binecuvântare tuturor celor care vor fi și care vor lua parte acolo.

Nu simțim noi oare prezența lui Dumnezeu aici?

Nu simțim noi prezența Duhului Sfânt? Gândiți-vă când luați parte la astfel de nunți! Dar gândiți-vă și când luați parte la celălalt fel de nunți: nu simțeați acolo puternic prezența diavolului? Se simte duhul rău, care se manifestă prin tot felul de vorbe murdare, de gesturi murdare, de atitudini și de comportări murdare, venite prin mințile tulburate și înfierbântate de băuturi.

Satan era acolo, pentru că acolo este și mediul lui, era duhul lui cel care petrecea, era felul de petrecere dorit și cerut de el.

Dar cât de puternic simțim noi aici prezența Duhului lui Dumnezeu, Care stă cu bucurie și petrece în mijlocul celor ce Îl iubesc pe El, care sunt adunați în Numele Lui și care se desfătează cu Cuvântul Lui, cu cântările care-L slăvesc pe El, cu rugăciunile prin care a fost chemat El și cu toată atmosfera aceasta de bucurie și de relaxare duhovnicească.

Și [vedem] ce s-a făcut în lume o dată cu venirea Duhului Sfânt din Ziua de Rusalii, când s-a născut Biserica creștină, și apoi, prin această Biserică, cum s-a împărțit Cuvântul Său, cunoașterea Sa, iubirea Sa, prețuirea Sa în lumea întreagă, până la marginile pământului.

Acest lucru îl face Duhul lui Dumnezeu în oricare suflet care primește acest Duh și vrea să asculte de îndrumarea Lui. Cea dintâi lucrare pe care o face Duhul lui Dumnezeu acolo unde este primit este ceea ce a făcut și în Ziua de Rusalii în Ierusalim: o naștere din nou. A aruncat un foc care s-a aprins, a aruncat o sămânță care a încolțit, a altoit o viță nouă care a prins viață și a adus roade noi.

În viața multora de aici, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a făcut această lucrare. Cea mai mare parte dintre cei ce sunt aici au simțit în viața lor ce s-a petrecut în momentul altoirii unui pom sălbatic... A venit un cuțit și a tăiat... A venit apoi o mână și a adus o mlădiță nouă și a fixat-o acolo, a legat-o și i-a pus o alifie. Și aceasta a fost harul și puterea lui Dumnezeu care au făcut apoi ca, în butucul vechi, să prindă mlădița cea nouă. Acolo se cunoaște și coaja, nu numai rodul.

Acest lucru se petrece în viața cui primește Cuvântul lui Dumnezeu și dorește cu adevărat să aducă roade vrednice de mântuire, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, nici nu va moșteni Împărăția Lui. Există o dată, o clipă - și pomișorul o știe - când s-a produs în viața lui altoirea, nașterea din nou.

Și noi, cei care prin nașterea din nou am avut o astfel de clipă în viața noastră, știm și rămâne neuitată pentru noi pe totdeauna clipa în care Dumnezeu a făcut cu Mâna Lui această lucrare minunată, această schimbare minunată care s-a produs de atunci în viața noastră.

Pentru mine rămâne neuitată pentru vecii vecilor ziua de 8 iunie 1930, când în viața mea s-a petrecut această naștere din nou. Aveam aproape 15 ani... Mi-aduc și azi aminte ce minunată a fost această zi când Cuvântul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, a făcut această altoire nouă și, dintr-un pomișor sălbatic, cum eram, Dumnezeu a făcut schimbarea aceasta care m-a făcut să fiu un copil al Lui, o ființă nouă. De-atunci au trecut atâția ani...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Pomul nu are nici un merit că s-a produs în viața lui o înnoire care i-a schimbat toată structura lui și a făcut ca pomul sălbatic cum era până în clipa aceea - de atunci încolo să devină un pom bun, altoit, care să se străduiască să aducă roade bune.

Tot meritul este al Mâinilor care au venit și au făcut operația aceasta. Tot meritul este al lui Dumnezeu! Oricare dintre noi care am trecut prin operația aceasta a nașterii din nou și de altoire duhovnicească știm că tot meritul și toată slava se cuvin lui Dumnezeu, pentru că de la El și prin El, și pentru El a venit minunea care a făcut această transformare. E ceea ce s-a făcut în Ierusalim în Ziua Rusaliilor!

Minunea aceasta se repetă de fiecare dată când un suflet primește în el lucrarea Duhului Sfânt, operația altoirii, care se face în inima lui și prin mintea lui. O minte nouă și o inimă nouă alcătuiesc omul cel nou, care schimbă din temelie tot felul lui de a fi. Toată gândirea și toată simțirea unui om în care Duhul Sfânt a făcut nașterea din nou s-a schimbat de atunci. Și continuă să rămână pentru totdeauna înnoite, de atunci și până la sfârșit.

Vai de pomul care, după ce a fost altoit, n-a luptat el însuși să nu mai dea pe dedesubt lăstarii din firea lui cea veche, care după aceea să înăbușe lăstarii cei noi și să-i facă să se usuce. În viața noastră se petrece acest fenomen negativ, dureros, trist, amar...

Apucă omul odată pe calea lui Dumnezeu și simte în viața lui dorința să facă binele, dar această dorință curând ajunge să fie înăbușită, pentru că, așa cum ați văzut că se întâmplă de obicei, pe dedesubtul altoirii încep să dea lăstarii din vechea fire, sălbatică. Și, cu cât sunt îngăduiți să crească aceștia, cu atâta slăbesc lăstarii cei noi, până ce se usucă, deși începuseră și ei să crească. Dar, pentru că nu au fost îngrijiți și lăsați să crească, curând s-au uscat. Și omul acesta pentru totdeauna nu va mai ajunge să rodească, niciodată.

Acum însă nu vom vorbi despre aceștia, ci vorbim mai departe despre cei care au primit în viața lor altoiul cel bun și se străduiesc să aducă roade bune până la sfârșit.

