„Eu sunt lumina lumii”

„Să fie lumină!” - a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost și lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată și desăvârșită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greșeala din grădina Edenului, întunericul s-a amestecat cu lumina, binele cu răul - și pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric mare s-a făcut iar peste tot pământul; un fioros întuneric sufletesc.

Domnul Iisus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc. Domnul Iisus a venit în lume ca un al doilea făcător de lumină sufletească. A venit în lume ca un „soare al dreptății”, ca o „lumină a cunoștinței”, să-i lumineze „pe cei ce ședeau în umbră și întuneric” (Lc 1, 79).

O luptă grea a purtat Domnul pentru biruința luminii. Satana voia să țină lumea mai departe în întuneric. Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa și Învierea Sa, Domnul a despărțit din nou lumina de întuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lumina cunoștinței și lumina vieții.

Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschide ochii cei sufletești, să ne vedem pe noi înșine și rosturile vieții noastre în lumina cea adevărată. El este lumina vieții.

Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii și lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că una fără alta nu prețuiește nimic. Fără lumina soarelui, ochii noștri n-ar prețui nimic; n-am avea ce face cu ei. Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul soarelui și al luminii.

Așa e și în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viața noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieții. Dar pentru acest dar ne trebuie ochi sufletești. Fără să avem ochi sufletești și vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preț pentru noi.

Iisus a venit în lume nu numai să aducă lumina vieții, ci El a venit să-i și tămăduiască pe cei orbi cu sufletul. „Duhul Domnului - zicea Iisus - M-a trimis să dau orbilor vedere” (Lc 4, 18). Evangheliile sunt pline cu orbi pe care i-a vindecat Domnul.

Domnul Iisus tămăduia și orbia cea sufletească. El tămăduiește și azi această orbie. El singur o poate tămădui. Lumina lui Hristos are o putere și o însușire deosebită. Ea luminează ca un fulger neașteptat viața cea sufletească a omului, ea schimbă deodată și cu totul vederea cea sufletească a omului, ea schimbă cu totul viața omului. Îi schimbă inima, îi schimbă gândurile, îi schimbă vorbele, purtările și umblările. Minunea ce s-a petrecut cu Saul pe drumul Damascului va rămâne de-a pururi o mărturie despre puterea ce o are lumina lui Hristos.

„Orb am fost și acum văd”; această vedere dulce o spuneau din om în om orbii tămăduiți de Domnul. Dar această veste o spunea și Apostolul Pavel, o spuneau și zacheii, samaritencele, magdalenele și toți cei care fuseseră orbi cu sufletul. Această veste dulce o spun și azi toți cei care au scăpat de orbia sufletească. Unul din cei ce au intrat în Oastea Domnului scrie: „Ca un fulger a venit lumina lui Hristos de m-a scos din întunericul Satanei”... „Eram ca un orb - scrie un altul - dar, de când citesc foaia și Scriptura, parcă văd altfel și mă simt altfel”...

Lumina lui Hristos luminează tuturor. Tot cel ce primește această lumină a scăpat de întuneric. Are lumina vieții. Însă vai, nu toți primesc această lumină. Lumea cea multă trăiește în orbie sufletească. Așa a fost pe timpul Mântuitorului. Așa e și azi.

Domnul Iisus, când a venit pe pământ, a aflat o lume cu oameni care „ochi aveau, dar nu vedeau, urechi aveau, dar nu auzeau”. A aflat orbi care aveau ochi și surzi care aveau urechi, dar n-aveau ochi și urechi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. „Lumina a venit în lume, dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră mai mult întunericul” (In 3, 19).

Pe mulți i-a tămăduit Mântuitorul de această orbie sufletească. Dar cei mai mulți au stăruit în orbia lor cea sufletească. Au murit în orbia lor cea sufletească fariseii și cărturarii, și gloata cea mare a celor ce nu L-au primit pe Domnul.

Așa e și azi. E plină și lumea de azi de cei orbi cu sufletul. Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar oamenii iubesc întunericul, pentru că faptele lor sunt rele și „oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele” (In 3, 19-20).

În „foaia Oastei”, am scris despre un orb care a intrat în Oastea Domnului. S-au împlinit și aici cuvintele Mântuitorului: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, ca cei ce nu văd să vadă, și cei ce văd să fie orbi” (In 9, 39).

Ah, în ce orbie sufletească trăiesc cei mai mulți oameni! De ar avea ochi sufletești, de li s-ar deschide dintr-o dată vederea cea sufletească, s-ar îngrozi de starea cea grozavă și nenorocită în care se află.

