„Hristos a înviat din morți!”

Acum toate de luminã și viață s-au umplut

Și totuși în lumea de azi este atâta întuneric și atâta moarte sufletească!

Praznicul Învierii este praznicul vieții. Estre praznicul de biruință a vieții asupra morții. Din mormântul Învierii Domnului a țâșnit biruința vieții. Clopotele Învierii sunt un cântec de biruință a vieții asupra morții.

Minunea Învierii s-a întâmplat primăvara. Așa a orânduit Domnul anotimpurilor. Acum primăvara și firea ne predică taina învierii. Iarna e biruită de primăvară. Moartea de viață. Învie câmpul, învie florile, învie pomii… nimic nu mai poate opri învierea firii.

Învierea Domnului - învierea cea duhovnicească a lumii - a fost și ea o primăvară cerească venită după o iarnă lungă, lungă de îngheț și moarte sufletească. Iudeii au căutat prin minciună să țină mai departe primăvara și viața în mormânt. Dar viața a biruit. Nimic n-a mai putut împiedica biruința ei. Viața a pus sub picioarele ei moartea, strigând triumfător: Unde îți este, o, moarte, boldul tău? (1 Cor 15, 55)

Înțelegem, firește, prin aceasta, biruința noastră asupra morții celei sufletești. Moartea cea trupească a rămas în lume, dar „acul” ei și-a pierdut orice putere câtă vreme noi trăim în învierea și viața cea nouă care a ieșit din mormântul Învierii Domnului.

Dar întrebarea cea mare tocmai aici rămâne: trăim noi oare în biruința ce ne-a lăsat-o învierea asupra morții? Trăiește lumea în biruința binelui asupra răului, în biruința luminii asupra întunericului, în biruința morții asupra vieții?

Cred că e de prisos să mai răspund. „Acul” morții își arată puterea în toate părțile. Lumea e plină de o cumplită moarte sufletească. E plină de cei ce trăiesc, dar sunt morți (Apoc 3, 1). Lumea de azi e parcă un uriaș cimitir sufletesc. Clopotele învierii mai mult plâng pe cei „morți” decât slăvesc pe cei „vii” și biruința învierii.

Iubitul meu! Praznicul Învierii trebuie să treacă prin sufletul tău, prin viața ta. Să treci cu adevărat prin Praznicul Învierii înseamnă să mori cu Hristos și să înviezi împreună cu El la o viață nouă, precum așa de frumos spune cântarea bisericească: „Ieri, cu Tine, Hristoase, m-am îngropat, azi mă ridic împreună cu Tine”.

Dar poate, iubite cititorule, tu nu mă înțelegi. A muri și a învia cu Domnul este o învățătură grea. Mă voi explica deci mai pe larg.

În noi, în fiecare din noi, sunt doi oameni. „Omul nostru cel dintâi e din pământ, iar al doilea e din cer” (1 Cor 15, 47). În grădina Edenului trăia la început „omul cel din cer”. Dar, prin gustarea din „măr”, a biruit „omul cel din pământ”. Veacuri de-a rândul a stăpânit - ca un tiran - omul cel din pământ. Multe sforțări a făcut „omul cel din cer” să scape de această tiranie, dar toate sforțările lui, sărmanul, erau zadarnice.

Domnul Iisus a venit și S-a jertfit să ne scape de omul nostru cel din pământ, căruia Ap. Pavel îi zice și „omul cel vechi”, „Adam cel vechi”. Pe acest om, Domnul Iisus l-a răstignit pe crucea Golgotei și l-a îngropat pentru totdeauna în mormântul cel de piatră. Din mormântul învierii a ieșit biruitor omul cel din cer, omul cel nou.

Iar acum urmează un lucru de mare preț pentru noi. Domnul Iisus ne-a dat și nouă darul să trecem prin această moarte și înviere duhovnicească. El ne-a dat și nouă darul și puterea să-l putem răstigni pe omul cel vechi din noi, împreună cu păcatele lui (Rom 6, 6), ca să înviem în Domnul ca o făptură nouă (2 Cor 5, 17).

Întrebarea e acum: ai trecut tu prin moartea și învierea aceasta? Ai trecut tu prin moartea omului tău cel vechi și învierea celui nou? Se vede în faptele și purtările tale adevărul Învierii? Deci dacă ați murit și ați înviat împreună cu Hristos, omorâți cele pământești: desfrânarea, pofta cea rea, mânia, iuțimea, hula… (Col 3, 1-11).

Iubitul meu! În tine și în mine trăiesc doi oameni: unul din cer, altul din pământ. Și să știi un lucru: acești doi oameni nu se înțeleg și nici nu se pot înțelege (1 Cor 2, 14), pentru că unul este din cer și făptuiește cele ale cerului, iar celălalt este din lume și nu vrea să știe decât de cele ale lumii. Întrebarea e: care din acești doi oameni e mai tare? Fii sincer cu tine însuți și judecă drept. Eu te rog să judeci asupra ta acum când răsună clopotele Învierii. A cui biruință o vestesc aceste clopote?

Biblia ne spune despre doi frați care nu s-au putut înțelege: Cain și Abel. Și că pe urmă, Cain l-a omorât pe fratele său Abel. Scumpul meu frate nemântuit, suflete nepăsător de mântuirea ta! Ia seama că și tu ești într-o astfel de stare grozavă. Și în tine sunt doi frați: „fratele cel mai mare, născut din femeie” (omul cel lumesc) și „fratele cel mai mic”, născut de sus (omul cel duhovnicesc). Și mie mi se pare că fratele tău cel mai mare l-a omorât pe cel mai mic. Dacă nu altcum, apoi, desigur, l-ai omorât și-l omori cu „foamea”. Omul tău cel duhovnicesc moare de foame, pentru că tu nu-i dai mâncare duhovnicească.

Răul din tine a omorât binele. Omul cel lumesc l-a omorât pe cel duhovnicesc. Și tu, fratele meu, nu te înspăimânți de acest „omor” sufletesc? Cain alerga îngrozit, și tu stai liniștit? Domnul tău te întreabă mereu: Caine, unde este fratele tău?… Omule, unde este sufletul tău?… Unde-ți este grija de sufletul tău? Și tu stai liniștit? Trezește-te, dragul meu, trezește-te până nu-i prea târziu. Trezește-te îndată și primește îndată darul învierii, ca să poată învia în tine „Abel” cel mort și să moară „Cain” cel rău.

Iisuse Mântuitorule, Cel înviat din morți! Fie-Ți milă de noi păcătoșii. Învie-ne cu viața și Învierea Ta. Omoară cu moartea Ta pe omul cel vechi din noi și învie cu Învierea Ta pe omul cel nou din noi. Îndură-Te, bunule Doamne, de noi păcătoșii și ne dă și nouă lumină din lumina Ta, viață din viața Ta, înviere din Învierea Ta, ca să trăim cu Tine o viață nouă aici pe pământ și dincolo de mormânt.