Aceasta este condiția, singura condiție, dar condiția absolut necesară pentru oricine vrea să se mântuiască, să-și lase viața lui în Mâinile lui Dumnezeu: Cuvântul cel Sfânt și Duhul cel Sfânt să facă operația înnoirii, după care apoi să înceapă să aducă un rod nou și o viață nouă.

În viața poporului nostru, la data de 1 ianuarie 1923, s-a petrecut o operație a unei astfel de altoiri, făcute de Mâna lui Dumnezeu prin lucrarea minunată a unui trimis al lui Dumnezeu care a fost profetul neamului nostru. Omul ales de Dumnezeu și trimis să facă în mijlocul poporului nostru o minunată lucrare de altoire duhovnicească a fost Părintele Iosif Trifa, care, prin puterea Harului lui Dumnezeu, a altoit în tulpina poporului nostru și a Bisericii noastre Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, care de atunci a început să aducă roade noi și binecuvântate: nunți noi, botezuri noi, parastase noi, aniversări noi, cântări noi, oameni noi, petreceri noi, bucurii noi, între care este și aceasta pe care o sărbătorim.

Înainte de a veni Lucrarea Oastei Domnului, nu era așa ceva în țara noastră. De pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, poate că în Biserica noastră creștină nu s-a mai făcut o așa de frumoasă lucrare de evanghelizare, de înnoire duhovnicească, de transformare a obiceiurilor noastre rele, a practicilor noastre în niște obiceiuri și practici duhovnicești, evanghelice și creștine.

Trăiam și noi, când nu era această Lucrare, cum trăiesc și ceilalți oameni: fără de Dumnezeu și fără de nădejde în lume, în mijlocul păcatelor, mergeam spre prăpăd, trăiam în întuneric și nu ne dădeam seama în ce urgie, în ce orbie și în ce nenorocire eram.

Aduceți-vă aminte sau știți bine - cum se făceau privegherile noastre la morți... E îngrozitor numai să te gândești: în timp ce într-o casă de jale, în sicriu, era o ființă scumpă din familia aceea și un suflet creștin din Biserica noastră, care trecea în fața lui Dumnezeu la judecata veșnică, la pedeapsa sau la bucuria veșnică, creștinii care se adunau acolo, ce cuvinte, ce obiceiuri, ce purtări [aveau], ce lucruri murdare, înspăimântătoare, îngrozitoare și pentru un păgân care e obișnuit să respecte, într-un anumit fel, cultul lor! Ce să mai vorbim despre momentele în care ar trebui să fim cutremurați, pătrunși, cum spune la sfânta noastră Biserică: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să ne apropiem” de acest moment și să trăim aceste momente. Căci trăiam fără respect și fără nici o frică de tot ceea ce era cu voia lui Dumnezeu sau de atmosfera momentului care se crease acolo.

Acum, prin această Lucrare, Dumnezeu a rânduit în ființa neamului nostru și a credinței noastre altfel de umblare, altfel de cântări... În alt fel se face acum înmormântarea, privegherea morților noștri iubiți. În alt fel se fac parastasele: fără băuturi, fără practici păgânești, - ci în respect față de Dumnezeu, prin cinstirea momentului, potrivit Cuvântului și Voii lui Dumnezeu.

Iată în ce fel se făceau nunțile fraților noștri creștini de la început! Așa ca aceasta! Vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu și cei doi miri văzuți închipuie așa de minunat pe Hristos și Biserica Sa, cum spun Sfintele noastre Evanghelii și citirile de la cununia religioasă.

Mirele Îl simbolizează pe Hristos, iar mireasa - Biserica Sa.

Așa vorbește Sfântul Apostol Pavel despre taina aceasta, că nu știi unde este vorba despre Hristos și despre Biserică și unde este vorba despre mire și mireasa lui. Așa taină minunată consideră Dumnezeu nunta. Așa au considerat-o înaintașii noștri scumpi și așa au considerat-o primii noștri creștini.

Dar, cu trecerea vremurilor, popoarele păgâne au venit și ne-au robit, că aproape 1000 de ani nici nu ne cunoșteam istoria, decât din cioburi, din pietre, din ruine, din morminte. Mia aceasta de ani când au trecut peste noi popoarele păgâne a nimicit bunele obiceiuri ale părinților noștri de la început credincioși. Și au făcut ca noi să împrumutăm obiceiuri păgânești care în unele locuri rezistă și există până azi.

Slăvit să fie însă Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care S-a îndurat de poporul nostru și de Biserica noastră și a adus coborârea Duhului Sfânt și a creat minunea pe care o vedeți, ca să avem noi astfel de nunți.

Ce ușor poate să facă deosebirea un suflet atent și serios [și să-și dea seama] care este adevărata nuntă sănătoasă și care nu este! Care este nunta cu adevărat creștinească și care este păgânească. Dacă suntem noi creștini sau nu mai suntem când iubim sau nu iubim acele nunți și petreceri duhovnicești.

Tot așa se poate face deosebirea între privegherile unora și privegherile altora de la mort. Sau la parastasele unora și ale altora de la cinstirea morților noștri și de la cinstirea acelor porunci pe care Mântuitorul nostru le-a lăsat: „Voi, când dați o masă, chemați pe cei care nu au cu ce să vă întoarcă înapoi: pe cei neputincioși, pe cei bolnavi, pe cei lipsiți... Și, pentru că ei nu au cu ce să vă răsplătească, vă va răsplăti Tatăl vostru Care este în Ceruri”.

Noi îi chemăm pe cei sătui, să-i săturăm pe cei sătui, și-i umplem pe cei plini... Iar lângă noi, săracul, lipsitul, orfanul, bolnavul stau și suferă. Și în Ziua Judecății, să nu ne mirăm că Domnul ne va spune și nouă: „Mergeți de-a stânga, pentru că am fost flămând și voi nu M-ați săturat; voi ați săturat pe cei sătui. Am fost gol și nu M-ați îmbrăcat; ați îmbrăcat pe cei plini..”

Și astfel, în Ziua Judecății, vom vedea că la Judecata aceea nu este vorba despre cei credincioși și despre cei necredincioși, - ci este vorba tocmai despre cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu și au știut să facă binele, dar numai unii l-au făcut, iar alții nu l-au făcut.