Anul trecut am citit într-o gazetă pățania unui călător. Într-o noapte, pe vreme de furtună, a intrat la adăpost într-un han părăsit. N-avea unde să-și plece capul și era bucuros că a aflat acest adăpost. Dar pe când era să-și plece capul spre odihnă, un fulger a luminat încăperea sălașului. Atunci văzu o priveliște îngrozitoare: un șarpe grozav se târa spre el; alții se cățărau pe pereți, ochii unei bufnițe străluceau într-un colț, iar pe celălalt colț o lighioană stătea cu gura deschisă. Pe jos mișunau fel de fel de jivine. Călătorul fugi îngrozit din acest cuib de șerpi și lighioane spurcate.

În chipul acestui călător care pe timp de întuneric s-a retras în hanul cel plin cu șerpi și lighioane sunt și azi cei orbi cu sufletul. Ei trăiesc într-o stare înspăimântătoare, dar nu se înspăimântă pentru că „ochi au, dar nu văd”. Ei trăiesc într-un sălaș sufletesc plin cu lighioane fioroase ce stau gata-gata să-l sfâșie. Trăiesc la un loc cu tigrul cel fioros (mânia), cu șarpele cel veninos (zavistia), cu porcul cel murdar (beția), cu țapul cel puturos (desfrânarea), cu broasca cea scârboasă (zgârcenia) etc. (Aceste lighioane se pot vedea pe larg în cartea „Oglinda inimii omului”). Și nu se înspăimântă păcătosul; șade și doarme liniștit în această șerpărie, pentru că n-are ochi sufletești și vedere sufletească să vadă starea fioroasă și nenorocită în care se află.

Cel ce primește lumina lui Hristos vede deodată starea fioroasă în care se află și părăsește păcatele, strigând îngrozit: „Ah, nebunul de mine, în ce stare grozavă am fost! Și eu am stat liniștit în pierzarea aceasta!”

Ah, în ce cumplită orbie sufletească trăiesc lumea și oamenii de azi! Se pare că întunericul a biruit iarăși lumea. Satana domnește în întunericul acestei lumi (Efes 6, 12). O teribilă noapte sufletească s-a făcut iarăși în lume.

Dar să nu pierdem nădejdea. Mai curând ori mai târziu, lumina va birui întunericul. Întunericul și-a ajuns culmea. Suntem pe la miezul nopții. Zorile luminii încep a se ivi. Se înmulțesc fulgerările de lumină sufletească. Lumina va birui, ea trebuie să biruie.

Iubiților ostași din Oastea Domnului și toți care trăiți în lumina lui Hristos! Să ajutăm și noi, după puterile noastre, biruința luminii. Să luptăm din răsputeri contra întunericului. Să ajutăm tămăduirea celor orbi cu sufletul.

Așa să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor, ca, văzând ei râvna noastră și faptele noastre cele bune, să li se deschidă și lor ochii cei sufletești și să primească lumina lui Hristos, lumina vieții.

Dragă cititorule! Ia seama, poate și tu ți-ai pierdut vederea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ți-a slăbit numai această vedere - eu „te sfătuiesc să cumperi de la Domnul doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apoc 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată la Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Milioane și milioane de orbi și bolnavi cu sufletul s-au vindecat apropiindu-se de El și cerând mila Lui.

Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească! Numai după ce ai scăpat de ea vezi cât de fioroasă a fost.

- Da’ ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu mai bei și să nu-ți petreci? îl batjocoreau niște oameni lumești pe un ostaș din Oastea Domnului.

- O, dragii mei, le-a răspuns ostașul, eu m-am lăsat de petreceri și de celelalte răutăți nu pentru că m-au oprit părintele Trifa de la Sibiu și Oastea Domnului, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit; mi s-au deschis ochii să văd lumea și viața în lumina Evangheliei; mi s-au deschis ochii să văd minciuna cea mare în care am trăit. Nu pentru că m-a oprit Oastea Domnului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd negru ceea ce mai înainte mi se părea alb... Eu Îl slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu și pe Scumpul meu Mântuitor, căci orb am fost, dar acum văd...

Ce mărturie și ce mărturisire dulce și scumpă! Vai, ce bucurie mare are un suflet când începe „a vedea”! Are exact aceeași bucurie ce o are un orb când începe a vedea. Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt mai dulce, mai duios și mai binecuvântat decât acesta: „orb am fost și acum văd!” (In 9, 25).

Rugăciune

Iisuse, Lumina lumii! Poate că și eu sunt un orb cu sufletul. Ca și orbul din Ierihon, cad și eu în fața Ta cu credință tare și cu dorință fierbinte, strigând: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, căci m-au orbit patimile și fărădelegile. Deschide-mi ochii, Doamne, să văd (Lc 18, 41). Dorința mea cea scumpă este să văd; să mă văd pe mine însumi, să văd lumea și rosturile vieții mele în lumina Evangheliei Tale. Luminează-mă, Doamne, cu lumina Ta cea sfântă, ca să pot și eu striga: „orb am fost și acum văd”.