Domnul Iisus spune în Matei capitolul 25 că nu va zice celor de-a stânga: „Duceți-vă de la Mine, criminalilor, tâlharilor, hoților...”. Nu lor le va zice, pentru că ei vor fi de mult duși acolo unde își au locul... Ci le va spune celor ce puteau să facă binele și nu l-au făcut. Aceștia sunt cei care au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu și puteau să facă binele, dar nu l-au făcut.

Și va zice celor de-a dreapta: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, că voi ați știut să faceți binele și l-ați făcut”.

Aceasta este răsplata! Deci este vorba despre nașterea din nou și despre roadele nașterii din nou, care trebuie să se vadă nu numai în roadele fiecărui individ, ci și în viața familiei născute din nou, și în viața Bisericii născute din nou, și în viața adunării născute din nou.

Acolo unde sunt oameni născuți din nou, adică lucrarea Duhului Sfânt și a Cuvântului Sfânt, acolo sunt astfel de roade, sunt astfel de petreceri, acolo sunt astfel de nunți. Dar toate acestea sunt străine, departe de celelalte petreceri lumești, de cele păgânești pline de jocuri, de beții, de cuvinte urâte, - care sunt rodul firii pământești, firii celei vechi, rodul vieții fără de Dumnezeu, care nu va avea niciodată dreptul la mântuire... Niciodată!

Pentru că iar este scris: „Cine zice că trăiește cu Iisus trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus”. „Dacă nu vă veți naște din nou, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”. De multe ori Mântuitorul a spus aceste cuvinte. Altădată a luat un copilaș, l-a ridicat în mijlocul mulțimii și a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu veți fi ca acești copilași, nicidecum nu veți vedea Împărăția lui Dumnezeu”.

Să știți: Gura lui Dumnezeu, Gura Mântuitorului a spus nici mai mult, nici mai puțin decât este absolut necesar ca noi să facem. Oricine nu prețuiește, oricine nu ascultă, oricine nu împlinește întocmai acest Cuvânt, să știți și să nu ne înșelăm: cu nici un chip, decât cu acest chip vom vedea Împărăția lui Dumnezeu. Oricine vrea să intre pe o altă ușă se înșală singur - și aceasta va vedea-o în clipa când se va arăta că Dumnezeu nu S-a lepădat de Cuvântul Său și nici nu Se târguiește, ci condiția pe care a pus-o o cere fiecăruia dintre noi.

Iată un prilej de nuntă deosebită! Pentru foarte mulți, prilejul acesta apare străin și foarte nou. Nu e nici nou și nici străin, - ci așa a fost de la început și așa trebuie să rămână până la sfârșit nunțile creștinilor adevărați.

Am spus că Domnul S-a îndurat și a adus un moment însemnat, la 1 ianuarie 1923, în viața poporului nostru, când prin Părintele Iosif a adus această Lucrare în țara noastră, adică felul acesta nou de a înțelege și de a asculta de Voia lui Dumnezeu cu adevărat, cum ne învață Cuvântul lui Dumnezeu și cum ne cere Voia Sa. Această Lucrare trăiește și astăzi. Este Lucrarea Duhului Sfânt. Părintele Iosif a spus: „Lucrarea Oastei Domnului nu este o lucrare omenească. Eu sunt un om slab și neputincios, în curând mă voi duce. Dar Lucrarea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Ea va rămâne și nimeni nu o va putea nimici, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu”.

Adevărat că el s-a dus când nici nu împlinise 50 de ani. Atunci s-a dus el la Dumnezeu. Au trecut de atunci mai mult de 44 de ani și iată că această Lucrare trăiește. 80 la sută dintre cei din adunările noastre sunt tineri. Ce înseamnă aceasta? Că puterea lui Dumnezeu cea mai mare și sfântă continuă, prin felul minunat de a lucra, chemarea și hotărârea sufletelor care alcătuiesc sau care vor alcătui Trupul cel Viu și Sfânt al Adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, care este născută din nou și aduce roade sfinte ca și Biserica cea dintâi, din Ziua Primelor Rusalii, din Ierusalim.

Acum, în lumina acestor gânduri, să ne cercetăm noi înșine în ce măsură am lăsat în viața noastră să lucreze puterea Duhului Sfânt. Fără nașterea din nou, fără schimbarea vieții, ni s-a spus că nu există mântuire.

Binecuvântat să fie Numele cel Sfânt al Domnului că, la cei mai mulți dintre noi care suntem aici, această lucrare de altoire sfântă a nașterii din nou s-a făcut. S-a făcut la fiecare în ceasul, în locul și în felul în care Duhul lui Dumnezeu a găsit cu cale. Dar roadele, dar felul, dar urmarea la toți s-au făcut la fel. Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare suflet pe care îl cunoaștem și știm că are acest semn sfânt în viața sa și ne rugăm lui Dumnezeu și pentru celelalte suflete care aud acest Cuvânt și care iau în serios problema mântuirii lor.

Să se cerceteze singuri și să se gândească dacă există în viața lor un moment în care Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu au făcut altoirea acestei vieți noi sau nu încă.

S-a spus aici și mai înainte și se vor mai spune multe, încă multe lucruri frumoase. Adunarea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt.

Dumnezeu ne cunoaște pe toți, ne iubește pe toți, ne știe pe toți - și, pentru clipa aceasta și pentru prilejul acesta, Dumnezeu a pregătit nu numai ce cuvinte să se mărturisească aici, nu numai ce adevăruri să se spună, - ci și care suflete să vină. Nu întâmplător sunteți dumneavoastră aici. Unii poate că pentru prima dată iau parte la astfel de nunți.

Nu! Nu-i nici o întâmplare întâmplătoare! Întâmplare pare numai pentru noi, care nu cunoaștem relația adâncă dintre cele care se văd și cele care nu se văd, dintre planurile lui Dumnezeu și căile oamenilor. Dar pentru cine se adâncește puțin în aceste adevăruri, nici o întâmplare nu-i întâmplătoare.

Nu există destin, hazard, soartă, neprevăzut, întâmplare!...

Acestea sunt numai mijloacele prin care lucrează Dumnezeu în viața fiecăruia dintre noi. Deci cunoscute au fost de Domnul ziua aceasta, locul acesta, noaptea aceasta. Cunoscute au fost și cuvintele care trebuiau să se mărturisească și care s-au mărturisit aici. Cunoscute apoi au fost și sufletele care au venit - și nu-i întâmplătoare venirea lor aici.

Pentru fiecare dintre cei care au venit aici, Dumnezeu a pregătit câte un cuvânt. Noi nu știm care. Dar Dumnezeu cunoaște starea fiecăruia dintre cei ce ascultă acum sau au ascultat aceste cuvinte ale Lui, care sunt Cuvintele Vieții. Dumnezeu cunoaște starea fiecăruia și pe fiecare dintre cei pe care i-a adus aici; și i-a adus chiar pentru cuvântul care se potrivește să-l primească și să-l asculte. Știe Dumnezeu, Căruia-I sunt cunoscute toate lucrurile, dacă vreodată, noi, toți cei care suntem aici, vom mai avea vreun astfel de moment, un astfel de prilej. Viața nu-i sigură pentru nimeni; moartea-i sigură pentru toți. Nici tinerețea, nici sănătatea, nici avantajele pământești nu sunt o garanție pentru nimeni.

Nu, mântuirea nu trebuie să o mai amânăm. Pentru aceasta să nu mai zicem: Mai avem vreme!... Pentru că foarte mulți s-au înșelat, n-au mai avut vreme pentru mântuire.

Există momente din viața omului când omul e cel mai aproape de Dumnezeu și Dumnezeu e cel mai aproape de om. Dacă cineva cunoaște acel moment, când tot sufletul vibrează, când tot Duhul te îndeamnă, ascultă și simte că Dumnezeu e lângă tine și lângă El ești tu...

Dacă asculți momentul acesta și te întâlnești cu Dumnezeu, și îți deschizi inima ta pentru El, această unitate, această îmbrățișare, această altoire a noastră în Dumnezeu și a Lui în noi face în viața noastră cotitura aceasta salvatoare, operația și opera aceasta de mântuire, a nașterii din nou.

Dar dacă lăsăm să treacă acest moment, se poate întâmpla să nu mai revină niciodată. Nu că noi ne depărtăm de Dumnezeu, ci că El se depărtează de noi; și ajungem să nu ne mai întâlnim până în clipa Judecății, când vom auzi osânda alături de ceilalți, care au făcut la fel. Și vom merge în focul veșnic...

„Pentru că v-am chemat și n-ați vrut...”

„Pentru că am dorit să vă mântuiesc și voi n-ați vrut...”

Cum s-a întâmplat cu Ierusalimul în Săptămâna Patimilor, când Mântuitorul S-a apropiat și a privit peste cetate și a plâns pentru ea...

Ierusalimul cânta, râdea, petrecea, se distra... Dar undeva, deasupra lui, Ochiul lui Dumnezeu plângea: „De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puișorii sub aripi, și voi n-ați vrut. Acum iată că vor veni peste voi vrăjmașii care vă vor împresura din toate părțile, vă vor dărâma și nu vor lăsa aici piatră pe piatră, pentru că n-ați cunoscut vremea când ați fost cercetați”.

Există o vreme a cercetării - și poate că pentru foarte mulți vremea aceasta este acum!... Mulți râd și se distrează; și poate că și aici vor fi unele suflete care, în gândul lor, vor gândi ironic, vor disprețui Cuvântul lui Dumnezeu, vor face poate că cine știe ce planuri de răzbunare sau au gânduri urâte împotriva celor care ne mărturisesc cu dragoste și ne îndeamnă cu lacrimi, câtă vreme se mai poate să se mai întoarcă la Dumnezeu.

Pentru aceste suflete, poate ceasul acesta, poate noaptea aceasta, poate chiar clipa aceasta să fie ultima chemare a lui Dumnezeu. Fiecare să-și verifice bine starea sufletească, să se înfățișeze înaintea adevărurilor cutremurătoare și eterne ale lui Dumnezeu dezbrăcându-se de părerile înșelătoare ale momentului acestuia care azi e așa, iar mâine poate fi scrum, cum spun toate ziarele, cum se înștiințează, din toate părțile, tot felul de avertismente.

S-a acumulat atâta putere de nimicire în lumea aceasta, încât cine știe de câte sute și mii de ori ar putea să nimicească întreaga Planetă cu tot ceea ce este pe ea. Atâta forță distructivă, nimicitoare a strâns omul pentru propria sa nimicire!

Din toate părțile se luptă pentru stăvilirea răului și pentru îndepărtarea primejdiei, dar, printr-o putere nevăzută și neștiută, omenirea merge spre nimicirea ei. Totul atârnă de vreun nebun care apasă undeva pe vreun buton, pentru ca într-o clipă, după ce se va ridica apoi fumul, să nu mai fie nici cine să vadă, nici ce să vadă.

În astfel de vremuri trăim!.. Cât de însemnat lucru este atunci ca fiecare om să se gândească la propria sa mântuire! Când nu mai poți salva absolut nimic, salvează-te doar pe tine.

Noi dorim să aducem aminte tuturor semenilor noștri de aceste adevăruri conținute în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, pentru ca oricine vrea să audă și oricine vrea cu adevărat să-și caute mântuirea sufletului său, atâta vreme cât încă se mai poate, să o afle atunci. Toți ne vom întâlni odată cu amintirea acestei zile: unii, adică cei care au ascultat și au primit spre zidirea și spre mântuirea lor Cuvântul lui Dumnezeu, vor fi fericiți și bucuroși că a fost și această zi în viața lor, cu o cotitură salvatoare a nașterii din nou, a altoirii lor în Dumnezeu, a încetățenirii lor cu dreptul de moștenire în Împărăția cerească.

Dar toți ceilalți care și-au împietrit inima și de data aceasta ca și de alte dăți, care au fost tot așa de înștiințați și de chemați, vor regreta pentru totdeauna, dar va fi prea târziu. Neascultarea lor îi va pierde veșnic și veșnic.

E un moment în care trebuie să ne cutremurăm, și nu să râdem; un moment în care trebuie să ne facem un bilanț adânc al stării noastre, câtă vreme încă nu-i prea târziu.

Toate Cuvintele Domnului, din prima Zi de Rusalii și până astăzi, de la toți scriitorii și vestitorii Evangheliei, au adus această înștiințare și Chemare din partea lui Dumnezeu. Câtă vreme încă se mai zice „astăzi”, nimeni să nu se trezească venit prea târziu.

De ce vorbim noi despre aceste lucruri acum? Pentru că încă trăim sub impresia minunată a sărbătorilor Rusaliilor, a sărbătoririi Duhului Sfânt.

Și încă de ce? Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este cea mai puțin cunoscută de către noi astăzi.

Suntem creștini!... Știm câte ceva despre Tatăl Ceresc... Mai știm câte ceva și despre Domnul Iisus Hristos și despre mântuirea Lui... Dar știm așa de puțin despre lucrarea Duhului Sfânt! Și Duhul Sfânt este o Persoană a Sfintei Treimi.

Ce puțin cunoscut este Duhul Sfânt și lucrarea Lui astăzi!

Suntem o Biserică creștină! Dar în viața noastră, și ca Biserică, și ca familie, și ca credincioși, lucrarea Duhului Sfânt este așa de necunoscută, așa de străină!

De ce e urâtă Lucrarea Oastei Domnului?

De ce-i disprețuită această Lucrare? De ce?

Pentru că cea mai mare parte a creștinilor noștri nu cunosc această lucrare a Duhului Sfânt, nu cunosc pe Duhul Sfânt și nu știu voia lui Dumnezeu cu privire la lucrarea Duhului Sfânt.

Și nu mai știu încă ceva: nu știu că această lucrare este ultima lucrare a lui Dumnezeu... Ultima!...

S-a spus că oricine a păcătuit împotriva Tatălui și a Fiului mai poate afla iertare. Dar cine păcătuiește împotriva Duhului Sfânt nu va găsi iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor. De ce oare?

I. Pentru că, după lucrarea Tatălui, a venit lucrarea Fiului. Și Fiul a dat izbăvire celor care au păcătuit împotriva Tatălui.

II. După lucrarea Fiului, a venit lucrarea Duhului Sfânt. Și lucrarea Duhului Sfânt a dat mântuire și izbăvire celor ce au păcătuit împotriva Tatălui și împotriva Fiului.

III. Dar cine să mai vină și să-i mai izbăvească, după lucrarea Duhului Sfânt, pe cei ce au păcătuit și împotriva Duhului Sfânt? Împotriva celor care nu primesc acum lucrarea - care este ultima - de mântuire a Sfintei Treimi, lucrarea Duhului Sfânt.., cine să mai vină vreodată? Nu mai există altă mântuire și altă salvare pentru ei, pentru că după lucrarea aceasta a Duhului Sfânt nu va mai veni decât Judecata.

După lucrarea Duhului Sfânt va veni Mântuitorul, va veni Judecătorul. După cum în Credeul nostru, în mărturisirea noastră de credință, după lucrarea Duhului Sfânt, se amintește că va veni numai Mântuitorul și Judecata Sa. De aceea în adunările Oastei, ca în orice adunare a unei lucrări duhovnicești, se mărturisește puternic lucrul acesta, adevărul acesta pe care a venit Duhul Sfânt să-l lucreze pe pământ: pregătirea sufletelor pentru venirea Domnului Iisus pentru Judecată, pentru răsplătire, pentru Nunta Cerească.

În Apocalipsa, ultima Carte a Duhului Sfânt, este scris în ultimele versete: „Și Duhul, și Mireasa zic: Vino!”.

Făgăduința venirii Domnului fiind așa de aproape în împlinirea ei, și Duhul Sfânt, și Biserica cea Vie a lui Dumnezeu amintesc mereu nu numai chemarea de venire a Mântuitorului, ci și înștiințarea Lui de venire.

În Epistolele către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu iubește cineva pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema” (adică blestemat). Și adaugă acolo un cuvânt străin: „Maranata!...” (Domnul nostru vine!) Dar adevărata înțelegere a cuvântului este: „Domnul nostru, vino!”.

Nu este o înștiințare: „Domnul nostru vine!” Ci este o rugăciune: „Domnul nostru! Vino!”.

Aceasta este chemarea Duhului și a Bisericii: „Domnul nostru! Vino!”. Și cuvântul cu care se încheie Apocalipsa este: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!”.

Aceasta este rugăciunea și acesta este și înțelesul acelor cuvinte pe care le-ați auzit și din adunarea din seara aceasta cu privire la Nunta Viitoare, cu privire la pregătirea acestui Ospăț binecuvântat la care vor lua parte numai cei care vor fi găsiți îmbrăcați în haina de nuntă.

Care haină de nuntă?

Ființa cea nouă, făptura cea nouă, omul cel nou, altoiul cel despre care am vorbit și pe care trebuie să-l primească fiecare dintre noi, care facem parte cu adevărat din Biserica văzută a Domnului Iisus. Să facem parte și din Biserica nevăzută, adică din cea duhovnicească, din cea care e găsită vrednică să moștenească Împărăția cea nevăzută, cea nepieritoare, cea veșnică, cea nemărginită a Mântuitorului.

Seara aceasta este o seară deosebită. Momentul acesta este un moment deosebit, e un moment și de cercetare, și de bilanț duhovnicesc, dar și o ocazie deosebită de cercetare pentru fiecare dintre noi în parte, în ce fel stăm fiecare dintre noi în vremile de acum față de Adevărul lui Dumnezeu și mântuirea Lui.

Ce bine este că acum e noapte și că avem vreme, și nu ne mai grăbim! Că, de obicei, oamenii se tot grăbesc... Și atunci, din cauza grabei, oamenii nu au timp și nu au liniște suficientă să poată prețui totdeauna însemnătatea Cuvântului și a momentului pe care Dumnezeu ni le trimite.

Dar acum e o sărbătoare și nu ne grăbim. Pentru că lucrurile mari, hotărârile mari nu se fac cu graba, pripite. Adevărurile mari nu le afli când ești grăbit. Momentul acesta este un moment potrivit. Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare potrivită pentru ca să medităm adânc la aceste Adevăruri ale lui Dumnezeu cu care ne-am întâlnit astă seară în chip minunat și fericit, dar cu care nu se știe dacă și altă dată, în felul acesta, ne vom mai întâlni.

Acei care au primit în viața, în inima lor și în trăirea lor lucrarea Duhului Sfânt, adică nașterea din nou, altoirea, transformarea, schimbarea, aceștia să-L binecuvânteze pe Dumnezeu. Dar și ei trebuie să mediteze adânc în momentul acesta și la răspântia aceasta în ce măsură au lăsat în viața lor să lucreze altoiul cel nou, firea cea duhovnicească, gândul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu.

O înțelepciune japoneză spune așa: „În fiecare seară, zilele noastre capătă aripi și se duc să-I spună lui Dumnezeu ce am făcut cu ele”.

Câte zile din viața noastră am trăit până azi? Și fiecare s-a dus seara înaintea lui Dumnezeu. Ce-au spus zilele noastre seara Domnului? Ce-au spus nopțile noastre dimineața? Ce-au spus ele când s-au înfățișat înaintea lui Dumnezeu? Ce am făcut noi cu ele?

De când am primit altoiul vieții celei noi în viața noastră, în sufletele noastre, altoiul firii noi din Dumnezeu, - ce roade am adus noi cu adevărat? E un moment în care fiecare dintre noi putem să ne verificăm, avem acest prilej minunat.

Iar cei care nici măcar nu au primit altoiul lui Dumnezeu, nici măcar nu au avut o zi în care să poată pune un gând să se întoarcă la Dumnezeu și să înceapă o viață nouă cu Dumnezeu... n-au avut, nici până acum, nici un moment în care să pună un legământ de pocăință adevărată, - acelora chiar și în seara aceasta trebuie să le spunem și noi.

Între cele șapte Taine ale Bisericii noastre este și Taina Pocăinței. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această Taină trebuie să se petreacă o singură dată și pentru totdeauna în viața noastră. Nu o „pocăință” din Paști în Crăciun - și apoi iar să ne întoarcem la felul de viețuire; sau nici măcar să nu fi întrerupt felul de viețuire păcătos și lumesc, și vinovat pe care l-am avut înainte.

Pocăința-i ceea ce se petrece o singură dată. Cum se petrece Botezul, cum se petrece Nunta în viața noastră, tot așa trebuie să fie și cu pocăința. Această Taină a Pocăinței este convertirea noastră prin nașterea din nou, este clipa altoirii noastre în Dumnezeu.

Cine încă nu s-a altoit, nu s-a pocăit încă cu adevărat, acela nu a făcut încă o pocăință sinceră. Poate că s-a mărturisit de sute de ori, la sute și sute de sărbători; dar, dacă nu s-a făcut Taina Pocăinței adevărate, taina convertirii, a transformării, a nașterii din nou, a schimbării în viața lui, asta n-a fost pocăință. Adevărata pocăință este atunci când ne naștem din nou și începem o viață nouă cu Dumnezeu.

Ați avut cu toții o astfel de pocăință în viață? O astfel de naștere din nou, o astfel de transformare, o astfel de altoire? Dacă nu, credem că este momentul ca „astăzi” să primiți în inimă Cuvântul și pe Duhul lui Dumnezeu, Care să facă acea minunată mișcare cerească cum a făcut-o în Ierusalim în prima zi de Rusalii, în Ziua Cincizecimii.

Și de-atunci și până astăzi, trece mereu șirul... Intrați și voi în rândul celor mântuiți! Hotărâți-vă pentru Domnul!

E o nuntă acum! S-a spus aici despre o nuntă la care Stăpânul S-a dus să-Și cerceteze oaspeții și a întâlnit pe unul care nu avea haina de nuntă, și i-a zis: „Prietene, cum ai intrat tu aici?” Omul acela a amuțit.

Ce putea să mai zică un asemenea om găsit în asemenea împrejurări? În fața lui Dumnezeu nu mai este nici un lăudăros care să mai aibă ce să spună sau ce să mintă.

Acum, pe pământ, pot să strige, pot să-L batjocorească pe Dumnezeu... Acum pot să râdă... dar va veni o zi în care Hristos Se va opri în fața fiecărui om și atunci se va vedea ce curaj va avea cel cândva măreț și trufaș care se lăuda cu puterea lui, cu slava lui, cu știința lui... Atunci toți aceștia vor amuți cum a amuțit cel găsit fără haina de nuntă, neîntors la Dumnezeu, neiertat cu adevărat în ziua cea mare a cercetării.

O, dacă s-ar fi rugat și el! O, dacă nu ar fi amuțit, să nu fi tăcut, ci să se fi prăbușit și să spună cu lacrimi: „Doamne, n-am haină de nuntă, dar Tu ești Bun, dă-mi-o și mie!...” Cu câtă bucurie l-ar fi primit Stăpânul și pe el și l-ar fi îmbrăcat cu frumoasa haină de nuntă, ca pe acel nenorocit... Dacă și-ar fi dat măcar în ultima clipă seama de sărăcia lui sufletească și I-ar fi cerut lui Dumnezeu cu lacrimi de pocăință sinceră să-l mântuiască și pe el, măcar acum, în ultima clipă, măcar în ultimul moment... Așa cum a fost Harul pentru tâlharul de pe Cruce, în ultima clipă, când, cu o lacrimă, s-a întors spre Iisus și I-a zis: „Doamne, nu merit, dar Tu ești Bun. Pomenește-mă și pe mine când vei veni întru Împărăția Ta”.

În clipa aceea Domnul Iisus i-a răspuns cu toată iertarea bunătății și dragostei Lui, cum a răspuns totdeauna și cum va răspunde El mereu și cum răspunde și astăzi celui care ar veni la El spunând: „Da, Doamne, n-am nici eu haină de nuntă... Sufletește, sunt un mizerabil, gol, dezbrăcat, murdar, zdrențăros, pentru că nu m-am întors la Tine ca să capăt mântuirea și înnoirea. Dar vin acuma. Îndură-Te și de mine, îmbracă-mă și pe mine. Dă-mi haina Ta de nuntă și altoiește și în firea mea și în inima mea felul cel mai sfânt pe care îl ceri Tu și pe care îl pretinzi Tu cui vrea cu adevărat să vadă Împărăția Ta. Eu Te rog, Te chem și Te primesc...”

Dumnezeu ar răspunde în chiar clipa aceea. Gândiți-vă bine, cei care nu ați făcut acest pas, la această posibilitate din clipa aceasta. Și, la sfârșitul acestei adunări, când se va mai face o ultimă chemare, Duhul lui Dumnezeu să vă îndemne să luați marea și mântuitoarea hotărâre de a vă preda Lui și de a începe o viață nouă cu El chiar de la nunta aceasta; de a primi în inimă altoiul cel nou, hotărârea cea nouă, pocăința cea adevărată care aduce îndreptarea și schimbarea vieții și care duce sigur, la capăt, la mântuirea cea veșnică a lui Dumnezeu.

Pentru că niciunii dintre cei care sunt în Cer nu au intrat acolo decât prin această naștere din nou și prin această pocăință și schimbare, pentru că este scris: „Dacă nu... este cu neputință să-L vedeți pe Dumnezeu!”

Atunci abia s-ar petrece în viața fiecăruia prima lucrare a Duhului Sfânt. După aceea, mereu din rod în rod tot mai binecuvântat, ați vedea ce fericită este viața cu Dumnezeu. Ce minunată este viața unui om nou, a unui pom nou care a fost adus din pădure plin de spini și sălbatic, dar așezat și plantat într-un loc nou, într-o grădină minunată, altoit de niște mâini iubitoare, cu fire nouă și sfântă, aducând apoi rodul minunat, spre bucuria Stăpânului.

Faceți singuri deosebirea cea mare!... Căci ce mare, ce uriașă este această deosebire când privești la un pom sălbatic, fără de nici un rod, și când privești la un pom altoit, plin de roade bogate și frumoase, și minunate!

Lucrarea de astăzi a Duhului Sfânt în mijlocul Bisericii și în mijlocul poporului nostru este pregătirea noastră pentru cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus.

Toate înștiințările Sfintelor Scripturi sunt în felul acesta: Să ne pregătim! De câtă vreme s-a tot spus: „Pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău!”.

De-atunci, înștiințarea aceasta se înnoiește pentru noi în fiecare zi. În fiecare seară când ne așezăm în așternutul nostru, noi ne așezăm ca într-un sicriu, ne întindem cu fața în sus. Tot așa vom fi odată, când ne vom înfățișa în fața lui Dumnezeu. Deci fiecare seară, fiecare culcare în patul nostru să ne amintească tuturor că pe neașteptate va veni clipa când ne vom întinde pentru ultima dată. Și-apoi ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu. Și ne vom duce direct în locul pe care ni l-am pregătit noi încă de pe când trăiam.

Chiar dacă ar fi rânduită, pe neașteptate, să fie chiar noaptea aceasta!... Peste câți nu au venit fie un cutremur, fie o inundație, fie o boală, fie o nenorocire, - și oamenii s-au dus pe neașteptate și pe nepregătite în fața lui Dumnezeu. Sau la câți le-a venit un atac de cord, un accident și pe neașteptate au ajuns în fața lui Dumnezeu!

Atunci pentru totdeauna se va fi sfârșit, pentru cei ajunși în starea aceasta, lucrarea de chemare și posibilitatea de mântuire. Gândiți-vă bine deci, în această seară, că Duhul Sfânt ne îndeamnă pe toți să ne pregătim să-L primim pe Domnul Iisus pentru ziua cea mare despre care spunem în fiecare duminică la biserică în Crezul nostru: „Și iarăși va să vie cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit...”.

Vreți voi să fiți părtași la Împărăția fără de sfârșit? La Nunta fără de sfârșit? La Ospățul fără de sfârșit al lui Dumnezeu? Vreți voi aceasta?

Dacă da, atunci hotărâți-vă astăzi! Iar dacă v-ați hotărât, dați-vă silințele, înnoiți-vă hotărârea și aduceți roade mai vrednice, mai frumoase, pentru că Domnul Iisus poate veni în clipa în care nici nu ne putem noi gândi. Și pentru clipa aceea, cea mai fericită și cea mai mare binecuvântare, și cea mai mare hotărâre, noi toți o putem lua de acum, ca să aducem roadele altoiului, ca să fim găsiți în starea sfântă a plinătății lui Hristos: „fără prihană, fără vină și în pace”.

Îmbrăcați în haina imaculată, sfântă, curată, albă a Nunții Cerești, fără de care nimeni nu va putea intra acolo și petrece în veci.

Gândiți-vă ce mare cinste va fi să iei parte Acolo, la o masă cu cei aleși, cu cei mai aleși oameni! Dar Domnul Iisus a mai spus că vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi, de la Extremul Orient și de la Extremul Occident, de la extremul nord și de la extremul sud și vor sta în Împărăția lui Dumnezeu, la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, - iar cei care au primit primii înștiințarea de a fi fiii Împărăției, [dar nu au vrut-o], vor fi scoși afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților, când vor vedea pe alții intrând, iar pe cei vechi, oamenii cei vechi, înlăturați.

Slăvit să fie Domnul pentru cei care au și venit, au și primit înștiințarea Domnului, care s-au hotărât pentru El și ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieții. Să-și dea toate silințele să le rămână scrise. Și nici un păcat, și nici o lepădare, și nici un rău să nu le mai șteargă numele de acolo. Ca să rămână tot mai luminoși și tot mai vrednici, iar faptele lor de pe pământ să adeverească în fața lui Dumnezeu că au rămas în alegerea lor și păstrarea mântuirii lor.

Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată, securea stă înfiptă la rădăcina pomilor; oricine nu aduce rod vrednic de pocăință va fi tăiat”.

Fraților, să aducem roade vrednice de pocăință. Să ne dăm toate silințele să aducem roade vrednice de pocăință toți cei care am fost altoiți. Iar cei care nu au fost altoiți hotărâți-vă astăzi, altoiți-vă astăzi. Predați-vă Domnului acolo unde sunteți, cu inima voastră, și puneți gând pentru aceasta, pentru ca și îngerii, și frații să se roage să vă ajute Domnul să puteți duce lupta mântuirii până în clipa când vom primi cu adevărat cununa și [împlinirea] făgăduinței multelor binecuvântări.

Mulțumim lui Dumnezeu și pentru Rusaliile din seara aceasta.

Mulțumim lui Dumnezeu și pentru Rusaliile din poporul nostru, din această Lucrare a Oastei Domnului, care este până astăzi sămânța mântuirii.

Hotărâți-vă nu numai cu vorba, ci cu fapta, prin lucruri noi, prin îndemnuri noi, prin purtări noi. Înlăturând păcatul din toate vasele noastre.

S-a luat hotărârea ca la nunțile noastre să nu ne mai ocupăm noi și cu alergarea și cu îngrijorarea pentru bucatele trupești și pentru hrana trupească. Avem noi destulă vreme să ne ocupăm cu jumătățile din jos ale trupului nostru înainte de a veni aici și după ce ne-am dus de aici. Bună hotărâre au luat frații și potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, de a nu da mâncare gătită la astfel de nunți. A suferit atâta vreme sufletul nostru, pentru ca trupul să se desfete în toate zilele vieții. Acum măcar o zi să sufere și trupul pentru desfătarea sufletului. Pentru că, dacă noi privim cu adevărat ca la Cuvântul lui Dumnezeu la ceea ce se mărturisește aici, nici trupul nu simte nevoia hranei, pentru că sufletul este plin de dulceața Cuvântului lui Dumnezeu și de bucuria de a petrece o noapte și o zi la masa aceasta duhovnicească, săturându-ne și desfătându-ne cu aceste bucate duhovnicești.

Cântările Domnului - atât de frumoase, - rugăciunile acestea, cuvintele acestea și chiar fețele celor care-L iubesc pe Dumnezeu sunt o desfătare pentru sufletele noastre.

Atmosfera aceasta sfântă în care Dumnezeu petrece lângă noi și noi lângă El este ceva mai mult decât orice desfătare pământească și sufletele noastre nu mai simt nevoie de nimic.

Pentru că, într-adevăr, ajunseserăm într-o stare descurajant de firească atunci când ne ocupam și noi și alergam și noi numai după trebuințele trupești chiar și în aceste rare și scurte prilejuri în care Dumnezeu ne dă bucuria aceasta duhovnicească.

„Lucrurile acestea păgânii le caută”... - cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Noi să căutăm Cuvântul Sfânt și să ne gândim cu tristețe și cu durere, și cu rușine la momentul în care eram și noi preocupați și frământați, la întâlnirile și nunțile noastre, de dorința de a ne sătura tot trupul acesta. Că de cele mai multe ori sufletul s-a întors tot gol.

Acum să-I mulțumim lui Dumnezeu și, așa cum spune una dintre cântările noastre bisericești: „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”.

Când avem un astfel de prilej de a ne petrece în Domnul cu cuvintele Domnului și cu bucuria de a fi împreună cu copiii lui Dumnezeu, să lepădăm toate celelalte griji lumești și să încercăm să ne săturăm sufletul cu roadele binecuvântate care se împart aici prin Cuvântul lui Dumnezeu, la masa lui Dumnezeu, de copiii lui Dumnezeu.

Oricine vă vorbește... gândiți-vă că vorbește Domnul! Glasul lui Dumnezeu. Că unul poate fi acordat mai bine, că altul e mai cu paraziți, Cuvântul lui Dumnezeu este același, care se adresează tuturor celor care îl aud. Deci să nu prețuim omul, ci Cuvântul. Și Cuvântul va aduce în viața noastră rodul care este pus în el.

Domnul să ne ajute să punem la inimă aceste gânduri și fiecare să ne preocupăm de propria noastră stare și să ne arătăm venind în fața Domnului cu sufletul nostru deschis, pentru ca, Cuvântul lui Dumnezeu să ne arate nu numai ce suntem, ci și ce trebuie să fim.

Și în felul acesta să ne pregătim toți pentru întâlnirea cea mare pentru care ne înștiințează Duhul și Mireasa. Și Duhul, și Biserica cea vie a lui Dumnezeu.

Cu ultima rugăciune din Biblie, să ne ridicăm și noi inima spre Domnul și să spunem: „Maranata!” („Domnul nostru, vino!”).

Vino, Doamne Iisuse, să Te putem vedea cu bucurie și să putem căpăta viața veșnică și Împărăția nemuritoare și fericită a lui Dumnezeu.

Aceasta să ne-o dea Domnul tuturor și pentru aceasta Îl rugăm pe El să ne ajute ca fiecare dintre noi să ne pregătim.

Cine a început cu nașterea din nou, s-o ducă fericită și vrednică până la capăt. Cine n-a făcut nici acest pas, să-l facă acum, câtă vreme încă se mai poate. Și apoi s-o ducă și el împreună cu cei ce-L iubesc pe Dumnezeu și-L așteaptă pe Domnul. Să ducă o viață curată și plină de roade pentru slava Lui. Și să folosească apoi orice prilej ca acesta spre a se întări, spre a se mângâia, spre a se bucura. Să ne familiarizăm cu aceste fețe de frați și de surori, pentru ca să putem avea bucuria să fim lângă ei la Ospățul cel mare al lui Dumnezeu, de care-L rugăm pe Domnul să ne facă tuturor parte acum și pentru totdeauna.

Slăvit să fie Domnul!